Am pus 4 autori pe cântarul moral electronic

Cum ne schimbă biografiile scriitorilor relația cu cărțile lor?

O ediție despre cărți iubite, autori problematici, decizii de cititoare și acel teritoriu încă sălbatic al nuanțelor dintre cultura anulării și autonomia operei.

Motto:

„Opera nu poate fi redusă la biografia autorului ei.”

„Opera nu poate fi separată de autorul ei.”

Gisèle Sapiro, în același interviu

„Dacă scrisul are vreun efect moral asupra oamenilor, ar trebui să aibă un efect moral și asupra scriitorului.”

Ken Kesey

Cormac McCarthy e un scriitor care nu doar că m-a convins să-i citesc toate cărțile, m-a captivat până la obsesie. Nu am lăsat neîntoarsă nicio piatră din universul lui și cred ferm că, dacă e cineva care să poată descrie o piatră în așa fel încât ea să intre în istorie, acela e McCarthy. Mai are și alte calități. Planul era să inaugurez cu el edițiile speciale HotBooks dedicate unui singur autor – ca un fel de „cec în alb”, carte blanche sau „all you can read” – și în ideea asta am citit și două biografii ale lui, dintre care una foarte recentă. Nu mă așteptam să găsesc acolo un tată de familie sau un stâlp al comunității, mai ales că nici literatura lui nu îl recomandă astfel, iar acum câțiva ani a apărut și un articol care a deschis cutia Pandorei, însă portretul omului și mărturiile celor apropiați sunt dureroase. Știu sigur că vreau să-i recomand cărțile, dar ceva din persona lui biografică m-a oprit să-i dau cecul în alb sau să mă limitez la a vorbi despre scrisul lui, când prețul plătit de cei din jur pare să fi fost unul foarte mare. Așa că am început să mă gândesc.

Le cerem scriitorilor să fie modele morale? Dar dacă ei sunt exact opusul? Și cum ne afectează asta percepția față de literatura lor? Dar felul în care vorbim public despre ea? Este contextualizarea o soluție – sau distanțarea critică? Putem iubi cărțile unor oameni detestabili? Când aflăm cine a fost cu adevărat un scriitor, mai citim aceeași carte? Unde se termină admirația literară și începe complicitatea morală?

Sunt niște ani de când îmi pun întrebările astea și gravitez în jurul unor răspunsuri, dar nu mă conving polii perspectivelor tranșante: cancel culture (ștergerea culturală) sau autonomia esteticului (cartea nu are legătură cu autorul). Între cele două extreme se pot pune multe lentile care să ne dea adâncime: cea biografică (viața schimbă interpretarea cărții), cea feministă (judecăm la fel bărbații și femeile care scriu?), cea sociologică (cine fabrică reputația unui scriitor?), cea instituțională (a citi nu înseamnă a celebra), responsabilitatea față de victime, perspectiva istorică sau cea economică.

Eu, una, încă îmi caut drumul printre jaloanele astea și e un proces activ, în care iau elemente din fiecare abordare și îmi fac propriul studiu de caz, analizându-mi periodic convingerile, ultimii ani au fost foarte bogați în rerouting de tip GPS când o stradă e înfundată. Mi-am dat seama că nu pot opera decât cu nuanțe și că nu pot lua decizii decât punctual, atunci când contextul îmi e suficient de limpede.

Am o listă de autori a căror literatură o admir, dar care mi-au pus la încercare deciziile și atașamentele. Printre ei sunt Cormac McCarthy, Alice Munro, Knut Hamsun și Peter Handke, despre care vom discuta în această ediție. La final, găsiți două cărți de eseuri pe care vi le recomand ca instrumente și, de ce nu, ca muniție pentru discuții de acest fel: „Putem separa opera de autor?” de Gisèle Sapiro și „Monsters: A Fan’s Dilemma” de Claire Dederer. Dacă prima este riguroasă și argumentativă, accentuând responsabilitatea scriitorilor, cea de-a doua este mai personală, mai provocatoare și se întreabă, la fel ca noi: ce facem când iubim cărțile cuiva ale cărui fapte ne repugnă?

Peste o sută de nuanțe de întuneric

,,Întunericul de afară”, de Cormac McCarthy, traducere de Iulia Gorzo, Editura Polirom

Știam din ,,Drumul” și din ,,Meridianul sângelui” că McCarthy e unul dintre cei mai șocanți scriitori ai naturii din câți am citit – nimic nu se compară cu descrierile lui lente-violente, minerale, abrazive, atomice. Se întâmplă mai multe când descrie el iarba bătută de vânt decât în 12 volume de narațiune alertă. Totuși, nimic nu m-a pregătit pentru „Întunericul de afară”, care începe cu un incest și se termină în plin horror gotic, cu atmosferă de film făcut în colaborare de Frații Coen, Tarkovski și Coppola tatăl.

Rinthy și Culla sunt frați, dar au împreună un copil – pe care el îl duce în pădure și îl abandonează. Când Rinthy își dă seama că e posibil ca bebelușul să fi supraviețuit, pleacă în căutarea lui, cu sânii dureroși plini de lapte și speranța ca singura formă de rebeliune. Și Rinthy, și Culla străbat pe cont propriu ținutul sălbatic și ostil, populat de figuri apocaliptice, făcând două călătorii paralele: ea caută ceva, poate o formă de viață sau posibilitatea iubirii, el fuge de ceva – vină, responsabilitate, conștiință. Universul în care se mișcă e mecanic și închis etanș, bazat pe pedeapsă, însă nu în logica vinovăției: nu există nicio ordine morală, binele nu este răsplătit și răul nu este sancționat. De ce să citiți ceva atât de tenebros?, mă veți întreba.

Pentru că McCarthy oferă cititorilor săi o formă rară de libertate și de responsabilitate: nu există un narator care să ne explice de ce personajele sunt rele, cine merită pedepsit sau ce concluzie morală să tragem. Suntem lăsați singuri în fața poveștii, fără mecanismele obișnuite de apărare, cu un firicel firav de speranță, iar asta poate fi o experiență transformatoare.

Vă mai invit să-l citiți pe McCarthy pentru limbaj, care antrenează toate simțurile, și pentru toate felurile de întuneric pe care le știe (mut, împuțit, metalic, fumuriu, incandescent, cețos). Dacă nu l-ați mai citit până acum, ,,Întunericul” e un bun punct de plecare, pentru că după el „Drumul” va părea o carte aproape luminoasă – și ce ipostaze diferite ale paternității, de la abandon la devotament absolut, întâlnim la același scriitor! Biografia are aici un cuvânt de spus, legat de relația foarte diferită cu cei doi fii ai săi, dar e o perspectivă speculativă și nu mi se pare că aruncă o lumină radical diferită asupra cărților sale. La McCarthy, e greu ca viața să fie mai întunecată decât opera, deși se pare că el a încercat. Rămân o fană a scrisului lui, atunci când e pus în context, și a frazelor în care huruitul unei căruțe trădează nevoia de sens: ,,un zgomot atât de căznit și implacabil, că s-ar fi cuvenit să semnaleze mai mult decât simpla înaintare pe suprafața pământului.”

Secrete de familie și dorințe reprimate

„Prea multă fericire”, de Alice Munro, traducere de Ioana Opaiț, Editura Litera

Dacă la Cormac McCarthy detaliile biografice nu schimbă major sensul operei, la Alice Munro intrăm într-o discuție diferită. „Prea multă fericire” este un volum de zece povestiri despre secrete de familie, violență, trădare și lucrurile teribile care se pot ascunde sub aparența unei vieți obișnuite. Personajele imperfecte și incomode, ochiul pentru detalii nesemnificative care devin cheia poveștii, supremația lucrurilor care nu se spun (tăceri, secrete de familie, dorințe reprimate), revelațiile psihologice subtile, luciditatea aproape insuportabilă, stilul plin de naturalețe și lipsit de ornamente literare – toate astea i-au adus lui Alice Munro faimă, porecla de „Cehov al Canadei” și Premiul Nobel. Și, pe bună dreptate, experiența de a o citi este electrizantă și memorabilă, dinamicile victimă-agresor au subtilități de o banalitate șocantă, violența izbucnește în spațiile considerate cele mai sigure, vulnerabilitatea femeilor se cască în fața noastră ca o carie. Apoi viața își reia mereu cursul.

În 2024, la 2 luni după moartea lui Alice Munro, fiica ei a publicat în Toronto Star o mărturie despre abuzurile sexuale suferite în copilărie din partea tatălui ei vitreg, bine cunoscute de mama sa, care însă nu a luat niciodată vreo măsură. Dezvăluirea mi se pare tulburătoare pentru că materia literară a lui Alice Munro se învecinează mereu cu violența, cu secretul, cu tăcerea, trecutul nu dispare niciodată cu adevărat, ceea ce rămâne nespus atârnă mult mai greu decât ceea ce se întâmplă la vedere, de aici și rezonanța uluitoare a prozei ei.

Dezvăluirea fiicei aduce un context care, pentru mine, face lectura povestirilor cu adevărat inconfortabilă. Nu le anulează valoarea literară, dar ne obligă să facem paralela între cât de mult înțelege un scriitor suferința altora în literatură și cât de puțin, în propria viață. De asemenea, a face abstracție de această realitate și a ridica în slăvi în continuare calitățile literare ale operei lui Alice Munro ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ele există într-un laborator, este un act de cruzime față de victima abuzului (dovedit printr-un proces). Prin urmare, vă îndemn să o citiți pe Alice Munro, dar să nu uitați să puneți rama necesară. Pentru mine această ramă a schimbat lectura și interpretarea ei dinspre înțelegerea profundă a vulnerabilității umane, la o supapă a unui psihic copleșit de vinovăție. Opera ei continuă să fie studiată, dar universitățile o predau din altă perspectivă, accentuând legătura explicită dintre biografia ei și ficțiune.

Un roman scurt, o discuție spinoasă

„Foamea”, de Knut Hamsun, traducere de Valeriu Munteanu, Editura Humanitas Fiction

Un tânăr scriitor rătăcește pe străzile Christianiei, actualul Oslo, flămând, umilit și din ce în ce mai instabil. Încearcă să scrie articole pentru a câștiga bani, dar trăiește într-o precaritate extremă. Își amanetează lucrurile, doarme pe unde poate și ajunge să sufere de halucinații. Și totuși, comportamentul lui este adesea absurd. Refuză ajutorul, minte, se umilește, apoi devine brusc orgolios. Are nevoie disperată să mănânce, dar aproape la fel de disperată este nevoia de a-și păstra demnitatea așa cum o înțelege el. Nu se întâmplă foarte multe în sensul convențional, iar Hamsun nu face niciun pact de simpatie cu cititorul. Este preocupat exclusiv de dezintegrarea identitară a personajului. Monologul interior, fragmentarea psihologică, contradicțiile anunță literatura lui Kafka, Joyce și Beckett, dar una dintre cele mai tulburătoare scene, cea în care protagonistul încearcă să mestece o așchie de lemn pentru a-și păcăli stomacul, e într-o categorie doar a ei.  

Autorul a fost premiat cu Nobel, dar apoi i-a trimis lui Joseph Goebbels medalia Premiului în semn de admirație, iar după moartea lui Hitler a publicat un necrolog elogios. Cazul Hamsun ne obligă să distingem între valoarea estetică, convingerile politice și responsabilitatea publică a scriitorului – dacă e să folosim instrumentarul pe care ni-l pune la îndemână Gisèle Sapiro. Putem să separăm opera de autor, în acest caz? Da, pentru că opera depășește intențiile și biografia autorului. „Foamea” rămâne o realizare literară revoluționară, indiferent de opțiunile politice ulterioare ale lui Hamsun. Nu, pentru că valorile, convingerile și poziția socială a scriitorului contribuie la construirea operei. În cazul lui Hamsun, antimodernismul și anumite idealizări ale societății tradiționale au legături cu opțiunile sale politice, chiar dacă în „Foamea” sunt mai puțin evidente (spre deosebire de „Rodul pământului”). Sapiro insistă și asupra unui lucru esențial: critica nu este cenzură, iar cazurile trebuie analizate individual. În cazul lui Knut Hamsun, aș spune că romanul merită citit în continuare, dar în contextul opțiunilor politice ale autorului, cu distanțare critică.

A citi un scriitor nu înseamnă a-l celebra

„Scurtă scrisoare pentru o lungă despărțire”, de Peter Handke, traducere de Mariana Lăzărescu, Editura ART

Un roman de dragoste și ură ca un seismograf al unei despărțiri furtunoase. Un tânăr austriac pleacă în America după destrămarea căsniciei sale, iar fosta sa soție, Judith, îl urmărește: călătoria devine astfel un amestec de road novel, suspans, amintiri și reflecții despre identitate. Peter Handke prinde foarte bine imposibilitatea vâscoasă de a te desprinde de trecut, cu cât încerci mai tare, dar și felul neobosit în care ne construim versiuni despre noi înșine.

Când Handke a primit Nobelul în 2019, decizia a provocat proteste și reacții internaționale. Criticii au considerat că Academia Suedeză legitimează un autor care a relativizat atrocitățile războiului din Iugoslavia, prin mai multe poziționări publice, iar susținătorii lui au invocat valoarea operei literare și dreptul la exprimarea unor opinii politice nepopulare. Relativizarea de care e învinuit nu răzbate în carte, dar discuția e interesantă în alt fel: a citi nu înseamnă a celebra. Dar a celebra înseamnă a oferi prestigiu și autoritate, care vor merge mai departe.

Critica nu e cenzură

„Putem separa opera de autor?”, de Gisèle Sapiro, traducere de Marius Lazăr, Editura Tact

O carte pe care am mai recomandat-o și într-unul dintre newsletterele trecute, așa că nu voi insista asupra ei. Am ținut însă s-o readuc în atenție pentru că pune foarte bine în lumină tema: cum citim cărțile scriitorilor cu biografii dificile?

Mitul geniului ca indulgență morală

„Monsters: A Fan’s Dilemma”, de Claire Dederer (în acest moment nu este disponibilă o ediție în limba română)

Spre deosebire de Gisèle Sapiro, care abordează problema sociologic și istoric, Dederer o examinează din perspectiva cititoarei, spectatoarei și fanei. Ce facem cu operele care au autori detestabili? Pornind de la Polanski, Picasso, Hemingway sau Woody Allen, Claire Dederer formulează câteva concepte folositoare. Experiența noastră artistică nu este niciodată complet separată de cine suntem, de ceea ce știm și de valorile noastre, prin urmare nu poți avea aceeași experiență la filmele lui Roman Polanski după ce ai aflat de agresiunea sexuală. Pur și simplu, filmele nu s-au schimbat, dar spectatorul da.

Oare nu am construit mitul geniului și pentru a le permite unor oameni excepționali artistic să se comporte inacceptabil? Și de ce această indulgență a fost acordată atât de des bărbaților? Când discută despre femeile creatoare, inclusiv Sylvia Plath și Doris Lessing, observă cât de diferit sunt judecate mamele care își sacrifică viața de familie pentru artă și investighează dublul standard moral. Unul dintre cele mai interesante pasaje ale cărții pornește de la dorința imposibilă de a avea un calculator care să cântărească gravitatea faptelor și valoarea artistică, ca să ne spună dacă mai avem voie să iubim o operă. Dar asemenea formule nu există, iar Dederer nu oferă un verdict. Acceptă că putem simți simultan admirație estetică și repulsie morală, fără să le anulăm pe vreuna.

Mulțumesc că ați citit până aici! A fost o ediție la care am muncit mult, dar nu simt că am punctat tot ce mi-am propus. Parte din motivația de a scrie acest newsletter este să mă antrenez în a-i accepta imperfecțiunile și a-l trimite în inboxurile voastre chiar așa, ars pe margini și un pic crud la mijloc, sperând ca măcar să vă pună pe gânduri. Cred că ediția următoare va fi despre prietenie, dar cine crede că prietenia e lucru ușor?

Dacă vreți să ne cunoaștem și să continuăm discuția despre Cormac McCarthy, vă invit aici:

Recomandare bonus:

Pentru că tot am vorbit despre nenumăratele culori și texturi ale întunericului, mai avem aici un fin cunoscător:

Vă doresc lecturi incomode,

Alexandra