Lupta cu îngerul Creția (2)

„9 Nesupunerea la legea morală nu atrage asupra agentului etic nici o sancțiune, după cum conformarea la ea nu îi aduce nici o recompensă. Raportarea agentului etic la ea seamănă mult cu o mare iubire purificată de orice speranță și de orice teamă.”

Comentând teza anterioară („nu orice act conform cu legea este un act etic”, pentru care am propus nuanțarea „nu orice act conform cu legea este ȘI (sau negreșit) act etic”, revenisem pentru moment (chiar momentul lui Creția, al cărui conținut esențial se referea la interșanjabilitatea binelui și răului „utilitar” sau a consecinței duale a binelui și răului etic) înspre „lege” înțeleasă ca normă civică și juridică. Deci nicidecum nu degradasem conceptul (absolut) de „lege morală”, la care iată că filosoful revine imediat. Introducând ideea neutralității supunerii și nesupunerii (la legea morală) și gratuitatea sa, constând în inexistența sancțiunii și recompensei, Creția formulează impecabil înăuntrul teoriei speculative. Altminteri, în antroposul conștiinței operante, atât bunul simț cât și religia, literatura și arta țin omul în frâul moralei tocmai prin promisiuni, eroizări, karmă + renaștere, învieri, fantazări, prestigii postume. Dacă etica ar ține de estetic „ar fi fain” să fii moral la modul gratuit și să nu existe repercursiuni în caz inetic. Numai că toate culturile pretind că proprii zeii sunt aspri, pretențioși și vindicativi, că pedepsesc și răsplătesc. În contrast cu practicile culturilor vernaculare, real antropologice, deci nefilosofice, iată că filosofia iese mai mereu în plin abstract. Lucru care nu face parte din niciuna din lumile trăite sau postulate de oameni (și de filosofii pragmatici, cinici, antisofiști sau nespeculativi). Orișicum, recitind teza 9, picătura de poetic pe care o reprezintă comparația din final sugerează oarecum ideea de ideal și libertate absolută, cele care devin experimentabile în cazul cunoașterii Legii Morale ca integrare în propriul ei eden. Nu-i așa că e diferență de calibru cultural și stilistic între, să zicem, enumerarea calităților dragostei de către ex-elenistul apostol Pavel în prima-i corintică (+ popularul augustianism „iubește și fă ce vrei”) pe de o parte, iar pe de altă parte paragraful acesta minimal al lui Creția? E logos din alt regn sau nous.

„10 Legea morală este absolută, dar ea nu poate fi formulată decît în termeni contingenți.”

Dacă Legea Morală ar putea fi „formulată” în alți/atfel de termeni, poate n-ar mai fi absolută, mai ales că nici nu prea există termeni absoluți, ci cam doar contingenți. Altfel spus (sau cel puțin așaziși), termeni convenționali. Oricum, e dintotdeauna știut/acceptat că absolutul poate fi exprimat/comunicat/comentat pieziș sau indirect, adică sub demnitățile sale, fapt pentru care teza repetă ceva ușor achiesabil/confirmabil.

„11 Legea morală este categorică, dar toate actualizările ei sînt ipotetice, pentru că presupun adeziunea și actualizarea liberă a unei voințe finite.”

Mai simplu, o reformulare pentru studenți ar zice că legea morală este, teoretic, categorică, însă actualizările ei sunt facultative, presupunând adeziunea și actualizarea unei voințe pe a cărei statornicie finită și libertate labilă (surpriză!) nu te poți bizui.

„12 Orice act etic se înscrie într-o stare de lucruri și o depășește.”

Dacă „înscrierea” ar însemna subordonare, depășirea ar fi rară sau dificilă. Dacă nu, atunci actul etic mai degrabă intervine într-o stare de lucruri (se naște, cum se va spune Creția mai departe), cu sau fără intenția de-a transforma/depăși starea lucrurilor, însă reușind chiar lucrul acesta. Că „starea de lucruri” se depășește pe sine în sau prin incidența fiecărui act etic poate fi altă poveste, ba chiar altă teză.

„13 Săvîrșind actul etic, agentul etic nu se neagă pe sine, ci se obiectivează într-un sistem de raporturi transindividuale. De aici și faptul că agentul etic nu vrea să subziste cu orice preț, adică sacrificînd legea sieși. La limită alege moartea.”

