Nevroza moldo-romana (de Traian Ungureanu)

S-ar putea crede ca nevroza moldo-romana a luat locul ostilitatii romano-maghiare care figura pe post de frictiune principala in anii ’90. Nu exista lucruri mai diferite.

Neintelegerile cu maghiarii aveau un substrat istoric si popular. Ion Iliescu, comunist structural si doctor in diversiuni nationaliste, a speculat acest fond, transformindu-l in politica de manipulare interna. Insa neintelegerile constante cu moldovenii nu au baza populara. Da, exista o problema de estimare reciproca.

Moldovenii vor mai fi, un timp, dispretuiti sau ignorati de romani fericiti sa constate ca pot face figura de metropola in fata unei subculturi. Insa, statistic vorbind, relatiile umane sint remarcabil de cuminti si s-au largit spectaculos. In timp ce autoritatile de la Bucuresti si Chisinau sint in contratimp, zeci de mii de moldoveni patrund in spatiul romanesc, fac studii sau obtin cetatenia. Nevroza sistematizata lucreaza numai la nivel oficial, de stat.

De unde autismul interstatal, de unde indiferenta de fond pe care Romania o mascheaza prin festivism liric si de unde nervozitatea dogmatica, de cancelarie sateasca, a Moldovei? Din diferenta grava de autenticitate. Regimurile de la Chisinau au fost, fara exceptie, regimuri politice nesigure, conditionate de o lipsa adinca de legitimitate.

Ele nu se pot bizui pe o realitate nationala indiscutabila, ci se silesc stingaci si ridicol sa o imite. Guvernele moldovenesti duc mai departe o fictiune creata de era sovietica. Regimurile de la Chisinau au o autonomie sub limita de supravietuire si nu pot mima autoritatea decit impartind orbita cu Moscova. De aici nevoia de definire si, mai departe, nervozitatea in relatiile cu Romania.

Nevroza moldo-romana da Chisinaului o importanta si o senzatie de suveranitate pe care nu le poate obtine in alt chip. Jocul convine Moscovei, cind nu e chiar comandat de acolo. Aceeasi reteta aduce servicii electorale, intr-o tara sleita, in care guvernul abia poate oferi altceva. Romania e o logodnica indispensabila de nevroza.

La Bucuresti, situatia e mult mai simpla. A existat la inceputul anilor ’90 un patriotism oficial, de prost gust desavirsit. A urmat o indiferenta prelungita si abia initiativele presedintelui Basescu au pus problema relatiilor cu Moldova in planul politicii europene moderne. Inutil. Chisinaul a revenit masinal la obisnuinta obstructiei. Nici nu se putea altfel.

Romania si Moldova sint separate de o distanta de epoci istorice, nu doar de un decalaj economic abrupt. Ruptura a prins Romania si Moldova pe versanti diferiti. Romania s-a imbarcat, in extremis, intr-un proiect anevoios, dar palpabil de modernizare. Moldova, dereglata existential de dominatia sovietica, functioneaza, parodiind o forma de stat, intr-o epoca vie numai in calendarul slavon.

Nu exista degradare mai adinca pentru o societate decit acest fel de a trai cu o identitate nationala fabricata sub ocupatie, intr-o republica de suveranitate decisa la Tiraspol. Dupa admiterea Romaniei in UE, ruptura s-a adincit. Chisinaul are nevoie urgenta de relatii de ostilitate crescuta.