Încă o vânătorească (fără…)

Care ești mă, ăla atât de ticălos, hain, infam, lipsit de inimă și de Dumnezeu?… Ăla care după ce te-ai folosit binemersi de-o bunătate și drăgălășenie de jucărie vie (gen banală corcitură imitând vreun mops/bișon/pekinez), după ce-ai profitat din plin de zglobia sa prezență prin preajma ta, a casei și cartierului tău, după ce ți-a adus atâta bucurie în toate camerele, bucătăria, baia, holul, curtea și orice alte încăperi, anexe ori acareturi vei mai fi având, ca să nu mai vorbim de râsul și veselia continuă din viața familiei și mai ales a copilașilor tăi…

Ăla care, tu cu soția și progenitura ta v-ați obișnuitără a colecta cu toptanul priviri admirative, zâmbete și complimente de la toți cunoscuții și toți trecătorii necunoscuți în legătură cu drăgălășenia cățelușului pe care-l posedați, implicit cât de iubitori, veseli și de treabă trebuie că sunteți chiar voi, care vă purtați frumos și deveniți voi înșivă mult mai frumoși și simpatici și interesanți alături de animăluțul ăsta atât de zglobiu, aparte, special, superdrăgălaș… Dar care, după ce trecură anii iar bătrânețea veni peste bietul animal, după ce culorile aprinse ale blănii i s-au estompat, năpârlirea s-a stabilit drept continuă și jegoasă, după ce i-au crescut dinți urâți protuberând peste buze, după ce a surzit și orbit, a pierdut somn și miros, urinând pe el și pe tine, pretutindeni prin casă, oricând, poate după ce propria doamnă și mai ales ăia mici au început să te bată la cap să le faci rost de alt câine, că ăsta e câh rău, ei bine ai decis să uiți și tu tot trecutul, să-ți fie silă de el, să-l urăști, să-i dorești dispariția, moartea. Dar făcând ce-ai făcut n-ai dat dovadă decât de ticălos ordinar, de porc și măgar umanoid, căci nici curaj n-ai avut să fii criminal efectiv, să-l strângi de gât tu însuți ori doar să-l sufoci cu o pernă, ba te-ai și zgârcit să dai 100 de lei la orice veterinar, ca să-l eutanasieze fără dureri și cu milă. N-ai fost, măi omule, decât o zdreanță sordidă când ai decis, nici mai mult nici mai puțin decât să-l duci într-o pădure, să-l abandonezi într-un crâng. Căci l-ai făcut pradă vie, gata să de sfârtecat și devorat de viu de către sălbaticele carnivore. Lucru care se va și petrecut, inevitabil, firesc, dar nu fără ca mai întâi să te facă pe tine de rușine, nu fără să arate, prin jalea și drama proprie, cine ești și ce fel de făptură poți fi. Lepădându-te de el și lepădându-l ca pe-un deșeu, pe tine însuți te-ai făcut o lepădătură. Nu c-ai fi unic, o excepție, un singur accident etic. Dimpotrivă. Fapt și pentru care ajungi expus, acum, chiar aici. Tu reprezinți un gen, ilustrezi o tipologie. Adică o realitate sociologică prezentă virtualmente oriunde, peste tot, printre toate grupurile de indivizi ce-și zic oameni. Căci te poți înființa în orice grup sau comunitate, desigur discret, ascuns, neștiut, în stare să înșeli multă lume prin cumsecădenie formală, aparentă, prin politețe și complimente facile, prin papagal social și haine totdeauna proaspăt spălate, apretate, călcate, cravată, costum. Poți chiar fi, în societate și-n meserie, un Cineva. Într-un paralel intim, într-o suprapunere și strat vâscos, difuz și murdar, având însă fețe ori cute identitare opuse. În fine, ca să revenim, să zicem că într-o zi ori noapte ai hotărât, urmând să te descotorosești cât mai repede de nenorocitul animăluț senil în chip mișelesc. L-ai vârât într-o geantă răpciugoasă ori sacoșă-ncrețită, apoi în porbagaj, te-ai pus dup-un volan, ai șofat iute și furișat, ducându-l departe de casă, aruncându-l într-un pâlc de pădure. L-am văzut nu doar eu ci și câțiva pescari riverani. Și nu o singură dată, ci vreme de vreo două poate chiar 3-4 săptămâni. Deci a supraviețuit ceva vreme, iar asta tocmai pentru a-ți ilustra și demonstra, susținut, pentru orice trecător, drumeț, turist, pribeag ori pescar, propria ta nimicnicie. Căci animalul șoca pe oricine-l vedea. Efectiv ți se rupea inima observându-l cum umblă ca-ntr-un marș aleator, tot timpul, fără să vadă și audă nimic, lovindu-se de orice obstacol, intrând cu ochii lui imenși, larg deschiși, prin orice smârc și tufe buruienoase, întorcându-se și căutând altă cale, aproape alergând haotic, învârtindu-se pe loc ori tăind zigzaguri de poteci inexistente. Te apropiai, nu simțea nimic. Puteai striga. Era surd și mut. Trebuia să-i atingi direct botul cu pâinea, brânza, salamul sau pateul tău pentru ca să perceapă ceva și să-nceapă brusc să muște, să molfăie și-nghită ca disperatul. Rarii pescarii tot așa, îi băgau câte-un peștișor-doi direct printre dinți, sau câte-un biscuit din merindea proprie. Probabil că noaptea lingea ori sugea roua de pe frunze și ierburi. Și a dispărut brusc, lăsând imaginației – pe care în asemenea situații ți-ai dori să n-o ai deloc – scena brutală a săvârșirii sale. –citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro