INTERVIU. Mărturie curajoasă a unei celebre compozitoare de la Festivalul Enescu despre lupta cu depresia: „Pentru nimic din ceea ce te frământă”

În vârstă de 52 de ani, artista de origine americană scrie o muzică descrisă de The New York Times drept „extatică” și de The Boston Globe drept „revoluționară” și a fost inclusă recent de The Washington Post în „Topul celor mai bune 35 de compozitoare de muzică clasică”.

Snider a studiat psihologia și sociologia la Universitatea Wesleyan și abia în jurul vârstei de 30 de ani a hotărât să urmeze compoziția, la Universitatea Yale. În toamna lui 2025, a scris libretul și muzica pentru prima ei operă, „Hildegard”, bazată pe povestea călugăriței celebre din Evul Mediu, considerată astăzi una dintre cele mai strălucite și influente minți ale Europei medievale. Spectacolul a avut premiera la LA Opera și a fost numită „Critic’s Pick” de către New York Times.

Aflată pentru prima oară în România, în cadrul Concursului Internațional George Enescu, unde a făcut parte din juriul de compoziție, Sarah Kirkland Snider și-a auzit și lucrarea „Forward Into Light”, dirijată de Marin Alsop, la pupitrul Orchestrei Naționale Radio. 

În copilărie își ruga vecinii să o lase să cânte la pian

HotNews: – Ați crescut într-o casă în care se auzeau The Beatles, Fleetwood Mac, Joni Mitchell sau Stevie Wonder, iar părinții dumneavoastră, deși nu erau muzicieni, iubeau foarte mult muzica. Cum era atmosfera din casa în care ați crescut, ce meserii aveau părinții dvs., și cum credeți că tot acest background v-a format în cine sunteți astăzi ca artist?
Sarah Kirkland Snider: – Mama mea nu are ureche muzicală, dar tata era un adevărat iubitor de muzică. Punea discuri încontinuu, cânta mereu prin casă sau bătea ritmul cu degetele în volan, în funcție de ce se auzea la radio în timp ce ne plimba cu mașina. Însă, totul se învârtea în jurul muzicii pop, în timp ce muzica clasică a apărut mult mai târziu.

Tata lucra în domeniul financiar, era manager de investiții, în timp ce mama era casnică, dar a lucrat o vreme pentru o organizație nonprofit din domeniul sănătății. Amândoi proveneau din medii tradiționale din Sud, cu concepții destul de conservatoare despre rolurile de gen și despre viață, în general. Niciunul dintre ei nu știa nimic despre cum arată o viață în lumea artelor. Mi-am găsit singură acest drum.

– Ați fost atât de hotărâtă să învățați pianul, încât mergeați la vecini și îi rugați să vă lase să cântați, până când ați primit pianul bunicilor. Ce a însemnat pianul pentru dumneavoastră atunci și ce rol a avut în drumul dumneavoastră spre compoziție?
– Încă de la trei, patru ani, am simțit o atracție foarte puternică față de pian. Era ca și cum ar fi fost un prieten dintr-o viață anterioară. Bunicii mei aveau unul, iar mătușa mea avea și ea unul, așa că, ori de câte ori îi vizitam, cântam tot timpul la pian, după ureche, și inventam tot felul de melodii. Odată ce mă întorceam acasă, am început să caut un pian la vecini și prieteni. Încă de la început, pianul a fost pentru mine un refugiu, ca o lume privată în care voiam să mă retrag. Mai târziu, am început să cânt și la violoncel și la chitară, dar pianul a fost întotdeauna locul central în care compuneam și, până în ziua de azi, este în continuare instrumentul meu principal.

„Mă consider o povestitoare prin muzică”

– Când compuneți, de unde porniți și ce este cel mai important pentru dumneavoastră să transmiteți? 
– Întotdeauna am compus muzica pe care vreau să o aud. Încep pur și simplu prin a face o plimbare și a mă gândi la muzică sau improvizez ceva la pian; de obicei, este o combinație între cele două. Ceea ce vreau să comunic depinde de natura proiectului, însă în mare parte sunt influențată de ceea ce trăiesc în viața mea în acel moment. Muzica a fost întotdeauna pentru mine o formă de exprimare, un mod de a-mi procesa emoțiile și experiențele. Chiar și atunci când acest lucru nu este neapărat conștient sau intenționat.

– Cum se întâlnesc în muzica dumneavoastră influențele clasice cu cele pop și ce căutați, de fapt, să exprimați prin acest amestec?
– Întotdeauna am simțit că distincția dintre muzica clasică și muzica pop este exagerată sau că ține de un sistem de valori artistice cu care nu mă identific. Până aproximativ la mijlocul secolului XX, toți compozitorii de muzică clasică erau influențați de muzica pop. Așa că, deși nu încerc în mod conștient să îmbin genurile, încerc să mă opun acestui mod de a gândi potrivit căruia ele ar trebui să fie separate. Prefer să privesc muzica ca pe un spectru; este mai mult despre profunzimea, amploarea și diversitatea unei aventuri sonore. Mă consider o povestitoare prin muzică. Vreau să folosesc orice instrumente și tehnici sunt cele mai potrivite pentru a spune povestea pe care o am în minte.

„Antidepresivele mi-au permis să trăiesc cea mai prolifică perioadă creativă”

– Ați vorbit deschis despre lupta cu anxietatea și depresia. Cum s-au manifestat aceste perioade în viața dumneavoastră și de unde ați găsit resursele să continuați să creați? 
– Am fost mereu o persoană extrem de sensibilă. Încă din copilărie observam că aveam tendința să iau lucrurile mai greu decât ceilalți copii sau să petrec mai mult timp îngrijorându-mă ori simțindu-mă tristă. Au existat atât cauze de mediu, cât și cauze genetice pentru acest lucru. 

La începutul adolescenței, am dezvoltat o formă destul de severă de anxietate și am început să sufăr episoade de depresie și insomnie, despre care presupuneam oarecum că sunt „normale”, din moment ce erau atât de frecvente în familia mea. Când am trecut de mijlocul vârstei de 40 de ani, am acceptat, în cele din urmă, că am o problemă și că trebuie să mă ocup de ea. Am făcut o evaluare psihiatrică completă, am fost diagnosticată din nou cu tulburare depresivă majoră (depresie clinică) și tulburare de anxietate generalizată și am început un tratament medicamentos adecvat și susținut, care m-a ajutat enorm. 

Nu am înțeles niciodată mitul artistului chinuit, pentru că, în cazul meu, atunci când depresia își face simțită prezența, încetez să mai scriu. Și, contrar mitului asociat, potrivit căruia medicația îți distruge impulsul artistic, în cazul meu, antidepresivele mi-au permis să trăiesc cea mai prolifică perioadă creativă din viața mea. Sunt profund recunoscătoare pentru asta.

„Migrenele cronice purtau un stigmat mai apăsător”

– Ați făcut public recent, în urmă cu doi ani faptul că suferiți de migrene cronice. Atunci ați povestit cum toată viața ați învățat să conviețuiți cu durerea, în toate momentele prin care ați trecut, mai ales cele creative sau profesionale. În primul rând, de ce vi s-a părut important să vorbiți deschis despre asta și, în plan practic, cum ați reușit să continuați să vă duceți viața creativă în acest context?
– De la vârsta de 12 ani și până acum aproximativ doi ani, aveam migrene în 20, 30 de zile pe lună, rezistente la tot felul de tratamente (și mama, și bunica mea aveau migrene.) Am învățat de timpuriu să le ascund. Credeam că migrenele erau din vina mea, pentru că mă gândeam prea mult sau pentru că eram prea sensibilă. Nu voiam ca ceilalți să mă judece la fel de aspru cum mă judecam eu însămi, așa că minimalizam, bagatelizam și mințeam în legătură cu ele. Dar, la un moment dat, mi-am dat seama că toate aceste lucruri pe care le ascundeam nu făceau decât să înrăutățească situația. În mod ciudat, mi-a fost mai ușor să vorbesc deschis despre problemele mele de sănătate mintală decât despre migrene; cel puțin, în cazul depresiei, există un istoric bine documentat al compozitorilor care s-au confruntat cu ea, până într-acolo încât tulburările emoționale sunt asociate în mod pozitiv cu creativitatea. 

Migrenele cronice, în opinia mea, purtau un stigmat mai apăsător: pe lângă faptul că sunt considerate mai degrabă o „problemă a femeilor” (85% dintre persoanele care suferă de migrenă cronică sunt femei), nu voiam ca cineva să creadă că nu aș putea respecta un termen-limită sau susține o discuție înaintea unui concert, pentru că ar trebui să stau întinsă într-o cameră întunecată, aceasta fiind imaginea stereotipică (când, în realitate, există foarte puține lucruri pe care nu le pot face în timp ce mă confrunt cu o durere severă de cap.) Neurologul meu m-a inspirat să vorbesc public despre acest lucru. În ziua de dinaintea Zilei de Conștientizare a Migrenei Cronice mi-a sugerat să scriu despre asta pentru a contribui la reducerea stigmatizării. Profunzimea fricii pe care am simțit-o la sugestia ei a fost tocmai ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că ar trebui să o fac. Depinde de fiecare dintre noi să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume. Odată cu înaintarea în vârstă și datorită noilor tratamente, migrenele mele s-au ameliorat semnificativ, deși încă mă confrunt cu ele. Uneori, pur și simplu nu avem de ales, trebuie doar să pui un picior în fața celuilalt și să mergi mai departe. Asta mă duce la cel mai transformator rol pe care muzica l-a jucat în viața mea: cel al vindecării. Compoziția este singura activitate din viața mea care are puterea de a-mi distrage complet atenția de la durere și de a-mi da sentimentul că mă ridic deasupra ei, că o transcend, că merg înainte. Pentru mine, puterea salvatoare a muzicii a fost de ajutor și la nivel practic.

Să ceri ajutor și să nu te simți rușinat

– Credeți că am putea să învățăm sau să înțelegem ceva și noi din experiențele dvs?
– Este foarte important să îți dai seama când treci printr-o perioadă dificilă și să ceri imediat ajutor. Și, mai presus de toate, cred că este foarte important să nu simți rușine pentru nimic din ceea ce te frământă, fie că este vorba despre ceva la nivel psihic sau fizic. Un astfel de sentiment de rușine nu face decât să-ți agraveze starea. Acum, când sunt părintele a doi copii minunați, care amândoi se confruntă cu anumite dificultăți, inclusiv migrene, înțeleg mult mai clar că niciuna dintre aceste afecțiuni nu este vina copilului. Sau a adultului. Suntem cu toții ființe complexe, influențate de factori genetici și de mediu pe care nu îi putem controla și este important să avem grijă de noi înșine în același fel în care am avea grijă de copiii noștri, cu iubire, compasiune și fără să ne judecăm. Există ajutor și multă speranță și există posibilitatea de a trăi o viață mult mai fericită.

„Încă există ideea că o femeie trebuie să-și demonstreze valoarea”

– Astăzi sunteți o compozitoare apreciată în întreaga lume, dar la început v-ați confruntat cu multă neîncredere și chiar cu profesori care v-au spus că ar trebui să compuneți „mai masculin”. Ce v-a învățat acest drum despre sensibilitate și de ce credeți că ceea ce este considerat expresiv și profund la un bărbat poate fi considerat „prea sensibil” atunci când vine de la o femeie?
– Evident, am o problemă reală cu ideea că doar bărbații își pot exprima în siguranță sensibilitatea și vulnerabilitatea, și atunci când o femeie face acest lucru, este considerat un exces de indulgență. Mi se pare absurd, un produs al unei mentalități toxice, masculine, și cred că, cu cât încercăm mai mult să ne conformăm acestor constrângeri, cu atât le consolidăm mai mult. Așa că am încercat să fac exact contrariul în cariera mea, să îmbrățișez „emoția”, „sensibilitatea”, „blândețea” și „feminitatea”, indiferent ce înseamnă aceste lucruri. Cu cât ne simțim mai liberi ca compozitori, indiferent de genul nostru, cu atât devenim, de fapt, mai liberi.

– În 2026, ce bariere mai are de depășit o femeie care vrea să devină compozitoare? Mai este compoziția un domeniu predominant masculin?
– Da, aș spune că este încă un domeniu predominant masculin, dar s-a schimbat deja atât de mult în timpul vieții mele, încât am multă speranță pentru viitor. Mai avem încă un drum lung de parcurs în ceea ce privește echitatea salarială și reprezentarea egală în sălile de concert, în mediul academic și în administrație. Încă există ideea că o femeie trebuie să-și demonstreze valoarea, în timp ce bărbaților li se oferă spațiu să se dezvolte pe baza „potențialului”.

Dar acum există mult mai multe modele feminine vizibile și mai multe femei în poziții de putere, așa că sunt destul de convinsă că, în cele din urmă, vom ajunge la paritate în acest domeniu. Mi s-a părut întotdeauna ironic faptul că muzica, poate cea mai direct emoțională și visceral evocatoare dintre formele de artă, a fost ultima care a îmbrățișat contribuțiile femeilor, care, încă din copilărie, sunt încurajate de societate să fie conectate la propriile emoții și la emoțiile celorlalți într-un mod în care băieții nu sunt. Nu cred că este o coincidență. Dar cred că ar putea fi un avantaj pe care noi, femeile, încă nu am reușit să-l valorificăm pe deplin.

Povestea unei femei puternice

– De ce ați ales-o pe Hildegard von Bingen pentru prima dumneavoastră operă și ce înseamnă ea pentru dumneavoastră? Ce ați vrut să le transmiteți oamenilor prin povestea ei? 
– Am aflat pentru prima dată despre Hildegard la douăzeci și ceva de ani, când citeam cartea „Migraine” a lui Oliver Sacks, în care autorul populariza teoria potrivit căreia viziunile lui Hildegard aveau legătură cu migrenele ei cronice. Am vrut imediat să aflu mai multe, am citit despre viața și realizările ei și m-am îndrăgostit profund de muzica ei (care, în acea perioadă, începea brusc să atragă atenția publicului larg). Am fost uimită de ceea ce a reușit să realizeze ca femeie, în urmă cu 900 de ani, și am fost șocată că nu fusese niciodată menționată în cursurile mele de istorie sau de muzică; îmi amintesc că am citit că, dacă s-ar fi născut bărbat, astăzi ar fi fost la fel de cunoscută ca Toma d’Aquino.

În operă, avem nevoie de mai multe povești despre femei puternice. Realizările lui Hildegard sunt uluitoare, dar este dificil să creezi o operă despre realizări, așa că am crezut că ar fi mai bine să mă concentrez asupra momentului decisiv în care și-a riscat totul pentru a urma ceea ce simțea că este chemarea ei divină, punând totodată în lumină și zbuciumul ei personal, în ceea ce privește sentimentele pentru colega ei călugăriță, Richardis von Stade. Speram ca povestea să rezoneze cu oricine s-a împotrivit structurilor de putere pentru a-și urma adevărul autentic.

– Este povestea lui Hildegard la fel de actuală și în prezent?
– Absolut. Cred că mulți oameni se pot regăsi în sentimentul de a fi oprimați de structurile de putere, fie că este vorba despre guvern, societate sau chiar propria familie. Hildegard s-a confruntat, după cum se știe, cu anxietatea, îndoiala de sine și bolile cronice, dar, în ciuda acestora, a reușit să înfrunte puterea uriașă a Bisericii Catolice pentru a-și apăra dreptul de a fi ascultată, într-o epocă și într-un loc în care femeile nu trebuiau să aibă o voce. A trăit de două ori mai mult decât speranța de viață obișnuită a epocii sale, 81 de ani, și a devenit cea mai prolifică scriitoare și compozitoare a vremii sale, precum și una dintre cele mai respectate voci din politică și teologie; toate acestea pentru că era mânată de un puternic sentiment al scopului și al autonomiei creative. Povestea lui Hildegard ne arată ce se poate întâmpla atunci când ne ascultăm vocea interioară și luptăm, împotriva tuturor șanselor, pentru a-i da ascultare.

„Reputația muzicii clasice a avut de suferit din cauza elitismului”

– Ce înseamnă muzica pentru dumneavoastră, dincolo de meseria de compozitoare? Și credeți că muzica ne poate salva, într-un fel, atunci când trecem prin momente dificile?
– Muzica este religia mea, spiritualitatea mea, sentimentul meu de divin în lume. Îmi dă un sentiment de uimire, mirare și transcendență. Este, de asemenea, pentru mine, un fel de balsam. Muzica m-a ajutat să trec prin perioade lungi de durere intensă, și mi-a permis să simt recunoștință chiar și în mijlocul agoniei. Cunosc mulți oameni pentru care muzica joacă un rol similar în viață. Din aceste motive, da, cred cu tărie că muzica ne poate salva atunci când trecem prin perioade dificile.

– Cum putem apropia muzica clasică de un public cât mai mare? Ce le-ați spune celor care simt că nu este „pentru ei”, pentru ca măcar să-i dea o șansă și să o poată simți mai aproape de sufletul lor?
– Cred că reputația muzicii clasice a avut de suferit din cauza elitismului, fiind asociată cu cultura erudită, arta înaltă sau cu un anumit statut socioeconomic. Este mare păcat, pentru că nu muzica este de vină, ci sistemul care și-a revendicat-o, a păstrat-o și a promovat-o. Așa-numita „muzică clasică” cuprinde în prezent atât de multe estetici diferite, dintre care multe nici măcar nu seamănă cu ceea ce majoritatea oamenilor consideră „clasic”. Cea mai mare parte a acestei muzici folosește aceleași elemente de bază întâlnite în muzica populară, doar în moduri diferite și la o altă scară. Există atât de multă bucurie profundă, durere, sălbăticie, stranietate și magie în muzica clasică. Ea îți poate oferi o perspectivă viscerală asupra experienței umane într-un mod în care foarte puține experiențe o pot face.

„Niciodată nu mi-am imaginat că țara mea va ajunge într-o zi să arate așa”

– Trăim vremuri tot mai instabile la nivel global. Cum vedeți lumea de astăzi și, mai ales, cum simțiți America în care trăiți acum?
– Sunt foarte îngrijorată de toate acestea. Cuvintele nu sunt suficiente pentru a descrie oroarea și rușinea pe care le simt față de acțiunile administrației țării mele și este profund descurajant să văd aceste valori antiumaniste, lipsite de empatie și orientate spre lăcomie, cum capătă amploare în diverse mișcări politice din întreaga lume. Niciodată nu mi-am imaginat că țara mea va ajunge într-o zi să arate așa. Sper doar că putem schimba rapid lucrurile în bine.

– Cât de mult vă influențează lumea în care trăim procesul creativ? Simțiți că aveți și o responsabilitate, ca artist, de a atrage atenția asupra unor probleme sau nedreptăți prin muzica dumneavoastră, cum vedeți lucrurile?
– Mă gândesc constant la starea lumii, așa că îmi este greu ca aceste preocupări să nu-și găsească locul în muzica mea. Simt, de asemenea, în mod instinctiv, un puternic sentiment de responsabilitate de a face tot binele pe care îl pot face, în orice fel pot. Cu toții trebuie să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume. Sunt compozitoare, nu factor de decizie politică, așa că instrumentele mele pentru schimbarea socială sunt limitate. Dar, dacă urmează să scriu, de exemplu, o lucrare care are text, îmi este greu să lucrez cu ceva care nu transmite în lume un mesaj pozitiv de vreun fel. Simt acest lucru de fiecare dată când mă așez să scriu o lucrare nouă. În esență, este întotdeauna vorba despre ambele fațete ale monedei: lucrurile crude pe care ni le facem nouă înșine, unii altora și planetei și potențialul extraordinar pe care îl avem de a fi plini de compasiune, de a susține egalitatea și de a avea grijă de toate formele de viață.

În era AI, aportul uman va avea și mai multă însemnătate

– În cele din urmă, când priviți la viitor, ce vă aduce speranță și ce vă sperie?
– Mi-e teamă de inteligența artificială, de lăcomia neîngrădită, de faptul că oamenii se detașează de propria lor umanitate și renunță să le mai pese unii de alții și de planetă. Uneori poate părea că ne îndreptăm cu viteză amețitoare spre autodistrugere. Ceea ce îmi dă speranță este să aud că și copiii mei și prietenii lor se tem de aceste lucruri; sper că generația lor va deveni una de lideri care vor corecta direcția, vor repara răul care mai poate fi reparat și vor crea măsuri de protecție pentru a face din această lume un loc mai sigur, mai sănătos, mai echitabil și mai plin de compasiune. Din punct de vedere muzical, însă, sunt mai optimistă. Deși sustenabilitatea financiară rămâne extrem de dificilă, în anumite privințe, mai dificilă ca oricând, văd, de asemenea, lumea muzicii clasice deschizându-se în moduri profund semnificative.

Cred că ne aflăm la începutul unei noi epoci de aur a accesibilității și creativității. Într-o lume care devine rapid dominată de inteligența artificială, aportul uman va avea și mai multă însemnătate. Avem nevoie de un sprijin real pentru arte, pentru a ne asigura că oamenii pot continua să le creeze. Expresia artistică se află chiar în centrul a ceea ce înseamnă să fii om, așa că, chiar dacă s-ar putea să nu apuc să văd asta în timpul vieții mele, păstrez speranța că societatea va dedica, în cele din urmă, mai multe resurse protejării ei.

Cea de-a XX-a ediție a Concursului Internațional George Enescu s-a desfășurat la București în perioada 23 august – 19 septembrie și se desfășoară sub tema „În căutarea excelenței.” Evenimentul reprezintă una dintre cele mai importante competiții dedicate noii generații de muzicieni, iar ediția aniversară a reunit tineri artiști din întreaga lume, în cele patru secțiuni: vioară, violoncel, pian și compoziție. Concursul a marcat anul acesta un record de participare, cu 819 înscrieri din 55 de țări, și a propus, pe lângă competiția propriu-zisă, și o serie de concerte, recitaluri și programe de formare pentru tinerii artiști.