Autorul se adeverește (încă o dată) un comentator mai mult decât specializat în literatura (și mai ales dramaturgia) antică greco-latină. Căci e loc comun în critica de gen să se hipertrofieze relevanța primilor mari eroi ai Europei. În urma mitificării istoriei, ulterior se literaturizează filosofic (până la metafilosofic) cu entuziasmul ideologic propriu inclusiv amatorilor. La Creția, iată, ideea „negării de sine” care nu-i (chiar) negare, ci reinvestire în transindividual, îl redefinește pe „erou” (numit ca atare de toată filosofarea clasică și modernă) drept agent etic. Dacă fraza primă spune mult, ba chiar tot, ultimele două propoziții sunt dispensabile, aproape școlărești, mai degrabă demne de D.D. Roșca, Pârvan, Frenkian și Vianu (în analizele lor literaturizante despre tragic).

„14 Opțiunea etică are o componentă cognitivă: cunoașterea legii morale și a stării de lucruri [cantitatea maximă de adevăr posibilă la un moment dat într-un sistem de referință dat – adaugă în subsol]; una volitivă: orientarea autotranscendentă a voinței (volițiunea universalului) [cantitatea maximă de voință bună posibilă într-o stare de lucruri – subsol 2]; una afectivă sui generis: dragostea față de lege, singura înclinare autotranscendentă a voințelor finite.”

De bunăseamă, așa vor fi stând lucrurile. Dar dacă e să revenim la literatura antică ce l-a motivat/mobilizat pe Creția, e de remarcat totuși că nu puțini eroi/agenți etici vor fi devenit ca atare mai mult sau mai puțin intempestiv, aleși și deciși nu negreșit de propria lor conștiință/voință, ba chiar victime ale unor circumstanțe pe care nu le-ar fi putut prevedea, despre a căror cunoaștere, respectiv „stare de lucruri”, chiar habar n-aveau. Privind către antici, uneori vedem „opțiunea etică” în act, abia postfactum apărând conștientizarea, uneori într-un proces de (auto)dramatizare până la operetă ori ipohondrie narcisic-exhibitivă a victimizării, cea în final percepută de alții și de noi drept sacrificiu, respectiv autotranscendență sau transindividualizare. Eticul, așadar, nu e doar opțional; există și (doar inocentă) incidență etică; ba poate și accident etic. Iar atunci componentele cognitiv + volitiv pot să nu intervină (ori să apară târziu). Cât despre subsolurile lui Creția (insertate de mine-n paranteză dreaptă), independent de faptul că sunt în regulă, totuși sperie prin aproape-sloganul cripto- (sau involuntar-) marxist al cantităților de calități „posibile la un moment dat într-un sistem de referință dat” și în limitele unei „stări de lucruri”.

„15 În sfera etică a voi și a putea este același lucru.”

Totuși, un erou de tip Hamlet constituie contrazicerea exemplară a aserțiunii. Să nu existe și etică ratată? cât și fără de actualizare/reificare? Uneori, până „să poată” eticul ceea ce-și dorește… se scurge mult preamult din istoria omenirii. Cazul aparte al putinței-care-nu-vrea (ori care se refuză) poate fi ilustrat de marii sfinți/iluminați budiști, cei care preferă să nu intre-n nirvana tocmai din compasiune față de lume, tocmai din morala transindividuală și autotranscendentă a „nedreptății” de a se Elibera individual atâta vreme cât lumea rămâne-n falsul, ignoranța, durerea și imoralitatea ei.

„16 De fapt în sfera eticului nu există decît binele, răul fiind doar o rămînere în sfera utilității.”

Mă tem că Binele hălăduie la modul absolut doar în sfera Ontosului, a Ființei. (Ilustrat în geneza biblică prin constatarea și consacrarea drept bune, de către Demiurg, a fiecărui element al Creației/Existentului/în-ființării.) În rest, Eticul și Morala (categorii subordonate?) există/„s-au născut” tocmai pentru a exprima/explica imanența unor tensiuni sau dinamisme aproximabile simplist prin bine/rău. În rest, precis există ceva bun și în utilitar (= meschina sferă a utilității), dar nu – spune chiar Creția – și în sfera Eticului. Iar răul nu poate fi perceput ca rău absolut de către cei care, necunoscând alte sfere, totuși supraviețuiesc (omenește = în negociere și compromis cu răul) în umila și mercantila sferă a utilității.

„17 Sîntem liberi și vrem să fim liberi.”

Între aporie, paradox și nonsens, aserțiunea nu citează din Declarația Drepturilor Omului, mai degrabă postulând transcendentalitatea liberului arbitru („suntem liberi” nu poate fi decât un prezumptiv metafizic și-un fals socio-antropologic). La rându-i, dorința de a fi liberi (= cum suntem și putem fi), având iar atribut de tezism (ideologic, parcă nereflectat critic), pleznit doar pentru a introduce/deschide, cândva în text, și problema libertății. Totuși, poate că gânditorul doar scrie cu degetul pe nisip sau praf un koan.Citeste intregul articol si comenteaza pe contribuotrs.ro