Managerii educației românești

Pentru a înțelege în adâncime dramoletele și vodevilurile învățământului de stat românesc, așa cum s-au adunat acestea în straturi din ce în ce mai compacte în ultima perioadă, trebuie să pornim de la o evidență neconvenabilă: nu se poate vorbi sigur de ce înseamnă management real și verificat în educația românească, dar despre ,,conducătorii” săi știm fiecare câte ceva. Câte bordeie, atâtea obiceie, iar vorba aceasta neaoșă are greutatea ei testată și îndurată milenar. Înțelepciunea populară nu se dezminte. Omul sfințește locul și niciodată pe dos. Cu toate acestea, se poate broda lejer în jurul unei anecdote, savuroase în felul ei, a cărei acuratețe nu se poate confirma decât prin cercetarea presei ultimilor ani: se zice că într-un oarecare minister portarul instituției l-ar fi oprit într-o bună zi pe un domn spilcuit și aferat care pretindea, încercând să urce treptele spre ușa de la intrare, că lucrează în incinta respectivă. Parafrazând, ipochimenul cu pricina ar fi insistat: ,,Vă rog frumos să va dați din calea mea. Eu sunt ministrul în persoană!”, moment de grație mult așteptată pentru ca portarul să rostească nemuritoarele vorbe: ,,Mă iertați, domnule ministru. E prima dată în viața mea când vă văd la muncă!” Se non è vero, è ben trovato.

Din acest punct încolo, putem înțelege cu ce se ocupa în realitate conducătorii mai mici sau mari și ai sistemului nostru de învățământ preuniversitar. Cultura instituțională din inspectoratele, liceele, școlile, grădinițele și creșele României este la fel de diversă ca flora și fauna din zonele subecutoriale pentru că nimic nu leagă sistemul într-un întreg în afara diversității prin mijlocirea căreia managementul înțelege să își facă datoria și să aplice legea, subiect nu numai de interpretări multiple și deseori cotradictorii, ci și de aplicări oblice, tergiversate sau aberante ale aceleiași pritocite legi. S-ar putea ca într-o comună prăpădită de țară, care s-ar putea denumi mai corect sat după dimensiuni și drumul principal neasfaltat, directorul școlii să fie mai frecvent la prășit în ograda sa primăvara decât în cancelarie. Se prea poate ca la oraș inspectorii să fie mai degrabă de surprins la sindrofii de onomastică sau de naștere decât pe teren, investigând ce trebuie și, mai ales, ce nu se cade făcut. Se poate la fel de bine ca ei, factorii de decizie, supraveghere și control, să fie la școală, dar ascunși printr-un cotlon, unde se îndeletnicesc cu lungi șuete sau încrucișând de zor cuvinte în colecții groase de integrame. Vara s-ar putea să-i întâlniți jucând table cu paznicul școlii la umbra idilică a nucului din curte. Dar de cele mai multe ori, cinstiți să fim până la capăt, sunt șanse mari să nu-i întâlniți decât ocazional, cu programare din timp, sau rar, pe la soroace și cu multă așteptare, bătaie de cap și plecăciuni pe la uși.

Dar este în toate mai convenabil că se întâmplă astfel. Sună strigător la cer și cu adevărat alarmant că situația de fapt, care este răsturnată pe dos față de ce ar trebui să fie, să ajungă să fie preferabilă oricărei alternative. Mai bine lipsă, spune românul, și, iată, acesta are din nou dreptate. ,,Șeful” în învățământul românesc preuniversitar este întotdeauna iubit când nu face nimic prea serios, nici bun, nici rău, și urât când se ocupă aprins de câte ceva fiindcă bine, conform temerii generale, nu e în stare să facă nimeni. Un manager prezent toată ziulica la școală și implicat în activitatea comună până peste cap pune o groază de presiune pe umerii colegilor, de la profesorii care intră la timp și aud pași grei pe hol în timpul orelor, până la secretarele și îngrijitoarele școlii, care neapărat trebuie să își caute ceva de făcut, un dosar de cercetat, o sală de clasă de curățat. Dacă managerul vorbește îngrijit, pe un ton moderat, așezat și politicos cu profesorii din cancelarie, atunci aceștia se vor simți derutați ca în fața unei amăgiri sau a unei posibile liniști de dinaintea furtunii. Dacă inspectorul venit în misiune de lucru discută de la egal la egal, dând sfaturi, indicând direcții de dezvoltare în activitatea zilnică și promițând că va găsi ceea ce este nevoie în lămurirea unor probleme mărunte, dar care întârzie să fie rezolvate, directorii din unitatea de învățământ vor simți un fior pe șira spinării, nu de spaimă, cum sunt învățați în asemenea situații, ci de uimire ca în fața unei curiozități a naturii: cum este posibil așa ceva? Dacă un părinte este invitat la o discuție amiabilă și decentă cu directorul școlii, în care se trece în revistă conduita elevului, se cade de acord asupra unui plan de redresare a notelor existente, se încearcă creionarea unui parcurs profesional care să coincidă cu înclinațiile adolescentului, părintele va ieși din birou oarecum derutat și puțin mahmur: ,,Cum de nu ne-am certat nițel? Înseamnă că nu i-am zis tot. M-a păcălit și nu i-am arătat ce pot”. Ca să acceptăm ce este normal și de păstrat în învățământul nostru de stat ar fi indicat să ne ciupim de câteva ori când nu ne simțim, în calitatea noastră de părinte, profesor sau angajat al școlii, nici jigniți, nici duși cu vorba, nici umiliți, nici amenințați, nici sfidați, nici înșelați, nici dezinformați atunci când ieșim din clădirea unei școli.

Cu certitudine sunt și asemenea locuri pe harta rețelei școlilor românești. Indubitabil că se pot stabili câteva nume de oameni admirabili care conduc unități de învățământ. Dar cum îi identificăm și cauterizăm pe ceilalți, inomabilii despre care știm că există, dar nu-i prindem niciodată, deși îi surprindem neplăcut în atâtea ipostaze? La așa ceva cetățeanul român nu a găsit soluția și nici nu dă semne că ar face-o. Sistemul autoimunitar al birocrației de stat românești, dincolo de abilitatea fiecăruia de a lăsa loc de bună ziua, nu funcționează, nu se leagă deloc și nu reacționează la ingerințele unor celule rebele.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro