La ce se gândeau elevii în ultimul an de comunism?

5 cărți despre profesori la începerea școlii.

Iată un newsletter care vine cu o zi înainte să înceapă din nou școala, acest câmp de luptă între elevi, părinți, profesori, miniștri și parlamentari. În cel mai bun caz, firul roșu care leagă experiențele primelor trei categorii este dezamăgirea. În cel mai rău caz, revolta sau furia, perfect îndreptățite de atitudini toxice, presiune, inegalități, pretenții, ipocrizii. În cazul cel mai rar, apar în sistem niște noduri luminoase, fante prin care mai scapă câțiva, oameni sau comunități care devin accidente fericite.

Ediția de azi s-ar fi putut numi la fel de bine „5 cărți pleacă în misiune imposibilă” pentru că lista pe care am pregătit-o își propune să recupereze ceva din entuziasmul învățării, în ciuda lipsurilor sistemului. Sper să am niște ași în mânecă și să vă conving să suspendăm, pentru câteva minute, dezamăgirea. Să fim nepractici și să dăm informația pe inspirație. Uneori, în zilele grele de școală, indiferent de ce parte a baricadei ești, ceva de care să te agăți face minuni – iar acest ceva poate fi și o perspectivă diferită.

Unde se termină școala și unde începe învățarea? La ce mai e bun un profesor? Are rost să vorbim despre școli neconvenționale, informale sau imaginare? Putem găsi sens în învățare și în cele mai aspre condiții? Cum poate fi folosită inteligența artificială în favoarea, și nu în defavoarea învățării? Ce perspective antisistem sunt mai convingătoare? Vă invit să explorăm o listă de lecturi care ne-ar putea face să privim spre școlile din dotare cu mai multă înțelegere. Nu e o listă utopică, dar e pentru cei mai visători dintre noi. Nu e nostalgică, ci dornică să inspire. E potrivită adolescenților, cititorilor tineri, părinților, profesorilor – și oricui își propune să nu înceteze să învețe.

„Singurătatea profesorilor e infinită”

Când am văzut titlul acestei cărți, Singurătatea profesorilor e infinită (de fapt, titlul francez original, pentru că încă nu a fost tradusă în română), de Yannick Haenel, am fost imediat curioasă dacă vorbim despre o carte cu miză socială, despre abandonul unei întregi categorii, sau dacă singurătatea la care se referă e mai degrabă personală, existențială. Nu am citit-o încă, dar din descriere pare că e vorba de ambele, iar asta mi-a dat un mic pumn în stomac. Aș zice să urmărim această apariție, pentru că titlul ei e un îndemn la compasiune de care noi, ca societate, avem nevoie.

Ce se întâmplă în mintea copilului despre care toată lumea a ajuns să creadă că „nu poate”?

„Necazuri cu școala”, de Daniel Pennac, traducere și note de Ileana Cantuniari, Editura Polirom

 Mai știți „perlele” de la bac de care râde o țară întreagă? Daniel Pennac denunță lipsa de empatie și de viziune, de responsabilitate și de omenie a profesorilor care le colecționează, echivalând o persoană în formare cu un eșec punctual. În locul antologiilor de perle, scriitorul propune o antologie a profesorilor buni, o galerie interioară pe care ne-o putem construi fiecare, cu figurile luminoase din această „stranie meserie”. Și începe el, povestind despre profesorii buni ai scriitorilor: Voltaire și profesorii lui iezuiți, Tournemine și Porée; Rimbaud și profesorul Izambard, căruia îi arăta poemele; Camus și învățătorul său, domnul Martin, adică Louis Germain; Julien Green și profesorul lui de istorie; J.-B. Pontalis și Sartre etc.

În carte, Pennac pornește de la propria biografie. În copilărie era considerat un elev foarte slab, acel cancre francez, adică „loaza” sau elevul considerat fără speranță, fără viitor. Mai târziu însă, devine profesor de franceză, iar apoi un scriitor cunoscut. Întrebarea fundamentală a cărții este: ce se întâmplă în mintea copilului despre care toată lumea a ajuns să creadă că „nu poate”? Scriitorul sondează cu multă empatie durerea elevului slab, care nu este pur și simplu un elev care nu știe, ci un copil convins că nu va ști niciodată.

