Mai găsim gentlemani în sportul românesc? Rugbi, scurt studiu de caz
„Românii își transformă complexele de inferioritate în complexe de superioritate, exprimate printr-o bășcălie care dizolvă cu aversiune tot ceea ce nu înțelege.”[1]
Ana Blandiana
„Ministerul Tineretului și Sportului recunoaște tradiția rugby-ului în acest spațiu. Aici au avut loc primele meciuri de rugby din România și nimeni nu poate șterge această realitate istorică. Nimeni nu-și dorește să minimizeze importanța sau valoarea acestei tradiții sau a acestui sport.
Stadionul a fost inclus, alături de alte două obiective, în angajamentul asumat de România în contextul EURO 2020, ceea ce a presupus o investiție uriașă, un efort public semnificativ. De la 2 milioane de euro, cât valora stadionul la momentul includerii în programul de reabilitare, a ajuns să valoreze peste 30 de milioane, cât a însumat valoarea lucrărilor finanțate de CNI și MTS.
Față de stadionul preluat inițial spre reabilitare, avem acum un centru sportiv de excelență, care include terenuri de antrenament, sală de conferințe, spații pentru oficiali, săli pentru presă, centru de medicină sportivă, post de control anti-doping, puncte de prim-ajutor pentru spectatori, săli VIP, restaurant, muzeu, un mic hotel pentru sportivi, 151 de locuri de parcare subterană, spații tehnice, adăpost de protecție civilă etc.
Conform Legii nr.69/2000 a educației fizice și sportului, Ministerul Tineretului și Sportului este organul administrației publice centrale de specialitate care coordonează activitatea din domeniul educației fizice și sportului. În îndeplinirea rolului și a obiectivelor sale, Ministerul Tineretului și Sportului organizează și susține activități sportive și evenimente în vederea promovării programelor de sport.
Astfel, Ministerul Tineretului și Sportului are obligația de a se asigura că bunurile aflate în administrarea sa vor fi utilizate în așa fel încât acestea să corespundă obiectivelor care au stat la baza fundamentării investițiilor în infrastructură, finanțate de la bugetul de stat.
Pe cale de consecință, Ministerul Tineretului și Sportului este primul interesat în găsirea (identificarea) acelor programe care să conducă la creșterea calității vieții cetățenilor prin oferirea de alternative pentru practicarea sportului, petrecerea timpului liber și prin atragerea tuturor factorilor interesați în aceste demersuri.
Ministerul Tineretului și Sportului, ca administrator de drept al Stadionului , obiectiv de interes național, dorește să apere istoria rugby-ului și să-i asigure pe mai departe condițiile necesare pregătirii și activității competiționale. Aici se vor putea desfășura în continuare meciurile și antrenamentele sportivilor rugbiști, dar în baza unui calendar care va include și solicitările venite din partea altor sporturi. Competiția sportivă presupune fairplay, iar Ministerul Tineretului și Sportului dorește să dea și altor sporturi șansa de a-și desfășura activitatea pe Stadionul .”[2]
STADIONUL „ARCUL DE TRIUMF” SAU TRIUMFĂTORUL EȘEC AL UNUI SET DE POLITICI PUBLICE
Ce este o politică publică? În principiu, și avem aici diverse tipuri de definiții (Thomas Dye, William Jenkins, James Anderson), este vorba de un set de decizii luate, de un curs al acțiunii guvernamentale prin care se încearcă atingerea unor scopuri prin mobilizarea de resurse publice, urmând ca astfel să fie rezolvată o problemă sau un grup de probleme semnalate de una sau mai multe comunități.
Probabil cu bune intenții – nu vreau să-mi imaginez situația contrară – Guvernul, prin ministerul de profil, a convenit cu Federația Română de Rugbi că programul de modernizare al stadioanelor din București, menit să permită organizarea unor meciuri de fotbal din cadrul competiției „EURO 2020”, ar trebui să includă și stadionul „Arcul de Triumf”.
Cu alte cuvinte, problema modernizării bazei sportive a rugbiului românesc putea fi rezolvată prin respectivul program de investiții; deci Guvernul tocmai definea un set de politici publice menit să rezolve mai multe probleme printr-un singur program, oportunitatea fiind un eveniment sportiv prestigios din calendarul sportiv continental.
Prin urmare, în 19 septembrie 2018, ministerul de profil și federația semnau un protocol prin care partea guvernamentală se angaja să promoveze un proiect de hotărâre de guvern în care să stipuleze: „…constituirea unui drept de folosință gratuită, în condițiile legii, asupra construcției edificate – Stadionul Național de Rugby – Arcul de Triumf, pe o perioadă de 49 de ani, pentru FRR, după semnarea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor„.
