”M-am inselat. Lumea nu ma vrea”. Armenia, victoria celor fara de putere

Puncte cheie:

• Undeva, în Caucazul de sud, atât de puţin cunoscut şi de prezent în spaţiul public şi în conştiinţa occidentală, acolo unde se termină Europa creştină (sau, mai corect, istoric vorbind, unde „începe Europa creştină”, Regatul armenilor fiind primul stat care a adoptat creştinismul ca religie oficială, în anul 301), în zona aceea „crepusculară” din uriaşii Munţi Caucaz, zonă de confluenţă strategică, politică, economică şi culturală dintre Rusia (lumea postsovietică) şi Orientul Mijlociu, un popor mic dar brav a dat dovadă de tenacitate şi dorinţă de schimbare politică, spunând NU la ceea ce părea deja a fi prea mult;
• Puterea celor fără de putere a triumfat la Erevan, punând capăt celor 10 ani de conducere politică autoritară (cum altfel?) ai fostului preşedinte Serzh Sargsyan, care, după ce modificase Constituţia în 2015 pentru a da putere sporită funcţiei de prim ministru, începând cu următoarea legislatură (îşi pregătise deci perfect viitoarea poziţie politică, din timp), şi-a încheiat al doilea mandat trecând direct pe funcţia de premier, pe baza majorităţii din Parlament, pe care o deţine încă Partidul Republican, poziţie din care urma să aibă tot atâta putere câtă avusese ca preşedinte;
• Fără majoritate în Parlament, fără partid, fără guvern, fără poliţie, fără jandarmerie, fără servicii secrete, zecile de mii de protestatari din Erevan (Armenia are doar trei milioane de locuitori), de 11 zile în stradă, l-au determinat pe Sargsyan să cedeze şi să renunţe la funcţia de prim ministru, în care fusese învestit de Parlament acum o săptămână. Gestul surprinzător a fost făcut chiar în ajunul celebrării Zilei Genocidului Armean (sărbătoare naţională), când, pe fondul nemulţumirilor populaţiei, ar fi fost posibil să iasă în stradă sute de mii de oameni la Erevan;
• „M-am înşelat. Mişcarea de stradă este împotriva mandatului meu” [de premier], a spus fostul preşedinte şi (deja fost) premier, când a văzut că protestele nu contenesc, ci dimpotrivă, cresc în intensitate. Planul lui simplu, politicianist, bazat pe majoritatea parlamentară discreţionară și complet desprins de voința populară, nu a mers;
• Ceea ce învăţase Sargsyan de la mentorul şi apropiatul său politic de la Kremlin, Vladimir Putin, nu a funcţionat în Armenia, mica republică postsovietică neînghiţind vechea stratagemă a „democraţiilor orientale” (vezi Rusia, Turcia, Egipt, China etc.), cea a trecerii Liderului Absolut de la o funcţie la alta, cu revizuirea constituţiei şi potenţarea funcţiei care urmează în „planul personal de carieră”, doar pentru a-şi prelungi sau permanentiza domnia politică;
• Armenia se adaugă așadar unei liste a ţărilor din Vecinătatea Estică a Uniunii Europene (Georgia, Republica Moldova, Ucraina) care, începând din deceniul trecut, au produs „revoluţii colorate”[1] menite să îndepărteze de la putere o serie de lideri care nu se mai dădeau duşi din funcţii – de la Voronin la Ianukovici – şi care, din diferite motive (politice, legislative, tehnico-organizatorice, logistico-financiare, acces la presă etc.) continuau să câştige alegerile, fie prin intimidarea ori eliminarea concurenţilor, fie prin acces inegal la resurse şi mass-media etc.;
• Practic, din categoria ţărilor membre ale Parteneriatului Estic, în situaţia încremenirii la putere a liderului au mai rămas doar Belarusul lui Lukaşenko, cu acelaşi lider autoritar din 1994, și Azerbaidjanul, cu Ilham Aliev la putere din 2003. Iar dincolo de Parteneriatul Estic cu Uniunea Europeană, îi găsim bineînţeles pe mult mai cunoscuții Putin şi Erdoğan, lideri absoluți în ţările lor de 18, respectiv 15 ani;
• Democraţia îşi rescrie regulile peste tot în lume. Partidele încremenite şi nepopulare, care confecţionează „majorităţi parlamentare de carton”, bazate pe lipsa de interes a cetăţenilor pentru oferta politică şi implicit pe participarea scăzută la vot şi, ulterior, pe trocuri corupte şi cinice între lideri, se trezesc că nu mai pot face orice în Parlament şi nu mai sunt singure în ecuaţia puterii politice, fiind tot mai puternic contrate de un actor „politic” interesant, foarte dinamic, de multe ori impredictibil, cu o legitimitate pe care mulţi încă i-o contestă: Strada;
• Cum şi dacă vor reuşi democraţiile parlamentare să convieţuiască pe termen lung cu Strada, în condiţiile în care partidele istorice refuză sau nu mai pot să se reformeze, rămâne de văzut. Alternativa ar putea fi pur şi simplu „pulverizarea” electorală a partidelor din mainstream, care nu înţeleg necesitatea „reinventării” lor politice urgente, aşa cum s-a întâmplat recent în Franţa şi Italia, sau la prezidențialele din Austria, parţial şi în alegerile din alte democraţii (Spania, Grecia, Cehia etc.), în care candidaţi ce păreau că vin „de nicăieri” și platformele lor, liberale sau iliberale, au obținut rezultate bune sau foarte bune, dacă luăm în considerare şi cazul Macron. Eșecul politicii clasice se vede peste tot, chiar dacă soluțiile diferă, de la țară la țară, în funcție de resursele existente;
• Pentru Armenia, problemele nu se termină aici, iar greul abia începe. S-ar putea să urmeze multe dezamăgiri pentru protestatarii din zilele trecute, dar a fost dreptul lor să încerce o alternativă. Liderul opoziției, Nikol Pashinyan, a fost eliberat din detenție. Nu știm deocamdată ce intenții concrete are. Nu ştim dacă este liderul potrivit să conducă Armenia. Partidul Republican are însă în continuare majoritatea în Parlament. Erevanul nu are soluții economice și geopolitice de ieșire spre Occident. Dependența de Rusia este foarte puternică, iar ostilitatea în relațiile cu vecinii (Turcia, Iran, Azerbaidjan) va rămâne la fel de profundă. Conflictul cu Azerbaidjanul, din Nagorno-Karabah, poate reizbucni oricând, iar Turcia este tot mai amenințătoare. Democrația și economia locale sunt vulnerabile. Oricum am lua lucrurile, succesele Armeniei nu vor veni prea repede.

