În spatele cifrelor (și al scandalurilor politice). Mărturii despre suferință și deznădejde în pandemie: „I-am dat prima palmă copilului”

La mai bine un an de la începutul pandemiei, toate datele arată că oamenii suferă mult, chiar dacă au reușit să stea departe de boală. Suferința este pe mai multe paliere și unii dintre noi avem tendința să facem comparații: „ce să zic, unii se plâng că nu mai pot merge la păcănele, în timp ce alții nu mai au ce pune pe masă”. Am vorbit cu oameni obișnuiți, psihologi, antropologi, sociologi despre cum suferă fiecare dintre noi în această perioadă și de ce nu ar trebui să existe o scală a durerii în pandemie.

Vin semnale din toate părțile: trei din zece elevi au avut episoade depresive în pandemie. Unul din trei români a devenit mai nervos și 42% s-au declarat mai stresați decât înainte de pandemie.

Ne-a schimbat rutina, job-urile, relațiile, gândurile, personalitatea, viziunea asupra prezentului și proiecțiile viitorului. Am pășit în plan colectiv într-un teritoriu incert, unde cultivăm latent, fără să ne dorim, sentimente de frică, neliniște și, ulterior, furie.

Suferim, iar suferințele noastre, la mai mult de un an de când suntem în acest decor, prind voce. Ele sunt mărturii ale traseului nostru pandemic. Radiografia unei pandemii cuprinde toți indivizii care au trecut și trec prin ea, în modul lor personal și într-un context mai mult sau mai puțin favorabil.

Cum ne influențează acel context, de ce reacționăm diferit sau ce ne alimentează frustrările sunt doar câteva întrebări la care am încercat să răspund în acest material.

Firul roșu care leagă informațiile este dat de oamenii diferiți care au ales să-și expună sentimentele într-un mod vulnerabil, pentru a prezenta nenumăratele moduri în care pandemia și-a pus amprenta pe fiecare dintre noi.

„Oamenii nu mai au resurse fizice și psihice pentru a se menține într-o stare de bine”

Irina Necșoi, psiholog clinician și psihoterapeut, spune că atunci când un stres de intensitate mică sau medie este repetitiv, el devine un stres traumatic și perturbă toată funcționarea psihică și fizică a unei persoane.

„Problema nu sunt restricțiile în sine, ci perioada foarte lungă la care am fost expuși la aceste restricții”, explică ea. La un an de la instalarea pandemiei, intervine faptul că nu mai avem resurse și că frustrarea nu mai poate fi controlată atât de ușor, motiv pentru care apar descărcările nervoase.

Irina spune că oamenii nu mai au resurse fizice și psihice pentru a se menține într-o stare de bine și nu pot rezista. „Iar cu toate astea, trebuie să ne mobilizăm, să învățăm lucruri și să ne gestionăm anxietatea pentru a ne menține într-un stil de viață cât mai sănătos”, completează psihoterapeuta.

Până acum un an, am fost obișnuiți cu o altă formă de funcționare a crizelor. Sociologul Dani Sandu vorbește despre această idee și spune că majoritatea crizelor cu care suntem obișnuiți (un cutremur, o inundație, un atentat terorist) izbucnesc acut, lasă urme catastrofale, apoi dispar și începe munca de reconstrucție.

Așa cum explică el, pandemia are o formă diferită și pentru că durează de peste un an, fluctuațiile sale în acest timp au fost deseori greu de urmărit. „Cea mai mare problemă a venit din faptul că fiecare ieșire dintr-o perioadă de restricții a fost deseori recepționată de către populație ca o eliberare finală de criză, apoi fiecare nouă introducere de restricții a fost întâmpinată ca o nouă condamnare.

Pentru că autoritățile nu au avut curajul și încrederea să-și trateze cetățenii ca pe oameni maturi și responsabili și să le spună adevărul, oamenii au alunecat ușor în credința că scopul restricțiilor este să ne scape definitiv de virus. De aia au acceptat să rămână în case la început. Au fost chiar extrem de cuminți la primul lockdown.

Problema este că nu poți să scapi de virus doar prin lockdown, este nevoie de o formă sau alta de imunitate generală, fie prin vaccin, fie prin expunere. Fără această imunitate, niciun lockdown nu poate stopa total virusul. Închidem atunci când lucrurile ies de sub control și deschidem atunci când lucrurile revin măcar parțial sub control, scade numărul de infecții, se mai eliberează spitalele.

Prin natura sa, introducerea și ridicarea restricțiilor trebuie să se repete. Problema este că cei care cred că restricțiile nu sunt o strategie de limitare a numărului de bolnavi, ci o soluție finală a problemei COVID-19, vor crede inevitabil că este o strategie proastă, ce nu își atinge obiectivul.

Și se vor răzvrăti împotriva celor care o impun. Nu vorbim doar despre cei care nu cred că boala există, dar de toți cei care se satură de situație”, spune Dani.

Andreea, 20 de ani, asistent personal: „Timpul trece și nu o să mai am niciodată 20 de ani”

Andreea locuiește în Tecuci. A vrut să facă un curs de barber shop, dar din cauza carantinei și a restricțiilor nu s-a putut muta la București. Trăiește cu un salariu minim pe economie din care nu-și poate plăti nici cursul, nici o chirie.