Eșecurile se acumulează. Profesorul întreabă ceva. El nu știe. Ceilalți știu. Îi e rușine. Data viitoare încearcă să se ascundă. Începe să inventeze strategii ca să evite momentul în care va fi demascat. Pennac e foarte convingător când demontează ideea comodă că elevului slab „nu-i pasă”. Foarte adesea, tocmai pentru că îi pasă atât de mult, acesta își face din indiferență o armură. Cartea amestecă poveștile autobiografice cu reflecții despre pedagogie, familie și instituția școlii, iar autorul glisează între vechiul său statut de loază și rolul său ca profesor, de cealaltă parte a baricadei, în relația cu elevii săi considerați cauze pierdute.

Profesorul superstar și tapetul Annei Karenina

„Cursuri de literatură”, de Vladimir Nabokov, Editura Vellant, traducere de Diana Geacăr

Când mă gândesc că unii oameni l-au avut ca profesor de literatură pe Nabokov, simt același lucru ca față de cei care au mers la Woodstock: îi invidiez, îi compătimesc, mă bucur pentru ei și mă întreb cum de le-a rezistat inima. Despre prelegerile lui Nabokov de la Cornell circulă o mulțime de anecdote, printre care felul în care povestea moartea lui Gogol în timp ce dispărea teatral sub catedră, cu 6 lipitori imaginare prinse de nas, tremurând și implorând („Nabokov nu vorbea despre Gogol, el era Gogol”, povestește Alfred Appel, fost student și editorul ediției adnotate din „Lolita”).

Deși nu se sfia să facă uneori spectacol, chiar și macabru, metoda de a preda a lui Nabokov excludea contactul cu studenții sau implicarea emoțională. Nu încerca să seducă, nu încetinea pentru cei care rămâneau în urmă, la examene era exigent, chiar dur și arogant. Și-a învățat studenții să citească granular, până la cel mai mic detaliu, înainte să arunce orice plasă conceptuală. Era un mare adept al recitirii. La Tolstoi, în loc să-i întrebe la examen despre condiția femeii, iubire, fresca societății ruse, i-a întrebat: cum arăta tapetul din dormitorul Annei Karenina? Literatura e făcută din „fleacuri”, spunea el, nu din idei morale.

Cartea „Cursuri de literatură” conține prelegerile ținute mai întâi la Wellesley și apoi la Cornell, editate pe baza manuscriselor și notițelor lui Nabokov. Profesorul trece prin Austen, Dickens, Flaubert, Proust, Kakfa, Joyce și nu se sfiește să deseneze pentru studenți: planul apartamentului familiei Samsa, harta Combray-ului, drumurile lui Bloom prin Dublin. Pentru el, geografia unei camere, culoarea unui obiect, traseul unui personaj prin oraș sau poziția unei uși nu sunt mărunțișuri, ci balamale esențiale care țin laolaltă structuri complexe. Dar cel mai important capitol este chiar primul, „Buni cititori și buni scriitori”, care vă poate schimba felul de a citi.

La ce se gândeau elevii în ultimul an de comunism?

„1989. Jurnalul unui profesor”, de Ion Mărculescu, Editura Trei

Ce descoperire e cartea asta! Ion Mărculescu începe să scrie pe 26 ianuarie 1989, spunând explicit că vrea să țină pentru o vreme un „jurnal de profesor”, de „om de la catedră”. Își pune chiar întrebarea de ce există atât de puține cărți adevărate despre profesori. Pentru el, meseria nu e deloc comodă: îl epuizează, îl face să se gândească repetat să părăsească învățământul, salariul i se pare „dezonorant”, iar satisfacțiile profesionale sunt rare și uneori foarte mici.

Mărculescu își amintește de el însuși ca elev. Spune că înțelegea foarte repede lecțiile și că se plictisea îngrozitor atunci când profesorii dictau, apoi se întreabă ce făcea el cu timpul rămas liber. Răspunsul este că visa. Acum el este cel aflat la catedră și, privind clasa, se întreabă care dintre elevii lui visează. Ce fac cei care au înțeles deja? Dar elevii mai slabi, care au nevoie de toată ora, dar sunt și ei tentați să evadeze? Pe unde le umblă „gândul și sufletul” în timp ce profesorul continuă să predea?

Într-o zi, o mamă îi povestește ce spusese acasă fiica ei, elevă a lui Mărculescu: profesorul desenase dintr-o singură mișcare un cerc cu creta pe tablă atât de perfect, încât fata îi spusese mamei că ea nu l-ar fi putut face atât de bine nici măcar cu compasul. Profesorul își amintește doar cât de tare îi tremura mâna și cât de teamă îi era să nu se facă de râs în fața întregii clase.

Curând, Mărculescu ajunge la o întrebare esențială. Observă că, atunci când profesorii sunt examinați pentru a intra în meserie, li se verifică doar cunoștințele teoretice, nu și aptitudinea de a preda. Și scrie, în esență: nu ești un profesor bun doar prin cât știi, ci mai ales prin cât ești capabil să le oferi elevilor. Ideal este, firește, să le ai pe amândouă.

Cartea asta mi se pare o comoară ascunsă, cu valoare documentară. E scrisă cu un simț al observației acut, o anumită inocență și un ton profund uman, iar cei aproape 40 de ani care ne despart (și ne apropie) pun o lumină interesantă. Ion Mărculescu a fost profesor de desen, pictor și fotograf și a consemnat viața cotidiană din ultimul an al comunismului: școala, cancelaria, elevii, absurdul sistemului, lipsurile, senzația de captivitate, dar și propria nevoie de a scrie, fotografia și crea. Câte s-au schimbat, ce moștenim, câte mai trebuie să se schimbe – asta rămâne de analizat.

Unde se termină programa și începe manipularea?

„Domnișoara Brodie în floarea vârstei”, de Muriel Spark, traducere de Dana Crăciun, Editura Vellant

Acum haideți să stricăm puțin petrecerea profesorilor enciclopedici, blânzi sau plini de intenții bune. Cât de periculos poate deveni un profesor pe care elevii îl admiră? Cât deschide un profesor mințile elevilor și când începe să-i colonizeze? Jean Brodie este profesoară la Blaine School for Girls, o școală conservatoare pentru fete, și consideră că se află în floarea vârstei. Își alege 6 eleve de 10 ani, care devin „fetele Brodie”, cercul ei privilegiat. Și face ceva ce, la început, pare minunat: refuză să predea doar programa. În loc de aritmetică și istorie convențională, le vorbește despre artă, Giotto, călătoriile ei în Italia, iubire, bărbați. Le scoate în grădină, le spune povești, le învață să privească tablouri. Are chiar și o idee memorabilă despre educație. „Educația”, spune ea, vine din latinescul educere, a scoate ceva din om. Prin urmare, profesorul trebuie să scoată la lumină ceea ce există deja în copil, nu să-i îndese informații în cap. Sună splendid, a Mona Lisa Smile, numai că Miss Brodie face contrariul. Ea le spune ce trebuie să admire, ce trebuie să considere frumos, ce oameni merită disprețuiți. Decide ce fel de femeie va deveni fiecare: una va fi frumoasă; alta, inteligentă; alta, senzuală.

Astăzi am spune că relația ei cu elevele e bazată pe control și manipulare, iar la aceasta se adaugă o dimensiune politică tulburătoare. Miss Brodie e fascinată de Mussolini și, într-o anumită măsură, de Hitler. Romanul se petrece tocmai în momentul în care Europa începe să vadă consecințele catastrofale ale acestui tip de fascinație. Simpatiile naziste ale profesoarei se traduc și în dictatura cu mănuși de catifea pe care o instituie în școală. Ea spune: „Gândiți cu capul vostru”, dar ceea ce vrea să spună este: „Gândiți cu capul meu.” Și lucrurile ajung extrem de departe.

Singurele școli demne de a fi frecventate

„Ceva scris”, de Emanuele Trevi, traducere de Geanina Tivdă, Editura Vellant

Recunosc că profit de această ediție a newsletter-ului ca să recomand mai repede una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile, deși poate că s-ar fi potrivit și la alte teme: cărți despre filme, cărți despre cărți, cărți despre Pasolini, biografii literare 18+, pepite stranii și superbe care sfidează categoriile. Există foarte puțini oameni pe care îi întâlnim și care ne schimbă realmente viața – Trevi îi numește, provocator, oameni cu rol ,,catastrofic”. 

Pentru Trevi, care e antisistem în toate felurile, perioada pe care a petrecut-o pe la 30 de ani reconstituind viața regizorului Pier Paolo Passolini este formatoare; iar Laura Betti, zisă Nebuna, actriță și apropiată a lui Pasolini, este catalizatorul. Cartea e un hibrid total: memorialistică, roman, critică literară și eseu despre influență și maeștri, toate forjate la limită. În centrul ei se află o altă carte, „Petrolio”, marele roman neterminat al lui Pasolini, pe care Trevi îl citește ca pe un text inițiatic. Rareori am citit ceva care să emane atâta certitudine că literatura este singura școală și singurul profesor adevărat:

„Cu toții avem nevoie să învățăm ceva, iar înainte de asta, avem nevoie să învățăm să învățăm, dar singurele şcoli cu adevărat demne de a fi frecventate sunt cele pe care nu le alegem şi pe uşa cărora intrăm cumva din întâmplare; după cum singurele materii pe care are rost să le aprofundăm sunt cele care nici măcar nu au un nume exact, şi cu atât mai puțin o metodă rațională de învățare. 

Tot restul, la urma urmei, este relativ. Laura era un manual instigator şi neplăcut la răsfoit, dar plin de revelații care, deşi rămâneau greu de definit, nu erau mai puțin pătrunzătoare. Și la aceasta adaug imediat, căci este vorba despre un fapt fundamental, publicarea cărții «Petrol», care s-a abătut asupra micii împărății a Laurei din Piazza Cavour ca un fulger, ca o mână de praf de puşcă aruncat în flăcările unui foc ce trosnea.”

„Ceva scris” e o carte aproape necunoscută, rară, stranie, erotică, erudită și vitală. Citiți-o chiar dacă nu vă place Pasolini sau nu i-ați văzut filmele, și mai ales dacă nu v-ați găsit niciodată școala, profesorul, orașul, locul.

Alte titluri relevante despre școală și învățare

De pe lista asta lipsesc câteva titluri care au căzut la montaj, dar o să le menționez în caz că vreți să mergeți mai departe pe filieră. Acolo unde am pus-o pe „Domnișoara Brodie”, aveam în minte mai multe romane de campus, amuzante sau misterios-întunecate, de la David Lodge cu orice titlu, la John Williams cu „Stoner” și la Donna Tart cu „Istoria secretă”. Pentru educație ca breșă într-un destin, memoir-ul „Învățare” de Tara Westover e musai. Pentru ideea că școala actuală păstrează reziduuri ale revoluției industriale și cum să ne eliberăm de ele, citiți Alex Beard, „Născuți pentru a învăța”. Iar pentru cum poate fi folosită inteligența artificială în mod etic în școală și învățare, în mod benefic elevului, și nu interzisă sau demonizată, este excelentă cartea „Co-inteligența”, de Ethan Mollick – și plină de soluții practice. Favorita mea din categoria „radical antisistem” este „Mitul temei pentru acasă”, de Alfie Khon, care argumentează mai întâi împotriva școlii bazate pe competiție, iar apoi ajunge la studii care nu găsesc corelații între temele pentru acasă și performanța academică. Pentru o schimbare totală de perspectivă, măcar ca exercițiu intelectual, nu-l ratați pe Alfie Khon – autorul care a pus bazele educației fără pedepse și recompense și care în octombrie vine la București.

Recomandare bonus

Sir Ken Robinson într-un TED Talk cu efect de stand-up comedy, dar cu idei foarte serioase: How to Escape Education’s Death Valley.

Dacă ați citit până aici, vă mulțumesc și sper să ne reîntâlnim peste 2 săptămâni. Nu uitați să-mi lăsați feedback mai jos, ca să ne cunoaștem mai bine!

O campanie în beneficiul profesorilor

Pentru că am vorbit despre școală, țin să vă anunț că, în septembrie, HotNews desfășoară o campanie specială, alături de Merito, o inițiativă non-guvernamentală cu expertiză de 11 ani în educație. Pentru fiecare abonament HotNews Premium anual cumpărat, colegii mei oferă un abonament Premium gratuit unui profesor. Dacă vreți să vă abonați, acum gestul va avea și un beneficiar neașteptat. Tot regulamentul campaniei, aici: 

Vă doresc să continuați să învățați,

Alexandra Rusu