Nationalism cuantic cu pene
În lumea academică din România și-a făcut apariția un personaj remarcabil. E un om care consideră că întreaga fizică, de fapt întreaga știință trebuie să adere strict la conceptul dualității undă-particulă. Inclusiv biologia marină, sau econometria. Când vorbește despre Max Planck personajului i se umezesc ochii și-i tremură vocea. Și, deși n-ar recunoaște asta în ruptul capului, se îmbracă și se comportă imitându-l, în limita posibilităților, pe Niels Bohr. Opiniile sale sunt oferite insistent și emfatic, exclusiv pe aceeași temă. Mecanica clasică e o amenințare gravă și trebuie interzisă. Principiul incertitudinii a lui Heisenberg va fi aplicat peste tot, chiar și în Aritmetica de școală primară. Teoria câmpului are mulți inamici și e nevoie să fie apărată permanent, prin toate mijloacele. Știința nu e studiu, experiment, rațiune și dezbatere, alea sunt pentru proști sau trădători. Știința înseamnă convingere și acțiune. Și dualitate undă-particulă.
Bun, e doar o parabolă și un exercițiu mental. Lumea noastră academică are probleme grave, dar altele decât apariții exotice de acest gen. Ducând mai departe exercițiul mental, îmi pot închipui motivul principal pentru această absență. Cineva care s-ar manifesta în felul descris mai sus ar trece inevitabil drept țăcănit. Unul cu o anume fixație de discurs și comportament, asta ca detaliu irelevant. Înafară de alți țăcăniți de aceeași factură nimănui nu i-ar trece prin cap să-l numească ”un om de știință fundamentalist”. ”Un extremist cuantic, dând dovadă de fizicism de grotă”. Dicționarul, cel puțin versiunile independente de mecanica cuantică, ne spune că sufixul ”-ism” e folosit pentru a obține dintr-un cuvânt un altul desemnând un sistem sau o doctrină legată de el, nu particularitatea terminologică a unui delir verbal. Bunul simț ne spune că pentru a fi extremist într-un anume concept trebuie mai întâi să-l înțelegi ca atare. Că simplul fapt de a uza anumiți termeni, oricât de insistent și de emfatic, te poate face expert într-un domeniu fix în măsura în care urmărind insistent și emfatic niște avioane ai putea deveni capabil să-ți iei zborul.
Or, straniu, o aberație într-atât de evidentă încât n-o pot exemplifica decât printr-un exemplu imaginat într-un context științific, devine realitate cotidiană dacă trecem în contextul politic. Zilele trecute Alin Fumurescu prezenta cazul unui proaspăt candidat de partid, îmbrăcând odinioară o anumită cămașă, discurs și poză, descris în consecință ca ”fundamentalist creștin”, deși omul nu știa Crezul și nici nu înțelegea de ce ar fi trebuit să-l știe. Foarte ciudat. Însă, orice s-ar spune despre cazul sus-pomenit, ”exotic” nu e, din contră, nu e nici măcar remarcabil în această privință. E comun. Alt caz foarte similar e cel al ”naționaliștilor”. La fel de comun, la fel de grav. Adică, până la un punct merge după tipicul descris în primul paragraf. Sunt descriși în acest fel oameni în al căror discurs apar în mod insistent și emfatic acest set de termeni, ”națiune”, ”neam”, ”români”, ”tradiții”, ”patrie” ș.a., care trebuie protejate, apărate de cai verzi pe pereți și alți inamici de gen, tratate cu considerație și altele asemenea. Uneori ”naționalismul” ăsta se manifestă și la nivel vestimentar. Se pare că dacă te îmbraci în așa-numitul ”costum popular românesc”, care era popular odinioară la români din motivul perfect rezonabil că era practic, și a devenit între timp impopular din fix același motiv, atunci cumva aperi, ajuți și promovezi națiunea română. Eu personal n-aș ști cum, dar e posibil ca pe aceași linie de raționament cineva să considere că ajută, apără și promovează specia amenințată a acvilelor țipătoare mici umblând cu pene înfipte pe cine știe unde.
INTERVIURILE HotNews.ro