Monstrul complexității și schimbarea climei
Hidra din Lerna era un monstru înfricoșător, asemănător unui balaur cu multe capete. Dacă unul era tăiat, alte două creșteau în locul lui. Hercule, unul din cei mai populari eroi ai mitologiei grecești, a reușit, cu ajutorul unui nepot, să omoare monstrul
De-a lungul ultimilor ani și a mai multor zeci de articole/studii, am încercat să prezint diversele „capete”, cu multiplicare rapidă, ale unei complexități monstruoase capabile, după părerea multor oameni de știință și ale mass media liberale, să distrugă umanitatea, să producă a șasea extincție a vieții pe planetă, să provoace Armagedonul etc. Actuala hidră este schimbarea climei, iar eroul menit s-o răpună definitiv se numește IPPC (International Panel on Climate Change). Eroul mitologic Hercule a muncit zece ani la ordinele regelui Eurystheus, îndeplinind 12 corvoade legendare. Deși eroul zilelor noastre, IPCC, luptă de mai multe zeci de ani să-și ducă la îndeplinire misiunea cu care a fost învestit de „regele” ONU, noua hidră nu se lasă răpusă prea ușor. Pentru că versatilitatea ei fundamentală – dublarea capetelor tăiate – a transformat-o într-un monstru al complexității, devenind o provocare permanentă și o piatră de încercare pe care și cei mai temerari luptători, îmbrăcați cu mantia IPCC, le resimt dureros, făcându-i până în prezent impotenți. […]
Deci, în anul de grației 2023 am ajuns în punctul în care se pretinde că vom avea o criză viitoare, dar soluția principală – reducerea rapidă a emisiilor globale de CO2 pentru realizarea obiectivului net zero – este considerată practic imposibilă.
Cum s-a ajuns aici? Sursa acestei enigme este faptul că am caracterizat greșit schimbarea climei ca fiind o problemă ușoară, cu o soluție simplă. Adică, un fel de monstruleț căruia și un Hercule mai mititel i-ar veni ușor de hac.
ONU, IPCC și alți luptători anti-climatici și-au imaginat că „hidra” are un singur cap – excesul de dioxid de carbon din atmosferă – a cărui tăiere s-ar putea rezolva simplu prin eliminarea emisiilor de CO2 produse de arderea combustibililor fosili (partea stângă a Fig. 2). Această perspectivă domină negocierile ONU privind schimbarea climei de aproape trei decenii. Scopul: Controlul climei (ceea ce am descris a fi varianta modernă a mitului babelian). Soluția: Planetară.
Partea dreaptă a Fig. 2 abordează schimbarea climei ca pe o problemă complexă și dificilă. Pe de o parte, sunt prezentate cauzele schimbării climei, iar pe de alta, soluțiile care pot contribui la reducerea vulnerabilității produse de schimbarea climei (energie, apă , hrană – abundente, ieftine, sustenabile). Lista cauzelor naturale ale schimbării climei (soarele, vulcanii, circulația lentă a curenților oceanici, influența mareelor) este provizorie, recunoscând faptul că înțelegerea noastră este incompletă și că pot exista procese necunoscute care influențează schimbarea climei ori altele care trebuie mai bine conceptualizate și valorificate – marele maxim solar de la sfârșitul secolului al XX-lea, activitatea vulcanică scăzută de la mijlocul secolului al XIX-lea, marea schimbare climatică din Pacific din 1976 sau trecerea la faza caldă a AMO (Atlantic Multidecadal Oscillation) în 1995. Scopul: Înțelegerea climei. Soluțiile: Regionale.
Între cele două perspective de abordate a problemei climei există deosebiri esențiale (Fig. 2). Partea stângă se referă la controlul climei, în timp ce partea dreaptă se referă la înțelegerea climei și, în plus, recunoaște inutilitatea/imposibilitatea controlului climei. Soluțiile din partea dreaptă se concentrează pe gestionarea necesităților umane de bază: energie, apă și hrană. Dezvoltarea economică sprijină aceste necesități, reducând în același timp vulnerabilitatea noastră la fenomene meteorologice și climatice extreme.
De ce schimbarea climei s-a transformat într-un monstru al complexității?
Caracterul malefic al problemelor legate de schimbarea climei este legat de dualitatea dintre știință și politică în cazul unor fenomene complexe. Există trei moduri comune, toate nepotrivite, de a amesteca știința și politica (Judith Curry, 2023, comun. pers.).
Primul este scientizarea politicii, care abordează conflictul politic dificil de rezolvat produs de transformarea problemelor politice în probleme științifice. Dificultatea insurmontabilă a acestui demers este rezultatul unui conflict epistemologic: știința nu este concepută pentru a răspunde la întrebări despre cum ar trebui să fie lumea, care este domeniul politicii.
Al doilea este politizarea științei, prin care cercetarea științifică este influențată sau manipulată în sprijinul unei agende politice. A se (re)citi: Când politicul impune științei limita de temperatură de 1,5°C.
Există un al treilea mod, care ilustrează elocvent monstrul complexității climatice. Este cunoscut sub numele de wicked problem, care poate fi tradus prin problemă vicioasă, neîmblânzită, malefică, opusul lui tame problem, o problemă îmblânzită, simplă, fără complexitate. În Fig. 2, partea stângă este ilustrarea unei tame problem, iar partea dreaptă exemplifică o wicked problem.
În ultima vreme, tot mai multe probleme legate de climă par să sfideze soluțiile simple. Acest lucru se întâmplă de obicei din patru motive: cunoștințe incomplete sau contradictorii, numărul de persoane și de opinii implicate, povara economică mare și natura interconectată a acestor probleme cu altele similare. Problemele vicioase sunt deseori „cartofi” fierbinți, aruncați de la unii la alții între factorii de decizie politică.
Horst Rittel, unul dintre primii care a formalizat o teorie a problemelor vicioase, citează mai multe caracteristici ale acestora:
– Problemele vicioase nu au o formulare definitivă. De exemplu, o secetă din Texas este extrem de asemănătoare, dar discret diferită, de o seceta din Etiopia, astfel că nu există caracteristici practice care să descrie „seceta”.
– Este greu, poate imposibil, să măsori sau să pretinzi succesul în cazul problemelor vicioase, deoarece se amestecă unele în altele, spre deosebire de problemele simple, tradiționale, ale căror limite pot fi articulate sau definite.
– Soluțiile la problemele vicioase pot fi doar bune sau rele, nu adevărate sau false. Nu există o stare finală idealizată la care să se ajungă și, prin urmare, abordările problemelor vicioase ar trebui să fie modalități ușor de aplicat pentru a îmbunătăți o situație, mai degrabă decât pentru a o rezolva.
– Nu există un pattern care să fie urmat atunci când se abordează o problemă vicioasă, deși istoria poate oferi un ghid. Echipele care abordează probleme vicioase trebuie să inventeze lucrurile pe parcurs.
– Există întotdeauna mai multe explicații pentru o problemă vicioasă, iar caracterul adecvat al explicației depinde în mare măsură de perspectiva individuală a celui care o propune.
– Fiecare problemă complexă (vicioasă) este un simptom al unei alte probleme. Calitatea interconectată a sistemelor politice socio-economice ilustrează modul în care, de exemplu, o schimbare în educație va determina un nou comportament în domeniul nutriției.
– Nicio strategie de atenuare a unei probleme vicioase nu are la dispoziție un test științific definitiv, deoarece oamenii au inventat problemele vicioase, pe când știința există pentru a înțelege fenomenele naturale.
– Nu se cunosc soluții alternative ale problemelor vicioase.
Monstruoasa complexitate a problemelor asociate cu schimbarea climei, reflectată în caracterul lor vicios, obligă factorii de decizie politică să recunoască faptul că controlul este limitat și că viitorul este necunoscut.
INTERVIURILE HotNews.ro