*

Armenia este o ţară mică, fără ieşire la mare, prinsă ca într-un clește între munţi masivi, amintiri istorice crâncene şi vecini ostili, oricum mai puternici militar şi economic decât ea, precum Turcia, Iran şi Azerbaidjan, ca să nu mai vorbim de respiraţia imperială a Rusiei, care se simte în tot Caucazul de Sud.

Doar micul vecin de la nord-vest, Georgia, îi mai poate oferi cât de cât o mică fereastră comercială şi geopolitică spre Europa, Marea Neagră şi Occident, insuficientă, se pare, pentru supravieţuirea, confortul şi securitatea ţării. Nevoia unui protector mare în apropiere a prevalat. Uniunea Europeană părea prea departe, dincolo de Georgia şi de Marea Neagră. Așa a ajuns Erevanul la compromisul numit „soluția Rusia”.

Izolarea geopolitică, blocarea căilor de acces spre Vest sau spre mare şi închiderea strategică de care suferă Armenia, la care se adaugă o cronică lipsă de resurse, au fost probabil motivele pentru care preşedintele Serzh Sargsyan, reales în 2013 pentru al doilea mandat, a preferat să nu semneze, la celebrul summit de la Vilnius, în noiembrie 2013, Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordul de Liber Schimb, optând pentru o apropiere politică şi economică de Rusia.

Anul trecut, Sargsyan (63 de ani) promisese că nu va încerca să-şi prelungească puterea la sfârşitul celui de-al doilea mandat şi că nu vizează postul de prim ministru. Nu spunea adevărul. Îl dăduse de gol revizuirea Constituţiei din 2015, prin care a transferat substanţial puterile de la preşedinte spre parlament şi guvern începând cu noua legislatură, deci spre un model de republică parlamentară. Nimic rău în asta, dacă manevra nu ar fi fost destinată doar pregătirii unei noi funcţii puternice, în folosul aceluiaşi Sargsyan. Văzuse că merge în Rusia, merge în Turcia (de la premier la preşedinte şi invers), de ce nu ar fi mers şi în micuţa Armenie? Fusese, deci, o reformă cu dedicaţie,aşa cum vedem că se întâmplă tot mai des în regiune, în care partide şi lideri aflaţi la putere schimbă legile în interes personal.

citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro