Cum se formează prețul pe piața picturii
Plus: 5 capcane financiare în care nu realizezi că te afli.
Cum se formează prețul pe piața picturii
Prețurile la tablouri se formează dintr-un mix de percepție, reputație și raritate. Contează istoria artistului, cât de coerentă e munca lui în timp și cine îl susține, dacă îl susține: galerii, curatori, colecționari. Licitațiile mari dau semnale de preț, dar piața primară stabilește nivelul inițial. Prețul nu reflectă doar costuri materiale, ci mai ales încrederea că acel artist va rămâne relevant. Și, da, e multă psihologie aici, inclusiv efect de turmă și ceva branding.
Prima dată când cineva a vrut să-i cumpere un tablou, Adrian Dică nu avea niciun preț. Era în ultimul an de facultate, la Arte, iar o lucrare de-a lui fusese selectată să reprezinte școala la un simpozion internațional găzduit la Parlament. Cineva din sală, pe care nu-l cunoștea, a spus că vrea s-o cumpere pentru colecția unei bănci. Era Philippe Lhotte, PDG-ul BRD la acea vreme. Dică s-a trezit cu oamenii ăștia vrând să cumpere și, spune el acum, „habar n-aveam ce să le zic.” A întrebat un singur om- rectorul facultății- cât ar trebui să ceară. Răspunsul a fost: e decizia ta cu cât să vinzi.
Așa a învățat, spune el, „cât de complicată poate fi toată treaba cu vândutul.” N-avea galerie, n-avea istoric de vânzări, nici măcar diploma nu și-o luase încă. A făcut ce fac mulți studenți la prima răscruce cu piața: s-a uitat prin cataloage de licitații ca să vadă la ce preț se vindeau lucrări ale unor absolvenți de vârsta și pregătirea lui. A găsit, circulând prin facultate, un fel de prag informal- opt sute de euro, minimul sub care nu merită scoasă la licitație o lucrare semnată de cineva proaspăt ieșit din școală. N-a negociat, n-a consultat un curator, n-a cerut sfatul nimănui altcuiva. A cerut opt sute de euro plus taxe.
Ce merită citit
Flock City PD”: „Departamentul de poliție” fals, care a căutat persoane reale pe camere reale. Flock a creat un departament de poliție fals numit „Flock City PD”, pe care l-a folosit pentru a percheziționa o serie de cititoare automate de numere de înmatriculare în mai multe orașe din SUA, în timpul demonstrațiilor capacităților sistemului său de supraveghere. Conform înregistrărilor, poliția din Flock City a căutat pe camere reale persoane care țineau pancarte, „mulțimi”, persoane care purtau măști și multe altele (404 Media)
Hollywood-ul se teme de un viitor bazat pe inteligența artificială. China îl trăiește deja : industria cinematografică și video din China se află în mijlocul unei revoluții bazate pe inteligența artificială, iar la punctul zero se află micro-dramele care se desfășoară pe milioane de smartphone-uri. Tendințele legate de inteligența artificială care răstoarnă industria divertismentului din China ar putea fi un prevestitor al ceea ce va urma la Hollywood. Actorul Chen Yilong a semnat un contract în august, licențiindu-și fața către un studio de producție – rolul său este acum să stea în fața unei camere și să facă expresii la comandă. ( Los Angeles Times)
Vezi aici și alte recomandări de lectură
Citate amuzante
„Zgârcitul duce lipsă atât de ceea ce are, cât și de ceea ce nu are.” – Publilius Syrus, scriitor latin de maxime
„Un chilipir este ceva de care nu ai nevoie, la un preț căruia nu îi poți rezista.”- Franklin P. Jones, jurnalist american
Educație economică : Cele 49 de minute care au distrus un gigant petrolier
E vorba despre destrămarea puternicului imperiu al lui John Rockefeller.
La scurt timp după ora 16:00, Edward White, președintele Curții Supreme a Statelor Unite , începe să citească verdictul cu vocea sa joasă și monotonă.
„Ar trebui să anunț opinia Curții în cauza nr. 398 SUA v. Standard Oil Company.”
Discursul judecătorului White a durat 49 de minute, scrie presa elenă. Până la încheierea acestuia, Standard Oil, un monopol pe piața petrolieră americană , primise practic ordinul de destrămare după 41 de ani de existență.
