Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească
Școala românească merită și trebuie așezată pe drumul cel bun.
Incapacități și incompetențe pasagere, dar numeroase au făcut ca reforma Școlii, însăși ideea de Educație să nu mai poată fi văzută ca fundamentală pentru viitorul copiilor, elevilor și studenților. România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi. Sună dramatic?
Dar chiar e: priviți cum funcționează societatea românească, priviți cum nivelulbarbariei produsă de civilizația tehnologică viciază comportamente sociale civilizatorii, norme și reguli constructive, cum lipsa modelelor, a reperelor devine norma, devine regula. Dar în raport cu norma și regula europeană suntem,în continuare, la coadă.
Cred că Educația în România nu contribuie substanțial ladezvoltarea personală a copiilor, a adolescenților, a tinerilor. De mai multă vreme, între cei care educă și cei care primesc educație este creată o prăpastiepericuloasă. Pericolul este întârzierea mentală, anemierea potențialului cognitiv și proliferarea comportamentelor social ineficiente pentru dezvoltarea socială. Prăpastia este rezultatul unei arhitecturi ineficiente a sistemului educațional. Ca și în arhitectură, dacă planul nu e bine gândit pentru a răspunde prin rezistență, funcționalitate și estetică, atât prezentului cât și viitorului,atunci construcția educațională e labilă. Școala românească nu pune în centrunevoia reală de dezvoltare personală a elevului, a studentului. Concepe pachete curiculare pe modelulaglutinării fragmentelor (discipline, cursuri etc.), în loc să promovezecoeziunea întregului ca vector al dezvoltării personale.
Școala românească e orientată spre un tip vechi de Educație. În ciuda „reformelor”, a zecilor de modificări ale Legii, a mulțimii ordonanțelor de urgență,urgența nu a fost (cu puține excepții) – și nici acum nu este! – Educația, ci Politicul neprofesionist al Educației. Toate acestea nu au în vedere Subiectul viu aleducației – copilul viu, elevul viu, studentul viu – ciproiecțiile lor birocratice, ipostazele lor virtuale. Arhitectura curiculară se adresează Minții (mai mult capacității de memorare), mai puținCorpului și Sufletului. Cu atât mai puținsintezei acestora. Când Școala separă Mintea (capul) de Corp, ceva e iremediabil disfuncțional. Odinioară, această sinteză a fundamentat civilizații și culturi.
Dezvoltarea personală ar trebui să fie coloana vertebrală pentruformarea copiilor, elevilor și studenților prin încurajareacreativității, interdisciplinarității și a gândirii libere. Celor pe care îi educăm le oferim „materii”, „discipline”, „cursuri și seminarii”, „laboratorare”, dar nu le oferim acel tip dediscipline care organizează, structurează, dezvoltă și afirmă creativ potențialul personal. Le cerem săînvețe ce le dăm noi: și ce le dăm noi e deja trecut. Dar ce ne dau ei? Vorbim de predare, dar nu vorbim deprimire. Ce ajunge la ei/ele din ce le dăm noi? Cum spune un mare expert în educație și creativitate, noi nu știm ce va fi peste un an-doi, dar ne iluzionăm să creăm Educația viitorului.
Viitorul este în personalitatea elevului, a tinerilor. Dacă personalitatea lor se formează în afara Educației dezvoltării lor personale, înseamnă că se pierd anual imense resurse umane și materiale. Cine se iluzionează să creadă că Școala înseamnă numai discipline, materii și cursuri, și nu platforma creativă a cunoașterii, integrității și experienței, se înșeală. Personalitatea funcționează ca unîntreg. Dacă i se dă șansa. Ea nu poate fi decupată arbitrar, funcționărește.
Ciclurile școlarității ar trebui să includă acele discipline care, dincolo de aportul cognitiv sectorial, aduccoerența organică a exprimării personalității. Educarea Vorbirii, a Respirației, a Dicției, a Mișcării, a Analizei Imaginii, a Expresivității, a Comunicării publice și interpersonale sunt câteva din ceea ce ar putea produce schimbarea. Scriam odată despre sisteme educaționale care au inclus de foarte mult timp în design-ul curricular practica actelor vorbirii, a discursului verbal și, în general, a formelor Vorbirii în public. Acele sisteme au avut și au rezultate reale. Iar acolo unde filosofiavocaționalului a fost inclusă, rezultatele au fost și mai evidente.
Dar noi nici nu visăm la introducerea disciplinelor performative care să creeze, să dezvolte modurile acțiunii participative. Le dăm teste-grilă, examene orale sau scrise (când ei/ele scriu de mână tot mai puțin). Darnu e vorba aici de noi discipline, ci de schimbarea modului de a considera copilul, tânărul ca un simplu recipent căruia, periodic, îi testăm și apoi îi certificăm capacitatea de primire a cunoștințelor. Și îi dăm o diplomă. Când ar fi mult mai bine să îl vedem ca pe o persoană care va avea o relație proprie cu propriul său viitor, nu cu ce credem noi că e acest viitor. Asta presupune o altă paradigmă decomunicare cu elevul, cu studentul.
Mulți dintre ei funcționează în cultura digitală mult mai bine decât noi. Curiozitatea lor nu mai e spre carte, cât mai ales spre imagine, spre informarea și comunicarea virtuală. Educația ar trebui să ranforseze modul comunicării pe viu nu pentru a contracara efectele (unele nocive) ale civilizației 2.0, cât mai ales pentru a o așeza pe aceasta în justă relație cu propria lor prezență fizică, cognitivă și psihică în lume. Consumul excesiv de virtual dăunează grav sănătății. Care nu e virtuală!
INTERVIURILE HotNews.ro