Memoria, blestemul celor nefericiti (de Cristian Sima)

Zilele trecute am avut ocazia sa port in direct un dialog deschis si neingradit cu unul dintre jurnalistii sclipitori iesiti din retortele perioadei de tranzitie.

As fi dorit foarte mult ca atat eu cat si Robert Turcescu, caci despre el e vorba, sa reusim sa comunicam miilor de telespectatori idei noi, solutii economice si sa le impartasim, macar tinerilor conationali, un mesaj optimist si un ghid de orientare in bramburita societate romaneasca, proaspat integrata intr-o Europa aflata ea insasi intr-o acuta criza de valori.

Din nefericire nu am reusit. In locul unui schimb fertil de idei am facut schimb de sarcasme si… bile negre.

Sufocati timp de 25 de ani de cultul personalitatii, am trecut dupa decembrie ’89 in cealalta extrema: dam continuu bile negre si ne bucuram sordid ori de cate ori dusmanul, vecinul sau chiar prietenul le incaseaza.

In timp ce francezii sarbatoresc si astazi victoria de la Austerlitz iar englezii pe cea de la Trafalgar, romanii par blocati, 400 de ani in urma, la Campia Turzii, asteptand zi de zi sa mai cada capul unuia de-al lor, in direct la TV sau pe prima pagina a vreunui ziar.

De 18 ani batem pasul pe loc pentru ca nu am reusit sa ne acordam macar noua insine o bila alba. De 18 ani improscam cu noroi pe oricine si orice. De 18 ani avem numai vinovati si nici macar un Erou. Nu respectam pe nimeni si nimic si de aceea nici altii nu ne vor respecta pe noi.

Daca vom reusi sa strangem murdaria din fata casei cu aceeasi osardie cu care devoram mizeriile puse pe tapet de mass-media vom deveni sigur mai curati. Ne amintim cu usurinta de gafe, confuzii, erori facute de guvernanii nostri in acesti 18 ani dar ne e foarte greu sa evocam un succes, o idee stralucita, un mesaj genial al unui alt roman; oare de ce?

Nu putem uita trecutul, si e bine sa nu-l uitam, cu toate acestea n-am invatat nimic din el si vom ramane vesnic nefericiti.

In fiecare zi, pe strada, acasa, la locul de munca intalnim oameni cu idei, iar multe dintre ele ar merita o bila alba. Din orgoliu sau din pricina bilelor negre adunate si distribuite cu darnicie in cei 18 ani, am uitat pana si zambetul fericit pe care ni-l aducea, pe cand eram in clasa I, un “bravo” cu care eram rasplatiti pentru un raspuns corect.

Ganditi-va cand vi s-a spus ultima oara si cand ati spus la randul dumneavoastra “Bravo”.

Nu vreau sa fiu ipocrit si sa ascund satisfactia personala pe care am incercat-o in momentul in care am livrat bila neagra lui Turcescu; m-a dezgustat insa reactia de bucurie pe care au avut-o dupa aceea mass-media si mai ales aceasta hazna universala numita Internet. Tot ceea ce doi oameni responsabili si de buna-credinta au incercat sa comunice s-a rezumat doar… la o bila neagra.

Cred ca daca pe scena publica am renunta sa aducem la nesfarsit critici guvernantilor si semenilor nostri si am incerca sa dam macar o solutie concreta la o singura problema cu care se confrunta viata noastra de zi cu zi am reusi sa gasim cu siguranta un senator, deputat, ministru sau presedinte care sa o puna in practica.

In felul acesta, in premiera, vom primi indirect, telepatic, 20 de milioane de ganduri bune si mai ales… albe.

Continuand insa sa contabilizam bilele negre primite sau date in viata vom ramane cu totii vesnic nemultumiti si nefericiti.

Incercati fiecare dintre dumneavoastra ca maine, in familie, pe strada si mai ales la locul de munca sa spuneti cel putin o data: “Bravo, e o idee buna, am sa tin cont de ea si voi incerca sa o aplic”. Cu siguranta a doua zi poporul roman va fi un pic mai fericit desi, intrinsec, nu s-a schimbat nimic.

Hadeti sa-l contrazicem pe Napoleon: Noi, romanii, n-am uitat nimic, dar vom invata chiar si din ceea ce am uitat.