„Timpul trece și nu o să mai am niciodată 20 de ani. Pandemia m-a afectat financiar. Nu am putut să-mi găsesc un loc de muncă mai bun, să mă duc la cursuri de specialitate sau chiar la facultate.

Am simțit că viitorul meu a înghețat. Acum este startul meu în viață, am avut multe planuri și dintr-o dată m-am trezit închisă.”

Crina Semciuc, 35 de ani, actriță: „Un dor constant și apăsător”

Crina Semciuc. FOTO: Bogdan Catargiu

Crina povestește cum începutul pandemiei a prins-o în spital, nu în sânul familiei, așa cum se aștepta. Pe 3 martie 2020, ea a născut-o pe fiica ei Aria, a doua ei minune, după Radu, fratele mai mare. După ce a născut, soțul ei nu a fost lăsat să intre în spital.

„Am simțit o emoție puternică de frică, care mi-a cuprins tot corpul, lucru care m-a făcut să mă simt neputincioasă. Teama că nu pot să-i mai văd, că nu pot să-i iau în brațe, că o să stăm separați m-a lăsat fără aer, cumva anesteziată.

Ajunsă acasă, mă simțeam vinovată că sunt în siguranță, în timp ce Ducu, soțul meu, trebuia să iasă afară, unde nimic nu mai era cum știam noi, unde siguranța dispăruse, în timp ce frica era peste tot și în toți. O deznădejde generală.”

Gândul Crinei s-a dus și către fratele ei, medic urgentist, aflat în prima linie și expus la virus zilnic, sau la bunica ei, pe care nu știa cum să o protejeze decât stând departe de ea.

„A fost un an cu multe schimbări, dar poate cel mai pregnant sentiment a fost dorul de mamă, de mamaie, de frate, de soră, de prieteni și dorul de actorie. Un dor constant și apăsător. A fost un an în care fiecare a învățat să trăiască altfel și mă întristează să știu că unii au fost nevoiți să treacă prin asta singuri. Fără o îmbrățișare, fără o mângâiere.”

„Nu toată lumea percepe restricțiile în același fel”

În prezent, România se confruntă cu un nou val de restricții. Antropologul Alexandru Bălășescu explică de ce nu toată lumea percepe restricțiile în același fel, deși impactul lor este important asupra vieții fiecăruia.

În primul rând, așa cum spune Alexandru, noi suntem o specie socială, iar contactul direct, fizic, este o parte importantă din această socialitate. Urmează apoi diversele stiluri de viață pe care fiecare le dezvoltă, cât și situația socio-economică în care fiecare se află.

„Din păcate, chiar în absența acestor restricții, unii dintre noi au o viață mai îngrădită decât alții, din cauza unor factori care sunt, de cele mai multe ori, independenți de voința proprie: locul unde trăim, situația financiară, gradul de educație, originea sau sexul.

Când plaja de alegeri e redusă, o restricție în plus devine insuportabilă, pentru că, până la urmă, oricum viața este greu de dus. La cealaltă extremă se află cei cărora li se părea că totul le este permis – tot datorită condițiilor individuale structurale în care se aflau, adică acces la resurse, rețea de susținere, carieră bună, situație financiară peste medie. Aceștia, dintr-o dată, și-au văzut privilegiile de mobilitate știrbite”, spune antropologul.

Bălășescu subliniază faptul că fiecare individ acționează în funcție de o mulțime de factori, însă educația pare un factor major diferențiator. Gradul ei poate împinge pe cineva către o atitudine temperată sau către una reactivă.

Alexandru precizează că nu se referă neapărat la educația formală, ci mai degrabă la formarea unui anumit tip de viziune asupra lumii. Apropo de asta, psihologul Irina Necșoi spune că este foarte greu să comparăm nevoile, deoarece pentru fiecare persoană în parte nevoia lui este cea mai importantă și va găsi motive și argumente pentru a justifica asta.

Ea aduce în vedere o altă întrebare, și anume – din ce zonă de conștientizare trăim? „Ne ghidăm viața doar după principiul plăcerii? Atunci e oribil să avem orice fel de restricție. Sau am ajuns să putem să ne abținem și să observăm că dacă facem anumite lucruri și respectăm regulile, așteptăm și amânăm recompensa, vom fi mai bine răsplătiți la urmă?

Acesta este principiul repetiției. Câți dintre noi au ajuns să funcționeze dintr-o zonă a principiului realității și au o atitudine sănătoasă de adaptare și integrare a restricțiilor? Câți aleg să nu facă ceva pentru că vor fi amendați sau pentru că le-a spus cineva la TV, ci o fac pentru că știu că e bine și se pot constrânge și asocia unui bine social, amânând dorințele personale?”, spune Irina.

Psihoterapeuta zice că în această fază se produce transformarea și flexibilitatea la schimbare.

Anastasia Nashko, 30 de ani, actriță/fotograf: „Meseria mea a devenit brusc inutilă”

În urmă cu 11 ani, Anastasia și-a ales asumat meseria de actriță. Face acest job în regim de freelance, iar nesiguranța zilei de mâine și anxietatea legată de viitor fac parte din drumul ales.

Cu toate astea, ea spune că nu și-a pierdut niciodată speranța că lucrurile se vor lega frumos la un moment dat, chiar dacă se consideră un om familiarizat cu depresia și sentimentul profund de inutilitate.

„Dar parcă niciodată nu m-am simțit mai debusolată ca acum, în plină pandemie. Mă sperie din ce în ce mai mult lipsa unei viziuni cât de cât clare asupra viitorului. Meseria mea a devenit brusc inutilă, interacțiunile umane sunt din ce în ce mai limitate, iar sănătatea mea mintală atârnă de un fir de ață.

Mintea-mi mai mereu alunecă din prezent, pentru că prezentul nu-mi mai oferă nicio bucurie. Îmi lipsesc normalitatea, socializarea și speranța. În fiecare zi simt o avalanșă de emoții – un amestec de furie, neputință, nesiguranță, epuizare emoțională, deznădejde și nimicnicie. Habar nu am cât timp ne va lua să revenim la normal și necunoașterea asta mă sperie cel mai mai mult.”

Mihnea Blidariu, 41 de ani, artist (Luna Amară): „Îmi lipsește interacțiunea cu publicul foarte mult”

Mihnea mărturisește că pandemia i-a afectat major modul de viață și cariera profesională. De peste jumătate de an nu a mai avut un concert și abia în urmă cu o lună a lucrat la o nouă piesă de teatru muzical, cu Ada Milea.

„Îmi lipsește interacțiunea cu publicul foarte mult; viața mea socială e practic inexistentă. Toate astea mă fac să mă simt depresiv, am o încredere și o stimă de sine scăzute, am început să am probleme de autocontrol.

Simt cum, încet, încet, devin – vorba lui Pink Floyd – „comfortably numb”. Incompetența și prostia autorităților centrale și locale mi se par la noi cote, clivajul social a fost adâncit de pandemie și singura soluție mi se pare tot protestul, pentru a determina aceste autorități să comunice mai mult și mai coerent, să ia măsuri logice care nu se bat cap în cap și să se gândească la cetățeni ca oameni, nu ca voturi.”

„Guvernul României a greșit flagrant în comunicarea cu populația”

Sociologul Dani Sandu punctează un aspect important și anume greșeala flagrantă a guvernului României, în comparație cu autoritățile vestice, în modul în care a comunicat cu populația.

„Guvernul român a insistat cu restricții, disciplină și militarism până la punctul în care ministerul de Interne raporta cât de multe amenzi au fost date ca un indicator pentru cât de serioasă era pandemia.

Era oricum dificil să acceptăm cu toții instrucțiuni de la instituții publice în care nu aveam încredere sau pe care le credeam incompetente și corupte; dacă pe lângă toate astea, autoritățile și refuză să comunice transparent, e cu atât mai greu să fie luați în serios.

Natural, de aici apare și frustrarea că cetățeanului îi este greu nu doar din cauza virusului, dar și din cauză că guvernul nu-și face treaba suficient de bine”, spune el.

Dani crede că într-o astfel de situație nu mai știi dacă suferința este cauzată de boală sau de incompetență. Acest lucru, completează sociologul, generează și toate miturile posibile și anume că statele din Europa au mai puține restricții decât noi – din teama că nu pandemia ne ține în casă, ci incompetența.

În ceea ce privește apelul la protest, Sandu spune că este o modalitate de a folosi un instrument văzut ca fiind eficient pentru a pune presiune pe politic.

Mare parte din protestele României din ultimii ani au avut succes și au adus în final decizii ce erau negociabile către ce își doreau protestatarii. „Mulți oameni consideră că pandemia și efectele acesteia, inclusiv restricțiile, sunt tot o astfel de decizie, iar dacă vor pune suficientă presiune pe guvern, acesta va face cum cere strada.

Din păcate, guvernul de data asta nu produce criza, ci o administrează, este un tip total diferit de criză decât în trecut”, completează el.

Maria, 37 de ani, graphic designer – „Singurătatea îți scurtează viața”

Maria a locuit singură în pandemie. Înainte de criza COVID, ea și-a dat demisia dintr-o agenție de publicitate, unde nu-și mai găsea locul, a renunțat la terapie și se simțea învinsă și o ratată care nu prea se pricepe să trăiască.

Voia să se izoleze și fix asta i s-a întâmplat, mai mult decât își dorea. În lockdown s-a simțit înțeleasă – suferea și, odată cu ea, toată omenirea. Știa că nu este singură, iar asta o făcea să se simtă mai bine.

„Când stai de unul singur în casă, stai foarte mult în capul tău. Eram obișnuită, dar acum nu era o situație obișnuită. Încercam să fac tot felul de lucruri ca să nu mă duc mai jos. Făceam ce făceam și înainte, dar fără prea mult chef: dansam, făceam karaoke, gimnastică, desenam.

Îmi pregăteam o masă frumoasă și beam. Ziceam „sănătate”, vorbeam singură. Uneori mă simțeam foarte bine, alteori plângeam până nu mai puteam. Mereu între patru pereți, într-o garsonieră de 40 de metri pătrați.

Nu mi-am dat seama cât de tare eram afectată, până nu au început durerile de stomac. M-a durut o lună, nu îmi trecea cu nimic și nu mai eram în stare să gândesc. Am făcut analize, nu aveam nimic la stomac. Chemam salvarea să-mi facă calmante să pot să dorm, dar nu prea reușeam; știam că e de la supărare, ceva somatic”, spune ea.

Suferința ei principală a fost singurătatea. „Singurătatea îți scurtează viața, afectează totul în jurul tău – relațiile cu ceilalți, jobul, starea generală și atitudinea față de lume. Dar nu prea se vorbește despre asta, că sigur ai tu o problemă de ești singur.

Practic recunoștința ca să-mi amintesc zilnic că nu e puțin lucru să ai viață, familia sănătoasă și câțiva prieteni cu care să faci haz de necaz, dar este foarte greu să fii cu adevărat bine de unul singur. Noi ăștia singuri simțim mereu că toată lumea e bine și noi am greșit undeva, cu ceva.

Dar supraviețuim – cu terapie, cu prieteni, cu alcool, cu muzică, cu cărți. Viața e cum e – și oribilă și magnifică. Îmi găsesc confortul în natură, în sport, în oameni și câteodată în nimic. Și atunci trebuie să ai răbdare, să tragi de tine și să mergi mai departe.”

Miruna, 18 ani, elevă: „Unul dintre cele mai triste titluri ar fi – majorat de pandemie”

Așa își începe Miruna mărturisirea. Nu și-a imaginat că două-trei săptămâni de vacanță școlară se vor transforma într-un an de pandemie, la fel cum nu-și imagina că nu va avea o petrecere de majorat, ci o ieșire la pizza și un pahar de vin.

„În condițiile în care vârsta de 18 ani e asociată cu libertatea, e ciudat să te trezești a doua zi și să îți dai seama că deși ai liber la distracție din punct de vedere al vârstei, lucrurile nu stau chiar așa bine din punct de vedere al restricțiilor. Miruna crede că „micul ei individ”, sufletul, nu a reușit să iasă și să se dezvolte în niște parametri sociali normali.

A adunat atât de multe emoții și gânduri în carantină, încât atunci când a început să iasă cu prietenii, i s-a produs al doilea lockdown. „Un efect secundar al pandemiei a fost închiderea în mine. Știam că toată lumea a trecut prin aceleași dificultăți ca mine și gânditul în exces mi-a venit de hac, pentru că nu credeam că are rost să mă deschid și eu și să-mi spun of-ul.

Au rămas multe nespuse și am devenit apatică, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple opusul, mai ales după ce unele restricții s-au ridicat. Anxietate? După luni de stat în zona ta de confort impreuna cu părinții, „excursia în lumea reala” pare ruptă din filme. Analizezi tot și te simți analizat la rândul tău.”

Miruna și-a perfecționat răbdarea și încă are speranță că, într-o bună zi, va avea un majorat pe cinste, într-o lume în care nu va exista riscul amenzii.

„Lipsa contactului fizic naște dezechilibre”

Antropologul Alexandru Bălășescu spune că lipsa contactului fizic și al apropierii naște dezechilibre. „Există ceea ce se numește „foamea de piele” și despre ea s-a vorbit mult încă de la începutul restricțiilor legate de pandemie.

Contactul cu alți oameni, îmbrățișările, o strângere de mână declanșează o serie de reacții chimice care ne fac mai fericiți. Probabil că greșeala noastră când abordăm astfel de subiecte este să credem că oamenii sunt ființe exclusiv raționale.

Nu, rațiunea este doar o parte din ce ne face întregi, și de multe ori, ea însăși este de fapt influențată de toate celelalte senzații și emoții pe care le trăim. Raționalitatea pură este o halucinație filozofică.

De aceea, atunci când ne gândim la cum și de ce se plâng oamenii în condițiile curente, trebuie să luăm în considerare varietatea enormă în care psihicul nu doar că funcționează, dar și varietatea enormă de forme de expresie a necesităților unei vieți echilibrate: rațiune și emoție, singurătate și viață socială, depărtare și apropiere de celălalt, atingere și distanță”, argumentează el.

„Suferința prin comparație”

Pandemia a generat în mulți și un mindset de „suferință prin comparație”, așa cum susține cercetătoarea Brené Brown. Simțim asta atunci când ne evaluăm suferința și ne simțim vinovați pentru că nu suferim la fel de mult ca alții.

Practic, atunci când ne comparăm suferința cu a celor din jur, o minimizăm. Însă emoțiile nu dispar pur și simplu atunci când nu le validăm în comparație cu durerile celorlalți.

Brown explică de ce acest proces este unul periculos – când ne negăm emoțiile, ele cresc și invită „rușinea” la masă. Începem să ne simțim rușinați de propria tristețe, frică sau singurătate și ne fixăm pe ideea că „alții o duc mai rău.”

Această metodă ne face să credem nu-i validăm pe cei care suferă mai mult ca noi, dacă ne lăsăm să ne simțim supărați sau dezamăgiți. De fapt, așa cum explică Brené, atunci când ne simțim rușinați de propriile sentimente nu ne mai gândim la experiențele celorlalți și nu mai putem oferi empatie, deoarece suntem incapabili să procesăm informații despre ei.

Rușinea pe care o simțim prin faptul că ne comparăm suferința este atât de centrată pe noi, încât nu ne oferă spațiu să-i luăm în considerare pe cei de care suntem cu adevărat îngrijorați.

Alice Marinescu, 34 de ani, actriță și dramaturg: „Au fost zile în care pur și simplu n-aș mai fi vrut să fiu”

Alice începe prin a spune că a trecut prin multe momente critice, în ultimul an. A învățat să cultive recunoștința pentru ceea ce are, dar când se gândește la tot ce a pierdut, simte că începe să se plângă și nu are acest drept.

Autosabotajul e parte din problemă, după cum zice ea, delegitimarea propriului eu, pentru că „alții au probleme adevărate.” Când pierzi e greu să nu te agăți de pierdere, spune ea.

„Am pierdut munca. Sau visele au fost prima oară? Viitorul se năruia complet și am trăit anxietate și un uriaș sentiment de pierdere. Nu mai puteam munci și nu știam pentru cât timp.

Nu știam din ce voi trăi sau cât timp voi fi nevoită să mă autosusțin. Mai mult, aveam și responsabilitatea unui copil mic, 24 din 24, jumătate de lună.”. Ea și tatăl copilului stau separați, iar cel mic este împărțit între ei.

În pandemie, Alice a rămas singură în apartament, fără colegele sale, din cauza unor discuții legate de frici și de virus. „Dacă n-ai partener, n-ai o combinație de familie opțională – ghinion. Ești singură? Asta e! Ești singură cu un copil? Asta e. E pe survival.”

Tânăra spune cum pandemia a creat o prăpastie între realitatea cu copil și cea fără copil – pe de o parte făcea eforturi să fie o mamă bună și atentă și implicată, pe de altă parte plângea și încerca să-și găsească un sens.

S-a simțit abandonată total, dar în vara lui 2020 artiștii independenți au primit o indemnizație de șomaj, iar asta i-a adus un pic de liniște. A tras tare, și-a reluat munca, dar a intrat în burnout.

Un nou val pandemic a lăsat-o iar șomeră și cu un copil acasă, fără grădiniță. Relația pe care o avea se încheiase și ea. „Am crezut că se va termina. Speram ca după ce termin cu provocările de muncă voi fi recompensată cu încheierea pandemiei sau cu o evoluție în bine, nu cu valul doi.”

În iarnă s-a îmbolnăvit toată familia de COVID-19, ea a rămas în casă cu copilul, iar ai ei erau în spital cu forme severe. „În timp ce am fost în izolare singură cu cel mic și cu părinții în spital, au fost zile în care pur și simplu n-aș mai fi vrut să fiu.

I-am dat prima palmă peste față copilului meu (și sper din inimă să rămână și ultima). Atât de tare m-a copleșit. Aveam stări oribile noaptea, o senzație de mahmureală continuă. COVID s-a simțit mai mult ca o intoxicație sau o boală psihică.”

A fost cel mai greu an din viața ei, dar a înțeles că nu poate controla nici trecutul, nici viitorul, așa că alege să trăiască în prezent, cu speranță.

Andreea Novac, 40 de ani, coregraf/artist independent: „Am privit mult în gol, acum privesc mult pe geam”

Andreea mărturisește că pandemia i-a luat stabilitatea construită, iar la primul lockdown s-a simțit în mijlocul unei furtuni emoționale. În fiecare dimineață își verifica starea, pentru a ști cum îi va decurge ziua. Nu a avut două zile consecutive similare, lucru extrem de dificil de gestionat pe termen lung.

„Nu cred să mai fi trecut printr-o perioadă atât de costisitoare emoțional. Uzura persistă și acum. S-a activat foarte puternic teama. Încă nu îmi gestionez perfect anxietatea.

Pandemia mi-a luat aproape complet profesia. Sunt coregraf independent, lucrez cu și prin corp; acum apropierea și corpul sunt o amenințare pentru ceilalți. Ce te faci cu gândurile acestea? Arta independentă nu a dus-o niciodată foarte bine. Iar 2021 va fi despre supraviețuire pentru independenți.

Anul acesta funcționez cam la 20% din cum obișnuiam. Nu-mi găsesc locul. Îmi lipsesc oamenii cu care lucram și contactul direct cu ei. Îmi lipsește calitatea interacțiunii. Mi-e tare dor de spații deschise. Am privit mult în gol, acum privesc mult pe geam.

Cel mai dificil în acest moment îmi este că nu pot să îi intuiesc capătul. Nu știu cum să mă calibrez către viitor. Dar, pentru că există și un dar, pandemia a fost un profesor excepțional, la nivel personal. Mi-a zguduit certitudinile. Mi-a testat limitele. Și așa am descoperit și resurse.”

„Cui ne plângem că avem pe mâini o pandemie pe care de fapt nimeni nu și-o dorește?”

Dani Sandu aduce în vedere faptul că există decizii dubioase, întârzieri, problemele structurale obișnuite pentru sistemul medical din România, dar, în general, nu există o diferență mare între măsurile medicale luate în România și cele luate în Europa de Vest.

Sociologul explică cum ne plângem de situație, de efectele pandemiei pe care probabil niciun plan de măsuri nu le-ar fi eliminat total.

„E ca și cum ne ia foc casa, chemăm pompierii, ei sting focul, apoi noi îi oprim pentru că nu vrem să ne ude covorul. Suferința și nemulțumirea sunt despre situație și tocmai de asta sunt foarte greu de adresat în vreun fel. Cui ne plângem că avem pe mâini o pandemie pe care de fapt nimeni nu și-o dorește?

Nu avem cui, nu există un debușeu clar pentru această furie, care odată acumulată, inevitabil se revarsă asupra societății, asupra celor din jur și în special asupra autorităților”, precizează el.

Marghi, 38 de ani, însoțitoare de zbor: „Mă simt extrem de pierdută și părăsită de speranță”

Marghi a fost obișnuită cu un programat haotic, unde avea weekend în timpul săptămânii, trezit la cinci dimineața și lucrat de noapte, mereu pe drumuri, agitată.

Primele luni de carantină au fost pentru ea pauza pe care nu și-a luat-o niciodată. Vedea sute de oameni pe zi care voiau ceva de la ea, iar acum singura persoană pe care trebuia să o mulțumească era persoana proprie. În sfârșit avea liniște.

„După ce îți petreci niște ani mâncând în picioare, în spatele unei perdele după care mai apare câte o mână cu un pampers folosit, începi să apreciezi”, spune ea.

De la final de martie și până la început de iulie 2020 nu a mai avut niciun zbor. „Pe lângă lipsa activității, a venit și lipsa banilor. Eu trăiesc singură, în chirie, am și o rată la bancă, nu a fost deloc vesel să văd cum veniturile mele au ajuns cam la o treime din ce făceam înainte.

Practic, din aprilie 2020 până în martie 2021 am fost câte jumătate de lună în șomaj tehnic, cu excepția a două luni din 2020 când am fost două luni luni întregi în șomaj tehnic.”

Financiar a fost un dezastru, cu toate economiile cheltuite și împrumuturi pe care nici acum nu știe cum le va da înapoi. A fost ajutată de prieteni și familie, atât moral, cât și economic, iar treaba asta a făcut-o să se simtă recunoscătoare.

Ca să facă rost de bani extra a început să scrie freelance, ba chiar a fost bonă pentru „un tip cu trei copii”, ea, căreia nu-i plăceau copiii. S-a înscris la facultatea pe care nu a apucat să o facă la vremea ei și a fost o mândrie personală când și-a luat toate examenele.

Și-a căutat job-uri part-time, dar a realizat că se caută posturi online, care habar n-are ce înseamnă.

„Mi-am dat seama că eu, cu munculita mea prin aer, sunt complet străină de ce se întâmplă în câmpul muncii la sol. Asta mă înspăimântă îngrozitor, pentru că eu am rămas undeva prin realitatea lui 2004 când m-am apucat de școala de însoțitori de bord.”

Paradoxal, a realizat cât de mult îi lipsește zborul, iar acum, după fiecare zbor, ajunge acasă și plânge, pentru că îi expiră contractul de muncă într-o lună și jumătate.

„Sincer, nu știu ce voi face, mă simt extrem de pierdută și părăsită și de speranță și de încredere că lucrurile se vor rezolva într-un mod favorabil pentru mine și mă simt complet străină de ce se întâmplă în jurul meu. După care îmi aduc aminte că sunt încă vie, că eu nu m-am îmbolnăvit, că am un cap, două mâini și două picioare pe care le pot folosi și că nu poate fi rău la nesfârșit.”

Doru Pușcașu, 40 de ani, artist (Om la lună): „A fost o perioadă de mari lupte interioare”

Pentru Doru, pandemia a însemnat reașezarea tuturor lucrurilor importante. „A fost o perioadă cu foarte multe suișuri și coborâșuri, cu sentimente extreme, de la cea mai mare frică, la cea mai profundă recunoștință. Cred că multă lume a plutit în derivă anul trecut.

Eu am încercat în permanență să îmi țin mințile acasă și să găsesc lucruri pe care aș putea să le fac altfel, în noul context. După ce la început mă trezeam în fiecare dimineață cu o tristețe incredibilă – de parcă nu mai exista absolut nimic frumos și bun în lume, gândindu-mă că e foarte posibil ca asta să fi fost tot – am ajuns într-o zi să mă întreb dacă de fapt timpul ăsta care ni s-a dat din neant nu e exact ceea ce ne lipsea – o pauză de la toată alergarea noastră de zi cu zi, de la salturile alea luni-vineri în care nu știi cum a trecut iar săptămâna.

Cred că am schimbat perspectiva de la ceva absolut îngrozitor la ceva ce poate să însemne o redefinire a lucrurilor importante.”

A încercat mereu să se gândească cum poate merge mai departe, ținându-și mintea ocupată și făcând lucrurile care-i plac. S-a carantinat cu colegii de trupă și a creat melodii noi, a ținut live-uri online unde a vorbit cu oamenii, iar la final a rezultat un EP care a însemnat ieșirea lor în lume.

Au reușit să-l prezinte publicului printr-un mini turneu distanțat și au făcut ceea ce iubeau cel mai tare. Artistul spune că industria lui este una dintre cele mai afectate, fără soluții și perspective.

Din octombrie 2020 și până în prezent, știind că nu mai are posibilitatea de a cânta, el a lucrat la noul album și speră să-l cânte oamenilor la vară, când poate vor fi iar accesibile concertele în aer liber.

„Pandemia a fost o perioadă de mari lupte interioare, în care am reușit, de cele mai multe ori, să găsesc drumul cel bun și să schimb perspectiva asupra lucrurilor și cred că am fost foarte norocos să am lângă mine oamenii care să mă ajute să fac asta.

Mi s-a schimbat complet viața și mi s-au reașezat prioritățile, am început prețuiesc mult mai mult timpul și să îl valorific mai bine. Muncesc zi de zi la asta, nu îmi iese mereu, dar încerc să am mereu în minte ce e important pentru mine și ce nu.”

„E foarte greu de definit normalitatea”

Sociologul Dani Sandu aduce în vedere că cei mai mulți dintre cei care se plâng sunt tineri, cu risc scăzut de boală, dar cu riscuri de altă natură mai mari – singurătate, izolare, a rămâne fără venit. El spune că situația lor nu este cu adevărat operaționalizată și măsurată.

„Vorbim zilnic despre numărul de fatalități, de îmbolnăviri, de oameni la ATI, dar nu vorbim deloc des despre câți oameni și-au pierdut slujbele, câți oameni și-au pierdut venitul, câți oameni se simt izolați, etc.

În multe feluri, prin prelungirea izolării tinerii pierd anii cei mai importanți pentru a găsi un partener, pentru a acumula experiență profesională, pentru a studia și asimila cunoștințe. Pierderile acestora nu trebuie să fie pierdute din vedere de către societate”, completează el.

Cât despre noua normalitate sau cea din trecut, psihoterapeuta Irina Necșoi spune că este foarte greu de definit. Ea se întreabă: oare eram mai bine înainte?

„Poate e o lecție de învățat din tot anul acesta. Poate ar trebui să apreciem mai mult sănătatea, să-i apreciem pe cei de lângă noi, să învățăm să creem relații bune, de calitate, cu cei din familie. Să schimbăm reperul valoric după care ne ghidăm viața”, spune Irina.

Psiholoaga îndeamnă să avem speranță către viitor, dar să luăm lucrurile pas cu pas. „Dacă ne ducem prea mult în viitor, dacă nu stăm în prezent, o să proiectăm pe acest viitor toate incertitudinile noastre și toate fricile, și starea noastră din prezent se va înrăutăți. E bine să stăm în prezent să vedem – aici ce putem face, cum ne protejăm, cum putem găsi ajutor, de la cine?”

Andreea Lupescu, 33 de ani, jurnalist: „Mă doare că am început să mă obișnuiesc cu răul”

„În pandemie mi-am pierdut jobul, viața socială (care devenise și profesională, în același timp), speranța că o să fie bine și lumina. La propriu, locuiesc la demisol.

Dar, pentru că eram plecată pe teren de dimineața până noaptea, nu mi-am dat seama nici că nu am lumină, nici că ar putea să-mi lipsească asta. E mai nasol decât sună, nu știu când e zi și când e noapte, am tot felul de luminițe și instalații drăguțe care au funcționat o perioadă, dar nu am lumina soarelui, iar asta a dus la insomnii și anxietate”, spune Andreea.

Ea făcea jurnalism de teren, mergea la festivaluri, scria cronici, vorbea cu tot felul de oameni, iar asta o încărca de energie – unde să se ducă pe teren în pandemie? A încercat proiecte online, dar ce mergea într-o lună nu mergea în alta, iar veniturile ei au devenit instabile.

A devenit deprimată, până în punctul în care a obosit să caute sau să înceapă ceva nou doar pentru bani, care nu-i aducea împlinire.

„Relația în care sunt a început în ianuarie 2020. Noi nu am apucat să trăim ca cuplu în normalitate. Nu am apucat să plecăm, să vizităm, să ne reunim găștile de prieteni, nu am avut nici cum să ne mutăm împreună. Deci am rămas singură-n casă, fără job, cu vizite limitate de restricții de la iubitul meu și cu urme de proiecte care ba mergeau, ba nu mergeau”, mărturisește ea.

Se simte obosită cronică. A avut și momente bune, fericite, de introspecție, dar o doare că și-a pierdut speranța că o să fie bine și a început să se obișnuiască cu răul.

„Dincolo de asta, am pierdut oameni din familie și din cercul apropiat în urma Covid, ceea ce m-a făcut și mai paranoică legat de interacțiunile mele. Nu voiam să trăiesc cu gândul că a murit cineva din cauza mea. Că am contribuit la asta.

Iar cu presiunea asta mă trezesc în fiecare dimineață. Pentru că am oameni apropiați care se încadrează în categoria de risc și vreau să îi protejez.” Nu se imagina într-un punct în care să se simtă lipsită de viața, ca și cum aceasta trece pe lângă ea și a pus la îndoială tot.

A găsit un echilibru în terapie, iubire și prieteni și este recunoscătoare pentru toți cei care i-au fost alături.

Alex, 34 de ani, jurnalist: „N-am reușit practic să înlocuiesc ce simțeam că pierd cu nimic”

La început, Alex a avut senzația că trăiește activ o distopie, alături de restul oamenilor. Asta l-a ajutat, deoarece nu doar el era izolat, iar serile pe Zoom și berile băute online erau ceva nou și aproape fun.

„Astăzi nu mai însemna plictiseală și rutină, astăzi devenise un breaking news continuu, ce trebuia neapărat comentat. Carpe Diem, frate, mă gândeam. Am ce să le povestesc nepoților, dacă scap.”

N-a trecut mult și a resimțit o presiune, mai întâi timid, ca o ușoară jenă. „Jena s-a pus în piept, în oase și apoi parcă mi-a confiscat toată mintea. Mă simțeam atrofiat fizic, iar mental am simțit că îmi construiam singur, fără să mă pot controla în vreun fel, o închisoare în altă închisoare, zidită între ziduri mari, prinse de alte ziduri și tot așa.

Vreau să merg la cârciumă și nu pot. Vreau să mănânc în oraș. Nu pot. Vreau să ies măcar afară. N-am câine de plimbat. Nu se poate. N-am reușit practic să înlocuiesc ce simțeam că pierd cu nimic. N-am văruit casa, n-am amenajat balconul, n-am învățat să gătesc sau să fac goblenuri.

Pentru mine reprezentau trișuri sau amăgiri pentru creier. Probabil că am greșit. De nervi, într-o seară m-am îmbătat și m-am apucat să colorez. A fost primul și ultimul desen colorat în pandemie. Mi-a ieșit oricum prost de tot, cu mult negru, de zici că dădeam BAC-ul și ascultam HIM”, continuă Alex.

Lucrurile s-au complicat și la muncă, unde fiecare coleg acționa diferit la pandemie și așa au început să apară conflictele. Și-a dat sentința că este paranoic și lumea a luat-o razna cu totul.

I s-a făcut dor de rutina mersului cu metroul, și-a luat bicicletă, dar nu avea unde merge cu ea, rula aceleași haine zilnic, dușurile s-au împuținat, ba chiar s-a tuns singur și, „normal”, și-a ciuntit capul și freza. Bilanțul de la 13:00 devenise o banală statistică, iar faptul că nu a pierdut pe nimeni apropiat din cauza virusului i-a permis luxul să se simtă lovit.

„Pandemia m-a făcut să-mi dau seama că am nevoie să știu că oamenii din jur sunt acolo, când simt că îi vreau. Mi-a dat și senzația că îmi alterează cursul vieții. Nu e ca și cum înainte era acest monument de independență și liber-arbitru, dar Covid-19 a devenit pentru mine o împușcătură în creier, urmată de o izolare totală a perimetrului.

E o anchetă în desfășurare / o pandemie, vă rugăm să vă puneți viețile pe hold, iar orice decizie pe care o luați să știți că e influențată de contextul epidemiologic. Cam așa îmi suna în cap toată treaba. Oare dacă nu era pandemie mergeam în America de Sud? Oare aș mai fi făcut cutare lucru?

Din nou, am fost printre cei care cred că și-au construit singuri ziduri”, mai spune tânărul. În cele din urmă, pandemia i-a luat toate refugiile, printre care și nopțile pe afară, unele sălbatice, iar altele când simțea că vrea să iasă la 23:00 și să stea până la 3-4 dimineața.

„De ce? Uite pentru că așa simțeam eu că mi-e bine, să mă amestec noaptea printre oameni, într-un club întunecat și pe un vibe care pe mine mă încărca. Când oamenii mor, tu vrei la club? m-a întrebat cineva.

Nu vreau la club. Dar mi-e dor să știu că pot să merg, dacă așa simt. N-am spus niciodată că am făcut față acestei pandemii și că sunt printre cei puternici, în contextul ăsta. Și nici n-am să o spun, vreodată.

Mi-a fost greu cu totul și cel mai probabil vor rămâne sechele, cu scuzele de rigoare pentru toți oamenii bolnavi care au rămas cu traume fizice după ce au trecut prin boală. Față de ei mi-e rușine.”

„Ar trebui, poate, să ne expunem reciproc la viziunea celuilalt”

Antropologul Alexandru Bălășescu mărturisește că fiecare reacționează în funcție de viziunea asupra lumii pe care și-a format-o. El crede că ar fi bine, dacă este posibil, să ne uităm la orice și oricine cu înțelegere și să suspendăm tentația unei judecăți rapide.

„În același timp, pentru a oferi o oglindă mai clară tuturor, ar trebui, poate, să ne expunem reciproc la viziunea celuilalt: cum arată cei care au stat în casă, deși suferă, în ochii celor care au ieșit în stradă?

Cum arată cei care au ieșit în stradă în ochii celor care au stat în casă? Ce ne spune acest lucru despre situația fiecăruia și despre plaja de alegeri pe care o au la dispoziție? Dar despre viziunile diferite asupra aceleiași lumi pe care cele două grupuri o au?

Și unde se întâlnesc acestea? Pentru că, până la urmă, dacă dorim să continuăm să trăim împreună, și asta este de fapt dorința tuturor exprimată în moduri radical diferite, va trebui să învățăm să ne ascultăm unii pe alții, nu doar să ne vociferăm nemulțumirea”, concluzionează el. ​