Lucrurile care ni se cuvin

Îmi pare din ce în ce mai mult că o boală spirituală neașteptată afectează junele român al mileniului al treilea, într-atât încât ea merită trecută în toate catastifele medicale și tratată cu maximă atenție. Molima se manifestă, ce-i drept, printr-un singur efect principal, dar acesta în sine este suficient pentru a se învrednici de întregul interes al comunității. Efectul menționat este reprezentat de paralizia totală a oricărei forme de creștere , așa încât bolnavul rămâne să plutească neterminat într-un peisaj neclar, caracterizat în general de frustrare și superficialitate.

Mai nou, tot mai mulți tineri români așteaptă. Poate chiar mai bine spus, tot mai mulți tineri români se așteaptă la cât mai multe. Verbul mi se pare suficient pentru a circumscrie întreaga patologie a bolii: așteptarea, în sensul său pasiv,presupune o conduită de repaus, de lipsă a oricărui efort pentru obținerea unui rezultat. În acest sens, așteptarea este antonimul căutării, adică al asumării unui itinerariu activ în vederea ajungerii la o destinație, al zbaterii constante pentru găsirea unei căi. O astfel de stare de tolăneală suficientănu afectează însă niciodată exigențele pe care bolnavul le are de la restul lumii, care este cumva ținut de o promisiune imuabilă de a îi oferi toate lucrurile care, pare-se, i se cuvin. O permanentizare a așteptării inerte coroborată cu o inflație galopantă a așteptărilor, cam aceasta ar fi definiția maladiei de care se face vorbire în rândurile ce urmează.

Victimele acestei boli sunt ușor de identificat: spre exemplu, zecile de mii de tineri care merg ani de-a rândul la câte o facultate din simpla dorință ineptă de a bifa o activitate care le mulțumește părinții, o încheie mândri cu câte o notă mediocră, flutură diploma la festivitatea de absolvire și apoi așteaptă să li se ofere o slujbă. Așa se vede, desigur, în toate filmele de la mall: în scena x, tânărul termină facultatea, în scena y, el e deja angajat. Când înțeleg că realitatea nu are totdeauna talentul lui Steven Spielberg, aceștia cad în frustrare, blamează tot ce le cade în cale (piața muncii – “e clar,în România e imposibil să te angajezi”, părinții, săracii părinți – “de ce m-ai pus să dau la facultatea asta? ”, profesorii- “pe mine nu m-a învățat nimeni la școală cum să fac asta”) și sfârșesc prin a se considera nedreptățiți. Magnitudinea acestei nedreptăți îi împiedică desigur să îi observe vreodată pe colegii lor care și-au bătut capul încă din anul I de studii să își găsească o slujbă în domeniu, să realizeze activități extra-academice relevante pentru un viitor angajator, ori, pur și simplu, să ia note foarte bune.

Cumva, din anumite motive, tinerii loviți de boala pe care o aminteam mai sus acționează de parcă viața le-ar fi datoare vândută: oricât de mic ar fi aportul pe care ei îl aduc propriei evoluții, e garantat că vor primi înapoi exact ceea ce așteaptă. Când viața însă, scotocindu-se prin buzunare, nu confirmă existența vreunui astfel de debit, toate resursele terțe trebuie să fie mobilizate pentru a reduce decalajul dintre realitate și expectanțe. Intră în scenă, deci, părinții, rudele și prietenii, cu misiunea sacră de a găsi tânărului nedreptățit un loc de muncă. Și cum mecanismul pile-relații-interese funcționează ca uns în România, locul de muncă apare, fără ca tânărul să fi stat măcar să se gândească o secundă la motivele pentru care nu s-a descurcat de unul singur.

Din dorința de a face bine odraslei, terții adjuvanți i-au făcut desigur mai mult rău. Fără a învăța nimic din experiența anterioară, ba chiar confirmându-i-se că orice ar face viața îi dă înapoi ce își dorește, junele se reîntâlnește în mediul profesional cu simptomele aceleiași boli. Aici el așteaptă provocări profesionale majore, remunerație precum scrie în reviste și încredere totală în forța sa intelectuală. Nu primește nimic din toate acestea, căci drumul de parcurs pentru a îți demonstra valoarea în fața unui angajator care te-a luat din obligație este chiar mai lung decât cel obișnuit pentru succesul într-o meserie. Lungimea drumului de parcurs rămâne de fapt irelevantă față de însăși asumarea lui: când primii ani de muncă nu îți găsesc în niciun cotlon dorința de a demonstra, ci doar calculul contabil indispus al lucrurilor pe care trebuie să le primești, e greu de crezut că poți progresa.

Boala așteptării inerte, a repausului interior dus până la anchilozare nu afectează însă doar prototipul descris mai sus. Spectrul de victime este cu mult mai larg – în el se încadrează și numeroșii tineri care au descoperit, mai nou, voluptatea neștiinței. Departe de a mai fi vreodată un lucru rușinos, ori o dovadă de slăbiciune, sintagma “nu știu să fac asta” devine un stindard arborat mândru de absolventul confruntat cu o provocare la locul de muncă. Ba mai mult, în loc să fie un minus profesional, neștiința tânărului angajat pare a fi, în mintea sa, o constantă cu care angajatorul este obligat să opereze. De aici și transformarea expresiei “nu știu” într-una care include, cum altfel?, diateza pasivă – „nu mi s-a spus cum să fac asta”. Din nou, junele se așteaptă să primească mereu, ca la școală, soluția teleghidată pentru obstacolele pe care le întâmpină – slujba pe care este plătit să o realizeze devine, într-o astfel de concepție, o obligație continuă de dădăceală a angajatorului, care însă nu trebuie să uite să plătească, la timp, onorariul pentru neștiința învățăcelului său.

Pomelnicul ar putea continua, spre exemplu, cu sfera miilor de restanțieri actuali ai băncilor, ale căror credite nesăbuite sunt rezultatul aceluiași imbalans între puținul avut și multul așteptat, între ceea ce viața reală le putea oferi și ceea ce ea era cumva previzionată să ofere. Dar nu pomelnicul e important aici.

Important e că deunăzi nu părea că este timp de așteptat. Într-o lume cu mult mai puține, infinit mai puține oportunități, generațiile mai vechi săreau la fiecare de parcă era ultima. Într-un univers cu mult mai puține locuri de muncă, nu se auzea nicio voce trâmbițând din prima “nu știu’, chiar dacă sarcina primită ținea de un domeniu selenar. Multe cursuri universitare se terminau cu greu din pricina zecilor de întrebări puse profesorului de către studenții interesați să înțeleagă, nu doar să noteze mecanic și plictisit o partitură care nu înseamnă nimic pentru ei.

Când am câștigat cu Nico finala Mondialelor la dezbateri academice, favorita clară a acelei competiții, o olandeză, a venit la mine să mă întrebe un singur lucru: „Eadevărat că ați dormit în aeroport?”. Când i-am confirmat, am avut surpriza să o văd că zâmbește ușurată: “Greu să te pui cu foamea asta de performanță”.

Foamea, acest catalizator nemilos al căutării personale, al alertării individului înspre acțiune i-a cam părăsit pe tinerii români. Și i-a părăsit fără noimă, căci nimic din realitatea economică actuală a statului român nu îi îndreptățește să dormiteze sastisiți în hamacul existenței.Aproape imposibil de explicat cum o țară care nu reușește în mod evident și sistematic să își hrănească copiii și să își trateze bolnavii îi poate da unui adolescent siguranța căldicică a confortului garantat, indiferent de input-ul oferit de acesta societății. Cu atât mai mult cu cât un astfel de confort nu e asumat nici măcăr de tinerele speranțe ale unor societăți mult mai stabile din punct de vedere economic – fără a cădea în vreo stereotipie, e suficientă în acest sens observarea, prin facultățile lumii, a nevoinței continue de a acumula a studenților din Orientul Îndepărtat, indiferent de moștenirea care le-a fost promisă din fragedă pruncie.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro