Mihai Maci: De ce nu putem renunța la ceremoniile școlare?

O nouă problemă a apărut în social media vis-à-vis de învățământ: ”impactul emoțional” al ceremoniilor școlare asupra elevilor. Altfel spus, asistăm – an de an – la festivități de premiere în care se împart generos premii, diplome, coronițe, medalii și mai știu eu ce unei părți a elevilor (întâmplător, cei ai căror părinți sunt în consiliul de administrație, în comitetul clasei, în varii funcții locale și naționale), în vreme ce alții (iarăși, întâmplător, mai ales copii de ”oameni cu posibilități materiale mai reduse”) stau pe margine și se uită la fericiții laureați. Și, ni se spune, cei fără premiu trăiesc momentul ca pe unul de excludere, își pierd și umbra de motivație pe care-o mai aveau și se adâncesc în apatie și dezinterez. Nu ni se mai spune – deși e cât se poate de adevărat – că părinții lor, dacă vin și dânșii la ceremonie, sunt frustrați de faptul că odrasla lor nu are parte de una din diplomele sau de coronițele care se plimbă cu coșul prin curtea școlii. Dacă e să se dea (orice), atunci să se dea la toți, nu numai la unii – consideră omul sărac. Morala, pentru cei cu porniri egalitare, ar fi aceea că s-ar cuveni să oprim aceste ceremonii, eventual să le dăm tuturor elevilor o diplomă onorifică (ca cele de ”participare” pe la diverse ”evenimente”) și să evităm a-i ”traumatiza” pe unii dintre ei. Evident, o altă franjă a publicului – mai neoliberală – vrea să accentuăm totul, pentru ca cel care-a muncit (”puiu’ lu’ mama/tata/buni/bunu”) să se simtă îndemnat la mai mult, iar celălalt, ”loaza”, să interiorizeze diferența pe care-o face ”performanța”. În fine, o altă parte a comentatorilor găsește că subiectul e irelevant și parazitează în mod inutil discuția asupra problemelor școlii. Acestea – de la infrastructură la pregătirea profesorilor și de la egalitatea de șanse a elevilor la inenarabilul Ministru al Educației – sunt, într-o anumită măsură, ridiculizate de discutarea unui asemenea aspect (minor) al școlii românești de azi.

Să fiu iertat, eu unul nu cred că e deloc minor. În primul și în primul rând din cauza faptului că aceste ceremonii sunt unul din puținele momente (dacă nu cumva singurul) în care școala vine în contact cu comunitatea în mijlocul căreia se află. Festivitățile de început, de fine de an și mai ales cele de absolvire a ciclurilor de învățământ, sunt spectacole, cu o coregrafie atent orchestrată, la care care iau parte deopotrivă cei din școală – profesori și elevi – și cei din afara ei – părinți și diverse notabilități publice. Din păcate, la noi nu există tradiția prezenței școlii în comunitate prin varii activități (de la canotaj, la teatru) prin care elevii marchează o dată semnificativă pentru școala lor și nici profesorii nu au parte de interesul satului/orașului față de cunoașterea formativă pe care sunt chemați a o întrupa. Iar comunitatea nu vine în școală nici în grupul mic al familiei (pentru a discuta, periodic, situația și progresul copilului lor), nici în varianta everghetică a celor care contribuie la dotarea și la dezvoltarea instituției. În locul acestora, avem de-a face cu clasicele ”zile ale școlii”, ce se petrec în curtea interioară sau în sala de sport, doar cu elevii de față și la care directoarea/directorul fac un lung pomelnic al instituțiilor locale și al fondurilor europene din care s-au cumpărat calculatoare, videoproiectoare și table inteligente, ”o popă” le zice pe-ale lui și careva de la primărie îngaimă câteva cuvinte despre viitor. Elevii, inteligenți, își butonează telefonul, șușotesc, râd, se-mping și – după ce aplaudă anemic – chiulesc impenitenți. Sau avem la fel de clasicele ”ședințe cu părinții” unde se citește catalogul și se discută de ”nevoile copiilor” (evident, la școală), care e noul nume al ”fondului clasei”. Toate acestea au un aer mecanic, de ”trebuie să”-uri pe care fiecare, în rolul lui, profesori, elevi și părinți le bifează ca pe niște obligații inevitabile (și foarte puțin plăcute).

Ceremoniile de fine de an și, mai ales, cele de absolvire sunt altecva. Mai înainte de orice e o atmosferă de chermeză populară care destinde atmosfera: și părinții, dar mai ales elevii (vârsta nu mai contează) sunt îmbrăcați de sărbătoare: se discută toalete, coafuri, frizuri, un mic detaliu ce atrage atenția; se fotografiază pletoric – solo, cu familia, pe prietenii, cu clasa, cu dirigenta/diregentele, cu profesorii. Adulții socializează, comentează și ei; e și un mic marketing ocazional: ”aia, premianta, la cine merge la meditații?” Și profesorii încearcă să-și vândă marfa, căci vine vorba de olimpiade, de intrați la facultățile care contează, de ajunși prin străinătate; toți cu numele ”profesorului coordonator”. Dată fiind importanța momentului e în campanie la fața locului și câte un viceprimar (în sate chiar primarul) și/sau deputat local, vreun gradat de poliție care – cu toții – dau o notă de oficial momentului. Poporul – atât de divers – al părinților (plus cel ”vulnerabil” al bunicilor) se întâlnește, în afara campaniei electorale, cu notabilitățile satului/orașului. Și, pe verticală, o mulțime de copii stau alături de o mulțime de părinți și de bunici. Să recunoaștem cinstit: asemenea adunări populare nu prea sunt ceva comun în lumea noastră. Când se petrec, au mai curând aerul unor sărbători(ri) private: de pildă nunțile sau îmnormântările. În rândul celor credincioși, ele au ca centru biserica de care aparțin. Dar, deopotrivă laice și publice sunt foarte rare. Și – cred eu – de aceea și au succes. E o nevoie a oamenilor de-a fi împreună dincolo de partajul funcțiilor și de cel al vârstelor.

Evident, unii sunt supărați că premiile nu sunt pentru toți, dar mi se pare straniu că nimeni nu observă cât de mult s-au democratizat diplomele și medaliile. Pe vremuri, în trecut, orice probă avea un singur câștigător (cam așa ca și ”concursurile populare” de la televiziune). Acesta era cel care, prin efortul și inteligența lui, reușea să se desprindă din rândul muritorilor și să acceadă la un statut de (aproape) semizeu (de altfel multe probe ale trecutului erau în onoarea unui zeu/semizeu, iar câștigătorul ”coroanei de lauri” devenea – simbolic – urmașul eroului celebrat). Apoi s-au dat mai multe premii: când părinții mei erau la școală, se acordau doar trei și – dintre acestea – numai primul era ”cu coroniță”. Când am ajuns eu, erau șase: trei premii și trei mențiuni (menționații bănui că erau ca supleanții în ”organismele obștești”). Nu se dădeau premii ex aequo, adică nu erau mai multe persoane pe același loc (de pildă 10 pe primul). Când a ajuns fiica mea la școală, jumătate din clasă primea un premiu oarecare: ”toți erau speciali”. Dacă punem la socoteală și ”olimpiadele” (alea subvenționate de noi, de părinți), până la urmă luau toți câte o diplomă sau – eventual – mai rămânea câte unul, doi, de contrast. Uneori mă întreb dacă în mintea elevilor/studenților și a părinților nu cumva s-a operat un salt: pentru generațiile trecutului învățământul era un drept; am din ce în ce mai mult impresia că pentru cele actuale diploma e un drept. Înveți – nu înveți, statul trebuie să ți-o dea: diploma e dreptul tău!

Nu e deloc cool ca școala să se opună acestei tendințe; dimpotrivă – finanțarea per capita, crearea de noi clase, cicluri de învățământ (primare la licee etc.) și profiluri/specializări (precum și competiția dintre școli la care duc toate acestea), ranking-ul școlar (ce ridică prețul orelor de meditații) fac ca limbajul marketingului să invadeze nu doar școlile, ci și orașele. Nimic nu e mai ușor decât să iei o diplomă! La școala noastră, toți sunt premianți! Jumătate din elevii noștri sunt olimpici! Primii cinci din fiecare clasă pleacă în străinătate! Etc. Acest limbaj publicitar obligă și la adaptarea realității: notele sunt ca la gimanstica olimpică: 9, 99 și 8 sutimi. Pe ăia care nu pot nu-i lăsăm să cadă, ca să nu strice tabloul clasei. Și motorul ”performaței” sunt, evident, meditațiile din greu. Să nu ne iluzionăm, de multe ori cu profesorul de la clasă. Și nu neapărat pentru că acesta condiționează nota de prezența elevului ”la orele particulare”, ci pentru că așa vor părinții, căci – pentru dânșii – profesorul de la școală e cel care ”le cunoaște cel mai bine copilul”. Concluzia e aceea că asistăm la un soi de fake education, la o turație în gol menită a confirma adevărul reclamei: La școala noastră, toți sunt preminați!

Din această cauză, mai înainte de toate, nimeni nu se uită la copiii concreți. Mașina ”performațelor” e setată pe modelul premiantului. E o banalitate pe care o știu toți părinții: în ziua de azi copiii cresc mult mai repede decât în trecut, intră în adolescență mai devreme, petrec mai mult timp singuri (pe rețelele lor), au o viață lăuntrică mai tensionată și, de prea multe ori, mai trebuie să ducă în spate și problemele unei familii (care, adesea, se înfățișează ca fiind ”de succes”). La anumite vârste lucrurile acestea contează enorm. Din păcate, școala le ignoră cu desăvârșire: ea produce doar premianți. Iar premiantul e tânăr solar, un soi de erou modern ce zâmbește din fața tablei pe prima pagină a ziarului local, departe de orice umbre care i-ar apăsa conștiința. În plus, părinții – de multe ori cam dezorientați ei înșiși – și-au pierdut destul de devreme autoritatea asupra copiilor și-i trimit la școală (în primul rând) pentru ca aceasta să-i disciplineze. Și ce displicină mai bună e decât travaliul dur, pentru ”performanță”? Numai că atât școala, cât și familia uită să-l întrebe pe elev ce-i place, încotro ar vrea să se îndrepte, ce anume din el și-ar găsi expresia într-o materie sau alta. Școala produce premianți, indiferent de profilul celor ce-i trec pragul. De aceea e greu de spus cât din ea ține de formare și cât de deformare și care din cele două predomină la sfârșit.

Mai sunt, neîndoielnic, și orgoliile părinților: uneori absolvenți, ei înșiși, de Liceu Industrial, cu diploma de pe la o ”privată”, acum, că s-au ajuns, vor să dea timpul înapoi și să-și retrăiască tinerețea de care n-au avut parte. Și, mai ales, vor să le-arate ei celor care au făcut alte școli și alte facultăți; celor de care, deși n-au funcția lor, simt că-i desparte ceva indepasbil. Copiii sunt pentru ei ca niște păpuși, frumos îmbrăcate, prin care se reprezintă pe ei înșiși. Mai sunt și bunicii care se ciorovăiesc în casa scărilor și prin parcurile dintre blocuri; oameni ce duc războaie tenace din anii ’60 – ‘70 și care și-au crescut copiii și, acum, nepoții, în logica unei vendette fără de sfârșit. Așa că, nu de puține ori, cei mici – cu cât mai mici, cu-atât mai trist – sunt, de fapt, mici gladiatori aruncați în arenă și încurajați să lupte până la epuizare în aplauzele familiilor exaltate de perspectiva înfrângerii celuilalt. Mi se pare cam cinic să numim asta ”competiție”. În fapt, e o luptă oarbă, pe o miză mică, în care copilul nu e decât un instrument. Și e și ea unul din motivele pentru care elevii de azi clachează prea adesea: faptul de-a-l surclasa pe celalălat, de a obține un premiu și de a-i mulțumi pe părinți poate susține o cursă de viteză, dar – el mai adesea – eșuează la cursa de rezistență. Pentru aceasta e nevoie de pasiune, de atenție, de răbdare, de colaborare, adică exact de acele lucruri pe care confruntarea brută, ”pentru notă”, nu e capabilă să le producă. Bunicii și părinții ignoră, mai întotdeauna, că cei crescuți în spiritul vendettei sunt clonele înaintașilor lor. Inclusiv din punctul de vedere al ratării. Poate tocmai de aceea ar merita să facă – cu toții – niște cursuri de literatură universală (materie alungată din școli) în care-ar avea șansa de-a descoperi, citindu-i pe tragicii greci, că răzbunarea nu produce decât răzbunare, într-un ciclu nesfărșit.

Mai e ceva: cu excepția maneliștilor (poate tocmai de aceea sunt așa de prizați de tineri), nimeni nu vrea să recunoască ceea știm și facem toți: scopul, pentru noi, nu e apropierea de semenul nostru, ci diferențierea de el. Lucrurile acestea se insinuează destul de devreme în viața copiilor: ”nu te juca cu ăla!”, ”ăia n-au telefon ca al tău!”, ”noi mergem în vacanță în Grecia, nu la Mare!” etc. Ce înțelege copilul de aici? Că el e altfel decât ceilalați nu într-o logică a complementarității (în care fiecare are un talent care, cultivat, îi poate bucura și le poate fi util celorlalți), ci într-un a segregării (în care ceilalți n-au ce căuta alături de mine). Lumea se împarte între mine și ceilalți. Ceea ce, inevitabil, duce la accentuarea singurătății. Și, în timp, a unui pustiu lăuntric, care se extinde mereu, asemeni Sahelului. Acest tip de elev luptă pentru premiu nu pentru a descoperi ceva, nu pentru că e capil de o realizare, ci pentru a nu avea pe nimeni în jurul lui. Învățatul lui, atâta cât e, e asemeni unei măciuci, cu care-i ține la distanță pe ceilalți. Exact așa cum e și averea (sau funcția) pentru părinți.

Poate că, de fapt, diplomele acelea, la grămadă, nu sunt decât niște diplome de consolare. Școala noastră e foarte darnică cu cei care – de facto – au ieșit din ea, dar e parcimonioasă cu cei care rămân. Diploma aceea, cu aclamațiile și uralele ce-o însoțesc, nu e – mai mereu – decât substitutul unor experiențe reale: cea a descoperirii de sine, cea a întrevederii adevărului absolut pe care-l atinge cel ce cunoaște, cea a solidarității în traversarea unei probe comune, cea a descoperirii maestrului ce te călăuzește spre ieșirea din labirintul incertitudinilor, cea a ”cuvântului ce face lumea să cânte”. Mai nimic din acestea nu e în memoria celor care au lăsat în urmă școala. Au rămas acolo doar niște prietenii contextuale, care – mai apoi – s-au destrămat, prima iubire, a doua iubire, prima beție, a n-a beție… Pe măsură ce școala se golește de conținut, ceremoniile ei devin tot mai baroce. Evident, și cu contribuția – financiară – a părinților care, în felul acesta, își mai răscumpără ceva din lipsa de atenție față de copii (părinții fiind, cum bine se știe, oameni preocupați). Astfel că aceste festivități devin un soi d’image d’Epinal (ce glisează din naiv în caricatural) a tot ceea s-ar fi dorit a fi, a tot ceea ce n-a fost să fie, a tot ceea ce putem ”întrevedea prin doruri” doar în acest moment paradoxal, care încă e și deja nu mai e, al finelui ciclurilor de studii. Repet: cu cât școala se golește mai mult de conținut, cu atât aceste ceremonii devin mai baroce. Fiecare director mai adaugă ceva în decorul festivității, fiecare părinte mai îi pune odraslei lui o bentiță, fiecare elev deopotrivă râde și plânge mai zgomotos ca celilalți. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro