5 cărți de citit înainte să vedeți Fjord

Cât de diferiți au voie să fie ceilalți?

Moto: ,,Cum se întâmplă cu toate ideologiile utopice, implementarea a presupus să vâre omenirea într-un șablon de beton și să taie toate capetele care nu încăpeau la fix.”

Nussaibah Younis, Fundamental

La fel ca probabil cei mai mulți dintre voi, nu am văzut încă Fjord – filmul premiat cu Palme d’Or al lui Cristian Mungiu. Am urmărit însă comentariile aprinse care au însoțit avanpremiera românească din iunie, apoi dezbaterile din Franța, unde a început să ruleze din august și a intrat pe locul 1 în box office în weekendul de deschidere. Cifrele sunt impresionante: primul regizor român premiat de două ori cu Palme d’Or și al zecelea regizor din lume căruia i s-a acordat dubla distincție; peste 40 000 de spectatori în România într-o singură seară și peste 150 000 de spectatori în primele zile, în Franța; scorurile ridicate de pe cele mai populare platforme de recenzii. Dar ceea ce m-a interesat în mod deosebit au fost polemica și polarizarea opiniilor, atât în cazul criticilor, cât și în cel al publicului larg.

Filmele și cărțile care împart lumea în două merită, de obicei, toată atenția. Dacă reușesc să ne confrunte atât de puternic cu convingerile noastre, înseamnă că nu avem de-a face cu o artă comodă și perisabilă. În plus, probabil că arată o fractură socială profundă într-un mod documentat și nuanțat, altfel șocul recunoașterii ar fi mai mic, iar oglindirile propuse mai ușor de trecut cu vederea.

Dacă Mungiu și-a propus să apese în același timp cele mai lucioase butoane roșii ale societății actuale, atunci planul a funcționat perfect, pentru că temele principale ale filmului sunt familia, libertatea individuală, autoritatea statului și conflictul dintre corectitudinea progresistă și valorile tradiționale sau conservatoare. Pe scurt (și posibil cu mici spoilere), Fjord pornește de la mai multe cazuri reale, între care cel al familiei Bodnariu, ai cărei cinci copii au fost preluați în 2015 de autoritățile statului norvegian, după suspiciuni privind pedepsele fizice. Mungiu nu reconstituie cazul, ci construiește povestea unei familii româno-norvegiene, profund religioase, care intră în conflict cu o societate nordică progresistă. Urmează o anchetă și un proces care transformă cazul într-o confruntare acută între două sisteme de valori: libertatea familiei de a trăi potrivit propriilor convingeri și dreptul societății de a interveni atunci când consideră că e spre binele copilului.

Poți considera convingerile cuiva profund greșite și totuși să-i aperi dreptul de a le avea? Când se transformă toleranța în intoleranță? Dar în slăbiciune și lipsă de acțiune? Mungiu spune că îl interesează „imposibilitatea de a găsi un adevăr simplu”: toate părțile implicate cred că au dreptate moral. Conform intenției regizorale, filmul nu urmărește să spună spectatorului cine are dreptate, ci să-l oblige să-și examineze propriile certitudini – vom vedea cât reușește în sala de cinema.

Nu am uitat că HotBooks nu e despre filme, ci despre cărți! Cum tocmai s-a anunțat o nouă proiecție specială a filmului, mă gândesc că celebritatea Fjord-ului va readuce pe tapet temele de mai sus. Iar dezbaterile care vor urma ar putea lua în siajul lor și câteva cărți relevante, pentru că ating subiecte învecinate, denunță același tip de conflict social sau luptă împotriva fundamentalismelor de tot felul.

Aș fi recomandat oricum cele 5 cărți din această ediție, chiar și în lipsa unui coagulant cu frunze aurii. Indiferent că stilul e ironic sau grav, ceea ce le unește este fuga de gândirea rigidă, de etichetarea pe categorii și de militantismul superficial. Fiecare scriitor din listă alege să chestioneze credințe, să spulbere certitudini și să sfideze așteptări cu întemeiere morală. La fel ca Fjord, câteva dintre aceste titluri par să sugereze că o societate poate avea valori juste și totuși poate deveni fundamentalistă prin felul în care le aplică. Dacă există un mesaj pe care aceste cărți îl transmit la unison și pe care sper să-l amplifice portavocea Fjord, el este: fundamentalismul de orice culoare politică sau proveniență geografică desparte, retează, omoară.

Miresele ISIS din purgatoriul ONU

,,Fundamental”, de Nussaibah Younis, traducere de Irina-Marina Borțoi, Editura Alice Books

În ,,Fundamental”, Nussaibah Younis ia una dintre cele mai incomode întrebări ale ultimului deceniu și o transformă într-o satiră politică foarte inteligentă: ce faci cu oamenii ale căror alegeri îți repugnă, dar ale căror drepturi pretinzi că le aperi?

Nadia, o cercetătoare britanico-irakiană care lucrează la ONU, ajunge implicată într-un proiect de deradicalizare a femeilor care au plecat în Siria pentru a se alătura ISIS. Numai că lucrurile se complică atunci când una dintre ele, Sara, refuză să joace rolul convenabil al victimei salvate și reeducate. Nu este personajul căruia îi poți oferi ușor empatie și nici cazul limpede pe care instituțiile occidentale și l-ar dori.

Forța romanului vine din faptul că Younis nu ne cere să simpatizăm cu fundamentalismul și nici nu-l îndulcește. Mai degrabă pune sub lupă reflexele lumii liberale atunci când întâlnește convingeri pe care nu le poate integra în propriul sistem moral. Câtă toleranță mai rămâne când celălalt nu vrea să devină o versiune acceptabilă a noastră? Și cât din dorința de a-l „salva” este, de fapt, dorința de a-l schimba pentru a-l putea înțelege?

,,Fundamental” e o satiră în dulcele stil britanic, cu umor caustic și tone de autoironie, cu un simț al observației inconfortabil de ascuțit și un tupeu literar de cea mai bună calitate. Nu cruță pe nimeni, de nicio parte a baricadei. Nadia se solidarizează autentic cu fetele de 15 ani care au plecat să se mărite cu luptători ISIS, la fel cum ar face-o cu orice adolescente cu probleme, pentru că înțelege rapid contextul lipsit de repere din care acestea vin. Însă, când toleranța devine probă practică, totul se complică.

Partea mea preferată este satira ascuțită la adresa ONU și a birocrației de ONG, imuabilă în fața bombardamentelor și a dumnezeilor cu orice chip. Deși sunt printre cele mai marginalizate și disprețuite femei, prinse între două lumi cărora nu le aparțin, miresele ISIS nu pot fi ajutate pentru că nu se încadrează în noua strategie de incluziune a ONU. Le lipsesc bunurile de bază, sunt prizoniere în niște barăci sinistre, habar n-au cât vor mai supraviețui, dar ,,trebuie să facă ceva în privința diversității”, ca să poată fi scoase din Irak – le spune o funcționară cu sacou Chanel. Între timp, cortul albastru de refugiu se strânge ,,ca o pungă de plastic în jurul capului” Sarei.

,,Niciun copil nu e o insulă”

,,Legea copiilor”, de Ian McEwan, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom

Și Mc Ewan, în ,,Legea copiilor”, critică dogmatismul religios, dar examinează în același timp moralitatea seculară – nu o lasă să câștige partida așa de ușor. Pe scurt, Fiona Maye este judecătoare la Înalta Curte din Londra și trebuie să decidă soarta lui Adam, un adolescent de 17 ani bolnav de leucemie, care refuză transfuzia de sânge ce i-ar putea salva viața. El și părinții lui sunt Martori ai lui Iehova, iar transfuzia le încalcă credința. Fiona trebuie, așadar, să hotărască unde se termină libertatea religioasă și unde începe obligația societății de a proteja un copil, chiar împotriva voinței lui.

McEwan e un scriitor adevărat, prin urmare complică lucrurile exact acolo unde ar fi fost mai comod să le simplifice. Adam nu este un fanatic caricatural, ci un băiat inteligent și sensibil, iar credința lui nu poate fi pur și simplu scoasă din ecuație pentru că nouă ni se pare irațională. Fiona îl întâlnește, îl ascultă și încearcă să înțeleagă lumea din care vine înainte de a decide în locul lui.

La fel ca în Fjord, toleranța funcționează impecabil câtă vreme diferențele celuilalt rămân suportabile. Problema începe când convingerile lui produc consecințe pe care noi le considerăm intolerabile. Cât de diferit îl lăsăm, de fapt, pe celălalt să fie? McEwan nu oferă confortul unui răspuns simplu, ci arată mai degrabă cât de repede o virtute liberală, respectul pentru autonomia celuilalt, poate intra în conflict cu o alta: obligația de a-l proteja.

De partea greșită a libertății

,,Numele meu e Nevinovăție”, de Shiva Rahbaran, traducere de Carmen Pațac, Editura Humanitas Fiction

,,Așa cum se întâmplă în cele mai multe familii din marile orașe, religia era prezentă în viețile noastre fără ca noi să-i dăm cine știe ce atenție – era asemenea unor bunici fără dinți care trăiseră cu familia o veșnicie și, oarecum, deveniseră parte integrantă din decor. Părinții mei erau considerați «moderați», ceea ce însemna că respectau rânduielile religioase, dar nu lăsau religia să le conducă viețile.”

Shiva Rahbaran e o povestitoare politică splendidă: știe cum se trece data execuției pe o piatră de granit, dar și că umorul înseamnă rezistență: ,,un soț nu e un pepene pe care ai fost de acord să-l cumperi fără să știi dacă o să fie dulce și gustos după ce-l tai.” Scrie bogat, în imagini, cu vitalitate, cu naturalețe, topește aproape un secol de istorie de familie în momente-cheie și personaje care își răspund ca niște ecouri – are o mână așa de sigură, încât îți vine greu să crezi că Numele meu e Nevinovăție e roman de debut.

Încă din primele pagini aflăm că Massoumeh, o tânără iraniană, a fost executată la 18 ani și 9 luni, alături de alte cinci fete de vârsta ei. De acolo, povestea se întoarce în timp, spre Iranul care trece prin Revoluția din 1979, când promisiunea libertății și revolta împotriva unui regim autoritar sfârșesc prin instaurarea altuia.

„Massoumeh” înseamnă în persană „nevinovată”, iar personajul are în spate o persoană reală: mătușa autoarei, întemnițată și executată după Revoluție. Rahbaran avea 8 ani când șahul a fost înlăturat și 13 ani când familia ei a plecat din Iran. Romanul devine astfel și povestea unei generații care a văzut cum o revoluție făcută, printre altele, în numele libertății poate începe foarte repede să hotărască cine are voie să fie liber. 

Bomba din fundația familiei americane

,,Pastorala americană”, de Philip Roth, traducere de Alexandra Coliban, Editura Polirom

Romanul Pastorala americană (Premiul Pulitzer, 1998) este construit în jurul unui personaj care pare să fi câștigat la loteria visului american. Seymour Levov, zis „Suedezul”, este frumos, sportiv, fost pușcaș marin, fiul unor imigranți evrei perfect integrat în America postbelică. Preia prospera fabrică de mănuși a tatălui său, se căsătorește cu Dawn, fostă regină a frumuseții, și se mută într-o casă splendidă din New Jersey. Are bani, familie, poziție socială. Își duce viața în pace și armonie, în mijlocul naturii, departe de zgomot și conflicte.

Însă imaginea suburban-idilică se umple de sânge când fiica sa, Merry, se radicalizează politic și comite un atentat. Politica intră brutal în casa familiei Levov: proteste, violență, revoltele rasiale din Newark, drumul pe care o ia Merry și ajunge să considere societatea confortabilă în care trăiesc părinții ei complice la atrocitățile din Vietnam.

Pastorala nu e un roman despre radicalizarea unei adolescente, ci despre toate rotițele care s-au pus în mișcare ca să se ajungă aici. Este cartea unui tată care încearcă obsesiv să-și înțeleagă copilul: cum de Merry a ajuns să creadă că o cauză morală justifică uciderea unor oameni. Și care încearcă să afle unde a greșit el: dacă a fost prea tolerant, prea indulgent, prea burghez.

,,Suedezul” nu încetează să-și iubească fiica atunci când ceea ce face ea devine pentru el moralmente intolerabil. Roth separă brutal omul de idee și iubirea de acceptare. Dar până unde poți încerca să-l înțelegi pe celălalt fără ca înțelegerea să devină abilitare? Și ce faci când ,,celălalt” este nu vecinul, ci copilul tău?

Suntem niște drone care survolează viețile celorlalți, ne petrecem viața interpretându-i greșit, imaginând personalități care ne sunt inaccesibile și asupra cărora putem avea cel mult o percepție tranzitorie. Forța lui Philip Roth nu stă nici în ironia corozivă (de la titlu, la porecla personajului, caracterizat prin toleranță, la faptul că are o afacere cu… mănuși), nici în faptul că fiecare frază e un meci de box. Cartea e uluitoare prin arhitectura de ruină gigantică și prin filtrele suprapuse ale poveștii, pe care vă las să le descoperiți singuri.

O carte nuanțată despre cancel culture

,,Putem separa opera de autor?”, de Gisèle Sapiro, traducere de Marius Lazăr, Editura Tact

Mai putem citi un scriitor pe care îl considerăm un om detestabil? Și este același lucru să-i citim cartea, să-i acordăm un premiu sau să-i ridicăm o statuie? De la Céline și Heidegger la Roman Polanski, Gabriel Matzneff și Peter Handke, socioloaga franceză Gisèle Sapiro trece prin câteva dintre marile scandaluri culturale ale ultimelor decenii și refuză răspunsurile simpliste.

Uneori, biografia autorului pătrunde adânc în operă; alteori, legătura este mult mai insidioasă. Uneori, prestigiul artistic a făcut posibil chiar abuzul pe care încercăm apoi să-l separăm de artă. Iar a citi nu este totuna cu a celebra. ,,Putem separa opera de autor?” este, până la urmă, mai puțin o carte despre cancel culture decât despre dificultatea de a trasa granițe morale: ce anume suntem dispuși să tolerăm pentru ca o operă pe care o prețuim să rămână în viața noastră?

Recomandare bonus

,,Help me understand / Ajută-mă să înțeleg”. Despre cum ne înțelegem, dar și despre dorința de a înțelege. Depeche forever!

Și după această ediție, vă invit să-mi trimiteți comentariile și sugestiile voastre: ce v-a plăcut, ce nu, ce recomandări ați mai pune pe listă, ce teme v-ar plăcea să regăsiți în HotBooks.

Vă doresc diferențe tolerabile și curiozitate nesfârșită,

Alexandra