„A crescut legal, dar reprezintă o amenințare”
„S-a constatat că Standard Oil Company , cu enorma sa acumulare de bogății, constituie o amenințare deschisă și constantă la adresa libertății comerțului și a tuturor metodelor economice moderne. Pe de altă parte, s-a demonstrat că creșterea sa nu a fost altceva decât rezultatul unor metode competitive legitime, ghidate de geniu economic de cel mai înalt nivel, susținute de curaj și perspicacitate”, a declarat, printre altele, președintele instanței.
Cinci companii majore și zeci de filiale mai mici au apărut din acest gigant, fondat de John D. Rockefeller . Un total de 34 de entități diferite s-au „născut” din dizolvarea monopolului. Jurnalul purta data de 15 mai 1911.
Numele celor 5 companii majore sunt cunoscute până în ziua de azi: Exxon , Mobil (cele două au fuzionat ulterior, creând Exxon Mobil) , BP, Chevron și Marathon .
„Părinte, aveți bani?”
Rockefeller, în vârstă de 71 de ani, a fost informat despre decizie în timp ce juca golf la moșia sa din Pocatello, New York, cu pastorul J.P. Lennon. „Părinte, aveți bani?”, a întrebat el. Preotul a răspuns negativ, dar a întrebat de ce. „Dacă aveți, cumpărați Standard Oil”, l-a sfătuit cu înțelepciune magnatul.
Până în 1913, averea personală a lui Rockefeller, prin acțiuni ale companiei, crescuse la 900 de milioane de dolari , sau 3% din PIB-ul SUA. Această sumă ar valora astăzi 25 de miliarde de dolari.
Cum a fost construit gigantul petrolier
Imperiul Standard Oil datează din 1863, când Rockefeller a decis să se asocieze cu Morris B. Clark și Samuel Andrews într-o afacere de rafinare a petrolului în Cleveland, Ohio. Doi ani mai târziu, Rockefeller, pe atunci în vârstă de 25 de ani, a decis să cumpere acțiunile Morris Clark pentru a obține controlul majoritar și, prin urmare, controlul asupra deciziilor și acțiunilor.
Mai târziu, l-a invitat pe Henry Flagler să se alăture ca partener în cadrul afacerii. Până în 1870, firma Rockefeller, Andrews and Flagler , controla cele mai mari rafinării din Cleveland. La sfârșitul acelui an, au fondat Standard Oil, care, prin zeci de achiziții și o strategie agresivă, a devenit curând un gigant.
Până în 1904, devenise un monopol puternic care controla 91% din producția americană de petrol și 85% din vânzările finale.
Câți bani trebuie să ai la 65 de ani ca să poți trăi cu 1.500 de euro pe lună până la 95
La 65 de ani, nu întrebarea „câtă pensie voi primi?” e cea importantă. Pentru cineva care vrea să cheltuiască 1.500 de euro pe lună, întrebarea adevărată este alta: cât capital trebuie să am pus deoparte pentru anii în care pensia nu-mi ajunge?
Să luăm un caz simplu. Ai 65 de ani și cheltuiești aproximativ 1.500 de euro pe lună, adică 18.000 de euro pe an. Pensia ta este de circa 700 de euro. Rămâne un gol de acoperit de 800 de euro în fiecare lună. Sau 9.600 pe an.
Aritmetica fără iluzii
Cel mai simplu calcul presupune că banii stau nemișcați, fără niciun randament real. Pentru 20 de ani (până la 85 de ani) ai nevoie de aproximativ 192.000 de euro. Doar că 85 de ani nu este un punct la care un plan financiar poate fi închis cu seninătate. Dacă trăiești până la 90, suma urcă la 240.000 de euro. Dacă ajungi la 95 (adică 30 de ani de pensie) necesarul se apropie de 288.000 euro.
Diferența de aproape 100.000 de euro dintre primul și ultimul scenariu nu înseamnă „a avea mai mult”. Înseamnă a cumpăra încă zece ani de securitate. Iar aici stă o ciudățenie a pensionării: un plan construit pentru speranța medie de viață poate da greș exact în scenariul cel mai fericit, cel în care trăiești mai mult decât te-ai așteptat.
Ce să eviți la 40 de ani ca să nu regreți la 55
După 40 de ani, cea mai periculoasă ispită financiară nu e lipsa banilor, ci ideea că „merge și așa”, că vei recupera mai târziu. Adevărul e mai tăios: timpul lucrează împotriva ta.
Prima mare capcană e să nu te plătești pe tine primul. Adică să nu pui deoparte luna de lună, înainte de cheltuieli, fie ele mici sau mari. Fără deprinderea asta, bugetul rămâne reacție la viață, nu instrument.
A doua e să menții datoriile scumpe, carduri de credit sau ratele mari care îți înghit liniștea și ocaziile de a te dezvolta.
A treia, poate cea mai perfidă, amânarea a ajustării stilului de viață la realitate. Pare dur acum, dar e mai blând decât regretul de mai târziu. Amânarea ajustării stilului de viață la realitate e atunci când continui să trăiești după reguli, obiceiuri și cheltuieli care nu mai corespund situației tale reale.
În finanțe, apare frecvent în câteva situații: veniturile scad, dar cheltuielile rămân la fel. Sau când banca îți mărește rata, dar tu continui să consumi ca înainte. Este, de fapt, o formă de negare economică: realitatea s-a schimbat, dar comportamentul nu.
Vestea bună e că poți schimba direcția cu pași mici: un fond de urgență simplu, o singură datorie și o regulă clară: economisire automată în ziua de salariu.
Atât. Fără scheme, fără magie. Doar disciplină și ritm.
Recomandare de carte: „What Should My Children Do?: A Human’s Guide to the Age of AI”?, de Daniel Susskind
Cartea pornește de la o întrebare pe care și-o pun tot mai mulți părinți: cum îți pregătești copiii pentru o lume în care inteligența artificială poate face o parte tot mai mare din munca intelectuală?
Autorul, economistul Daniel Susskind,a mai scris „A World Without Work” și „Growth”. El studiază de cincisprezece ani impactul tehnologiei asupra muncii și privește ChatGPT, Claude, Gemini etc ca pe un nou capitol al unei povești mult mai lungi, nu ca pe o ruptură totală cu trecutul.
Timp de decenii, rețeta succesului a arătat simplu: înveți bine, aduni diplome, intri într-o profesie, îți construiești expertiza. În What Should My Children Do?, Daniel Susskind susține că această logică se destramă sub ochii noștri.
Inteligența artificială scrie deja texte și cod, analizează documente juridice, face cercetare și formulează recomandări medicale la un nivel care, până nu demult, le era rezervat doar specialiștilor.
Tată a 3 copii, autorul nu spune că locurile de muncă vor dispărea peste noapte. Spune ceva mai subtil: abilitățile umane care contează economic se schimbă mai repede decât reușesc școlile și universitățile să se adapteze.
De aici vine și avertismentul lui: e riscant să încercăm să ghicim ce meserii vor rămâne „sigure”. Programarea, recomandată până mai ieri drept refugiul ideal, este acum făcută tot mai bine de sistemele AI. În locul unei profesii anume, Susskind îndeamnă la cultivarea unor capacități mai largi: alfabetizare și competențe matematice solide, gândire critică, dorința de a învăța continuu, judecată, empatie, într-o lume plină de distrageri digitale.
Spre deosebire de mulți critici ai AI-ului, el nu vrea să-l alunge din școli, ci să-l primească în ele. Vede un potențial uriaș în tutorii virtuali și în învățarea personalizată. Elevii trebuie însă să deprindă două lucruri deodată: cum se folosește AI-ul eficient și cum se rezolvă o problemă fără el.
Susskind este de acord cu Tyler Cowen că o treime din fiecare curs universitar ar trebui dedicată inteligenței artificiale. Pe vremea când preda economie la Oxford, își petrecea și el aproximativ o treime din timpul cu studenții doar pe matematică, pentru a le da o unealtă critică pe care s-o poată aplica în orice altceva ar fi ales să studieze.
Cea mai mare provocare, crede el, va fi să-i învățăm pe oameni să se dezvolte cu ajutorul AI-ului fără să uite abilitățile de bază: cititul, scrisul, matematica, analiza științifică.