Ulterior, în Ordinul ministrului sporturilor, nr.990 din 17 octombrie 2019, s-a prevăzut că: „În termen de 30 de zile de la recepția finală a obiectului de investiții (…), MTS va iniția procedura de avizare interministerială a proiectului de act normativ privind darea în folosință gratuită către FRR a imobilului ante-menționat, în condițiile legii.„[3]
Doar că, între timp, politica guvernului s-a schimbat. În noiembrie 2020 apăruse deja știrea că fostul ministrul a sporturilor, Ionuț Stroe, se pregătea să propună un proiect de hotărâre de guvern prin care să se înființeze Complexul Sportiv Național ‘Arcul de Triumf’[4], structură a ministerului de profil ce ar urma să administreze întreaga bază sportivă care nu ar mai fi urmat astfel să se întoarcă în administrarea FRR, așa cum preciza protocolul încheiat în 2018 și Ordinul 990/2019.
În luna februarie ac., noul ministru al sporturilor, Eduard Novak, a pus în dezbatere publică proiectul hotărârii de guvern pe care o gândise deja Ionuț Stroe, privind înființarea Complexului Sportiv Național ‘Arcul de Triumf’, precizând în nota de fundamentare că: „necesitatea înființării Complexului Sportiv Național <Arcul de Triumf> este justificată de satisfacerea nevoii de pregătire a loturilor naționale și olimpice reprezentative ale României și organizarea și desfășurarea competițiilor sportive la nivelul standardelor internaționale„.[5]
Într-un comunicat public mai larg, pe care l-am redat integral încă de la început, postat pe site-ul MTS în 29 ianuarie 2021, setul de politici publice definit în anii 2018 – 2019 este practic total redefinit prin schimbarea din temelii a problemei pe care este menit să o rezolve: o problemă a sportului românesc în general, și nu una a rugbiului românesc, în mod particular.
Deciziile ministerului au provocat nu doar protestele reprezentanților FRR, care se văd astăzi în situația în care semnătura unui fost ministru al sporturilor de pe protocolul din anul 2018 nu mai este respectată de succesorii săi, ci și protestele unor suporteri ai rugbiului, care s-au strâns în fața stadionului de la Arcul de Triumf duminică, 7 februarie,[6] pentru a-și arăta nemulțumirea și hotărârea de a continua acțiunile de contestare a noilor decizii luate de MTS.
Cu tristețe putem constata astăzi eșecul deplin al programului de investiții al Guvernului destinat programului „EURO 2020”: (i) investiția de la stadionul Dinamo nu a început nici până în prezent; (ii) niciun stadion nu a fost finalizat la timp, altfel spus dacă nu intervenea pandemia, programul era complet ratat; (iii) nu este foarte sigur că stadionul Giulești va putea fi recepționat la timp și va fi deplin funcțional pentru partidele de fotbal „EURO 2020” care vor avea loc în vara anului curent; (iv) MTS este decis să nu mai returneze Stadionul ‘Arcul de Triumf’ FRR, așa cum s-a angajat în anul 2018.
GENTLEMANII CARE CONDUC RUGBIUL ROMÂNESC
(1) „Federația Spaniolă de Rugby (FER) a anunțat că va depune o reclamație la Rugby Europe pentru a se analiza arbitrajul lui Vlad Iordăchescu la meciul dintre echipa Spaniei și cea a Belgiei, scor 18-10 pentru belgieni, rezultat de care a beneficiat România, care s-a calificat la Cupa Mondială.
Federația menționează că luna trecută i-a cerut fără succes președintelui Comisiei de Arbitri a Rugby Europe, Patrick Roben, să schimbe brigada de arbitri de la meciul Belgia – Spania, având în vedere faptul că România avea nevoie de o înfrângere a Spaniei pentru a se califica la CM.
Echipa națională de rugby a României a pierdut în Georgia, duminică, scor 16-25 (6-10), dar a obținut calificarea la Cupa Mondială din Japonia, din 2019, în urma succesului surprinzător obținut de Belgia în fața Spaniei, cu 18-10 (12-0).
Spania, echipa favorită la calificare înaintea ultimei etape, va trebui să treacă mai multe meciuri de baraj pentru a ajunge în Japonia. Ibericii consideră că victoria Belgiei în fața Spaniei l-a avut ca ‘autor’ pe arbitrul Vlad Iordăchescu.”[7]
(2) „Federația Română de Rugby așteaptă clarificări în privința eligibilității jucătorului de origine tongană Sione Faka’osilea pentru echipa națională a României, după ce presa internațională a relatat că jucătorul naturalizat recent ar fi jucat pentru echipa de rugby în șapte a statului Tonga, fapt care contravine regulamentelor.
FRR a trimis o adresă către Rugby Europe și World Rugby, forurile continental, respectiv mondial al sportului cu balonul oval, pentru a clarifica această situație.
Faka’osilea a debutat pentru România în Rugby Europe Championship contra Rusiei, la Soci, în martie 2017. De atunci, el a jucat de 12 ori pentru .”[8]
(3) „Prezentă la toate edițiile Campionatului Mondial, naționala de rubgy a României va rata turneul final din 2019, ediție găzduită de Japonia. Federația Internațională (IRB) a luat această decizie după ce l-au folosit pe tongolezul Sione Fakaosilea, deși nu ar fi avut acest drept.”[9]
O succesiune de trei știri din anul 2018, pe care le-am redat mai sus, ne introduce în atmosfera unui an de tristă amintire din istoria rugbiului românesc, un an de criză, în care succesiunea de participări continue la Campionatul Mondial a fost întreruptă printr-o rușinoasă suspendare din motivele pe care probabil, dacă nu le cunoșteați deja, le-ați înțeles cu siguranță din pasajele de mai sus.
Dacă cineva s-a așteptat ca această criză să provoace demisia de onoare, în corpore, a conducerii federației, s-a înșelat. Nimeni nu și-a depus mandatul, nimeni nu s-a simțit vinovat de cele întâmplate, niciun gentleman nu s-a mai găsit în garnitura care decide viitorul rugbiului românesc.
Singurul care a încercat să atragă public atenția asupra situației critice de la federație a fost un fost vicepreședinte, Victor Istrate, care într-o scrisoare deschisă[10] – cu titlul „Este adevărat d.le Petrache: Rugby-ul nu este un sport pentru ghiolbani” – i-a cerut demisia președintelui Alin Petrache. Și cam atât, pace și liniște, inclusiv printre suporterii echipei naționale.
Ce am găsit interesant în scrisoarea lui Victor Istrate, este mărturisirea privind istoricul modernizării Stadionului „Arcul de Triumf”, idee cu care îl creditează pe fostul președinte al federației de până în anul 2000, Dumitru Mihalache, dar și pe cei care în mandatul 2014 – 2017 au făcut posibilă transpunerea ideii în faptă: președintele FRR Hari Dumitraș și secretarul federației, Florin Matei.
La sfârșitul lunii februarie ac. ar urma (cu un an întârziere) să aibă loc noile alegeri la FRR. Momentul este unul sensibil pentru actuala conducere, așa că decizia MTS de a transfera stadionul recent modernizat în administrarea sa a ajuns motiv de temă de campanie. În mod puțin ciudat, actualul președinte a federației pare că-și construiește campania pentru alegeri în jurul ideii că este singurul care se poate opune opțiunii Guvernului.
Din câte știu, pentru Alin Petrache se anunțase un contracandidat la începutul anului, și anume pe fostul jucător al CSA Steaua, Anton Pisarlogu.[11] Între timp, între Alin Petrache și Anton Pisarlogu s-au desfășurat negocieri „fructuoase”, așa că la alegerile din 27 februarie prezumatul challenger-ului va face parte din „echipa” Petrache[12], cel care, previzibil, va obține un nou mandat.
QUO VADIS RUGBIUL ROMÂNESC?
Care este treaba cu rugbiul? vă întrebați probabil. Desigur, situația actuală din rugbiul românesc nu diferă absolut deloc de situația generală a sportului românesc; iar situația actuală a sportului românesc nu este altceva decât fidela imagine în oglindă a societății în care trăim. Iar acesta este un foarte bun motiv să vorbim (și despre) rugbi.
Un scurt istoric, mai întâi. Avem echipe de rugbi în România cam de prin anul 1913, evident formate în mediul universitar. Ideea jocului de rugbi în România a fost importată, cum se întâmpla totul pe atunci, din Franța, care în perioada antebelică încerca să inițieze pe continent o replică la turneul națiunilor britanice din insule.
În 1919 Comitetul Olimpic Român propune cu succes organizarea unei competiții rugbistice la Olimpiada de la Anvers, doar că, pe fondul lipsurilor de după război nu reușește în cele din urmă să participe. O face abia în anul 1924, unde pierde ambele meciuri jucate (împotriva Franței și Statelor Unite), dar se clasează totuși pe locul trei și obține bronzul.
În 1931 se înființează Federația Română de Rugbi, iar în 1939, la Brașov, se înființează și prima echipă de rugbi din afara capitalei. După care urmează războiul. În deceniul șase au început să apară echipele muncitorești și departamentale (susținute de ministerele de interne și al apărării), fără ca cele studențești să dispară. Doar că puterea comunistă punea altfel accentul în coordonarea dezvoltării sportului: echipele departamentale și muncitorești erau încurajate, cele universitare tolerate.
În anul 1948, după ce învățământul superior minier și-a mutat centrul la Petroșani, desprinzându-se din mediul universitar bucureștean, tradiția rugbiului universitar a fost adusă și în Valea Jiului, deși inițial echipa mai titrată a fost una muncitorească, și anume Minerul Lupeni. Dar Știința, echipa studențească a recuperat în timp și, în anul 1959, a promovat în prima ligă națională. Știința a fost echipa de rugbi cu care am crescut, încununată cu o aură eroică din punctul meu de vedere.
„Când lucrurile mergeau prost, rugbiul m-a atras și am continuat să mă antrenez. Sportul m-a scos de pe stradă, unde aș fi fost doar un bătăuș și m-a adus pe teren, unde eram recompensat pentru duritatea mea și nici nu încălcam legea.”, spunea Daniel Cudmore[13]. Eu nu am fost vreun dur, pe mine rugbiul m-a atras doar ca suporter, pentru că antrenamentele membrilor echipei, din câte puteam să văd, nu erau pentru mine.
În jurul acelei echipe universitare de rugbi se crease o aură boemă și chiar puțin eroică, ceva cu totul distinct față orice altă echipă sportivă din Valea Jiului, fie că era vorba de fotbal, popice sau tir cu arcul, acolo unde zona mai avea un cuvânt de spus în sportul național și internațional.
Când mi-am dat probele sportive pentru admiterea la facultate, i-am avut pe rugbiști printre spectatori. Era un spectacol, îmi aduc aminte, pentru că în tribune se paria la fiecare cursă organizată pentru intrarea în baremul de admitere la 1000 de metri. După primii 600 de metri eram în frunte, am fost imediat cotat, dar am terminat al cincilea. Când am trecut linia și îmi trăgeam sufletul, un zdrahon din echipă s-a ridicat și mi-a arătat pumnul: „Băi căprioară, am pierdut pe mâna ta! Poate te caut la vestiar!” Au fost momentele mele de glorie, mai ales pentru că în final nu s-a ținut de cuvânt.
Prin anul trei am suferit enorm că la un meci internațional al Științei cu o echipă universitară britanică am fost blocat de serviciu la cantină de un administrator și un prodecan absolut nerezonabili. Parcă îmi aduc aminte cum se cutremura aerul în campus de încurajări, mai ales că echipa a pierdut în ultimele minute, la o lovitură de pedeapsă diferență și după ce britanicii au oprit o tentativă de eseu în cinci metri.
Peste ani am asistat la un meci de juniori al fiului meu. Singurul, recunosc, într-o toamnă însorită. Nu era prea în formă, venea după o viroză parcă, dar a făcut o cursă de aripă pe care n-am să o uit vreodată, pentru că l-au scos la limită în afara terenului, cam brutal, și apoi a ieșit cu o confruntare bărbătească între băieți, ceea ce a arătat că acțiunea fusese cu adevărat periculoasă.
Mai sunt toate acestea astăzi posibile? Mi-e teamă tot mai mult că nu. Rugbiului românesc i-a cam plecat terenul de sub picioare. Echipele de club sunt sărace, terenurile de antrenament și sălile sunt în mare parte deplorabile. Mizele naționalei au ajuns de mult derizorii. Nu ne mai putem confrunta de la egal la egal cu Italia, Argentina, Japonia, Canada, de fapt nici măcar cu Georgia. De britanici și marile forțe ale emisferei sudice nici nu îndrăznesc să mai vorbesc. Rusia, Germania, Portugalia și Spania ne pun astăzi probleme.
MTS caută să se înstăpânească peste Stadionul „Arcul de Triumf”, numai Dumnezeu știe cu ce scop, iar afaceristul Gigi Becali se laudă că echipa sa – care este un fel de tarabă la care scoate la vânzare jucători, și nu o echipă care să facă cu adevărat performanță sportivă – va juca din anul 2021 pe „Arcul de Triumf”[14].
În noile condiții va mai putea fi vreodată organizat tradiționalul turneu internațional de rugbi din iunie, de la București? Iarăși mi-e teamă că nu. Aș spera că vor încerca alte centre universitare cu tradiție – Timișoara sau Clujul, ori măcar Iașul – să preia organizarea turneului, dar îmi amintesc cât de greu a găsit federația un stadion pentru meciul ce trebuia să aibă loc în februarie cu Belgia (noroc că nu a mai avut loc), primind în extremis acordul Craiovei.
INTERVIURILE HotNews.ro