Marile ciocniri care ar putea remodela lumea până în 2030. 12 tensiuni în creştere

Pentru că tot se vorbeşte intens despre The Great Reset[1], începută în sistemul relaţiilor internaţionale dar şi în profunzimile economico-sociale şi culturale ale societăţilor noastre cu ani buni înainte de pandemie, resetare accelerată şi „oficializată” de criza blocării lumii de către noul coronavirus, ar fi utilă o discuţie despre marile linii de conflict existente la ora actuală pe scena globală. Aceste tensiuni se pot adânci, agrava şi finalmente exploda până la sfârşitul acestui deceniu, separat sau în combinaţii dintre cele mai neaşteptate, în ciocniri cu impact major asupra vieţilor noastre şi chiar ale generaţiei care urmează.

Desigur, nimeni nu dispune de globul de cristal care să ne spună cu precizie ce se va întâmpla. Una sau mai multe din înfruntările latente de mai jos ar putea erupe în confruntări dramatice, ireversibile, chiar violente. După cum, tot teoretic vorbind, este posibil ca nimic semnificativ să nu se întâmple până în 2030 iar tensiunile să fie complet ori parţial depăşite. Sau, de ce nu?, alte linii de conflict, pe care nu le vedem astăzi sau care ni se par nesemnificative, să devină mâine decisive. Orice este posibil şi în acelaşi timp nimeni nu mai poate oferi garanţii de niciun fel.

Totuşi, dincolo de această incertitudine şi volatilitate a contextului, este important să încercăm cel puţin să înţelegem pe ce aliniamente s-au creat deja falii relevante de sciziune şi potenţial conflict şi de unde ar putea apărea în anii următori scânteia unei ciocniri puternice.

Următoarele „fronturi” sunt aşadar de urmărit cu mare atenţie în acest deceniu:

1. Competiţia extremă pentru supremaţie globală SUA-China. După câteva decenii de letargie a marii puteri americane, consumată mai degrabă în dispute interne, guvernul de la Washington a realizat în decurs de câţiva ani că pre-eminenţa globală obţinută de SUA în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, reconfirmată în 1945 şi 1989, derulată cu autoritate incontestabilă de-a lungul întregului secol XX, este pe cale să fie anulată de ascensiunea formidabilă a Chinei, după 1990. Deschisă oficial de Trump şi ridicată de Biden la rangul de „competiţie extremă”, tema competiţiei SUA-China pe plan strategic, politic, economic, militar, industrial şi tehnologic poate conduce în varii direcţii, de la un război rece la unul fierbinte, autentic. Periculozitatea şi impactul ambelor versiuni posibile de război SUA-China asupra aliaţilor Americii din Asia (Japonia, Coreea de Sud) dar chiar şi din Europa sunt evidente şi nici nu mai trebuie explicate aici;
2. Deteriorarea definitivă a democraţiei liberale americane prin radicalizare ideologică şi ciocnire violentă a facţiunilor conservatoare şi progresistă, reflectată într-un război civil brusc, care să incendieze America (de exemplu, inter-rasial), sau o ciocnire surdă interminabilă, care să anuleze practic orice apetit al Washington-ului de a mai fi un actor global activ în sistemul internaţional, scenariu ce ar lăsa descoperiţi aliaţii SUA din Europa, Asia şi Orientul Mijlociu;
3. Erupţia tensiunilor interne din China, în jurul celor patru mari vulnerabilităţi istorice ale Republicii Populare Chineze (Taiwan, Hong-Kong, Tibet şi statutul uigurilor) ori acutizarea tensiunii între forţa financiară a celor peste 1000 de miliardari chinezi şi establishmentul Partidului Comunist, o tensiune deocamdată ţinută sub control de mâna forte a Beijing-ului şi de obedienţa interesată a magnaţilor. În momentul în care marii bogaţi ai Chinei, cel mai probabil cei din generaţia a doua, vor dori însă şi putere politică (ceea ce este un reflex inevitabil, la scara istoriei), forţând pluralismul şi competiţia politică în locul monolitului, întreaga construcţie totalitară a regimului comunist al RPC se poate clătina, cu efecte economice cataclismice asupra pieţelor mondiale. În aproximativ 10 ani este aşteptată să devină activă a doua generaţie a super-bogaţilor Chinei, care nu vor mai avea neapărat sentimentul că îşi datorează averea regimului comunist;
4. Un conflict al succesiunii în Rusia post-Putin şi o eventuală venire la putere a unei facţiuni ultra-conservatoare, naţionaliste, militare sau cu accente tradiţionalist-religioase, eurasianiste şi mesianice, situaţie care ar scoate complet Rusia din schema relaţiilor internaţionale cu lumea democratică şi ar plasa-o pe poziţii de adversitate extremă cu vecinii din Europa de Est (inclusiv cu ţări membre ale NATO), cu republicile postsovietice din Caucazul de Sud sau cu cele din Asia Centrală, cu Turcia sau cu puterile din Extremul Orient (China sau Japonia). Este tot mai limpede că aceştia sunt, practic, ultimii ani ai regimului Putin iar până în 2030 la Moscova se va fi instalat cu siguranţă o altă conducere, mai bună sau mai rea decât actuala. Rusia continuă să rămână marea putere cea mai conflictuală, mai instabilă şi mai periculoasă pe termen scurt, mediu şi lung, cu atât mai mult cu cât este o putere în declin, aflată la începutul unei schimbări politice generaţionale şi cu impulsuri impredictibile care vin din profunzimea, frustările şi proiecţiile imaginare de putere ale societăţii ruse, în care modernizarea economico-tehnologică şi forţele sociale retrograde compun un cocteil Molotov înspăimântător;
5. Un război Israel-Iran, despre care se vorbeşte deja de mai mulţi ani, ar arunca în aer ultima fărâmă de stabilitate care mai există în Orientul Mijlociu, apărând riscul coalizării islamice coroborat cu intervenţia militară a SUA, evident în apărarea aliatului tradiţional Israel. Conflictul ar avea multiple reflectări negative în Europa şi în întreaga lume occidentală, oricum bântuită de ameninţarea atacurilor teroriste interne;
6. Dezintegrarea Regatului Unit al Marii Britanii într-o criză politică a succesiunii monarhice, amplificată de imaginea tot mai proastă a casei regale, de dorinţa scoţienilor de a organiza un nou referendum suveranist şi de intenţia latentă a unor state din Commonwealth (din Caraibe, Australia) de a ieşi de sub coroana britanică. Pentru europeni, reaprinderea conflictului din Irlanda de Nord, izbucnirea unuia nou în Scoţia sau o relaţie politică rece UK-UE, cu multe bariere, pot avea efecte negative pe termen relativ scurt (2-3 ani) şi mediu (3-5 ani). Pe termen lung, cred însă că Marea Britanie – chiar şi cu un regat din care vor pleca scoţienii – îşi va restabili relaţiile foarte bune cu Uniunea Europeană. Apariţia unei eventuale crize vizează deci perspectiva de până în cinci ani de acum înainte, când climatul politic va rămâne destul de instabil în insulă iar Coroana va trece – sau nu – testul succesiunii;
7. Adâncirea diferenţelor de viziune politică privind viitorul UE între nucleul ţărilor bogate (Franţa, Germania, Olanda), pe de o parte, şi ţările Europei Centrale pe de altă parte, cu un comportament obstructiv tot mai pronunţat şi mai asertiv al Ungariei şi Poloniei, poate chiar şi al Austriei (pe motive anti-imigraţie), ceea ce ar pune sub semnul întrebării pe termen lung (10 ani şi peste) însuşi viitorul Proiectului European sau chiar solidaritatea şi coerenţa UE-27. O altă falie strategică poate apărea între ţările care vizează desprinderea de SUA şi proiectul european autonomist (Franţa în special, posibil şi Italia) şi ţările pro-americane de la periferia răsăriteană a UE (Polonia, România, Statele Baltice). Nu poate fi complet exclus scenariul dezintegrării UE în forma actuală şi al reapariţiei unor forme viitoare de integrare regională, poate mai mici şi mai flexibile, pe baza unor noi Tratate. Alegerile pentru Parlamentul European din 2024 sau 2029 ar putea fi primele din istoria UE care să nu mai genereze o majoritate pro-integrare, ci una a partidelor naţionaliste, cu accente suveraniste;
8. Explozia conflictului latent din Peninsula Coreeană, la capătul unei lungi perioade de înarmare nucleară a Coreei de Nord, explozie care ar putea fi cauzată de eşecul regimului comunist de la Phenian de a mai asigura minimul de hrană – chiar şi pentru standardele joase locale – pentru populaţie. Se ştie din istorie că orice regim dictatorial aflat în declin intern, care nu se mai poate legitima în ochii poporului prin realizări în privinţa calităţii vieţii, devine agresiv şi periculos pe plan extern, în special în relaţiile cu vecinii. Reluarea războiului coreean întrerupt prin armistiţiul din 1953 şi intervenţia militară a SUA, respectiv a Chinei, ar putea schimba fundamental tabloul securităţii globale;
9. Creşterea tensiunii sociale generate de dezvoltarea inteligenţei artitificiale şi scăderea oportunităţilor de joburi pentru cei cu niveluri joase de calificare profesională, cu apariţia şomajului şi a sărăciei în categoria celor slab educaţi, o problemă economică structurală care va deveni din ce în ce mai pregnantă spre sfârşitul deceniului (2030), odată ce milioane de locuri de muncă vor dispărea ca urmare a dezvoltării şi extinderii utilizării roboţilor în producţie şi servicii. Nu e greu de dedus că cei rămaşi pe dinafara noului model economic vor deveni ţinte facile ale discursului radical şi partidelor extremiste, de stânga (socialiste, anti-capitaliste) sau de dreapta (naţionaliste, anti-globaliste);
10. Tensiunea autohtoni-alogeni sau „nativismul”, un curent care va fi alimentat intens de reacţia de respingere a imigranţilor de către cei născuţi în ţările respective. Conflictul începe să fie deja resimţit în Marea Britanie, Olanda, Franţa, Germania, Belgia, Austria, Italia etc. Partidele de dreapta, naţionaliste şi xenofobe, au de câştigat de pe urma extinderii acestui fenomen, fiindcă vor atrage din ce în ce mai mulţi aderenţi cu tema anti-imigranţi şi a protecţionismului identităţii naţionale;

11. CITESTE INTREG ARTICOLUL SI COMENTEAZA PE CONTRIBUTORS.RO