Nobelul pentru literatură durează 3 zile

Ce citim după ce a trecut valul?

O ediție despre îndrăgostirea fulgerătoare, ipocrizia care mișcă lumea, jurnale care schimbă literatura, funcționari spectrali și cum viața începe la 60 de ani.

Motto:

,,În confruntarea cu alte ființe umane, propriile noastre acțiuni câștigă în limpezime.”

Anne Carson

În fiecare an aștept Nobelul pentru literatură ca atunci când te duci pe stadion ,,pentru experiență”. Știu că favoritele și favoriții mei nu sunt titulari, că reacțiile din jur vor fi destul de stereotipice, că drumul spre casă va fi lung și probabil va ploua, dar ceva câștig de fiecare dată. Uneori o curiozitate nouă, alteori o revoltă care mă trimite la bibliotecă, o carte pe care altfel nu aș fi pus mâna, o bucurie secretă că literatura poate însemna ,,și asta”, iar acum a aflat întreaga lume.

Cel mai mult m-am bucurat pentru Annie Ernaux, fiindcă Nobelul ei a însemnat consacrarea unei formule hibride, marginale, care este autoficțiunea – până atunci considerată subsolul adevăratei literaturi. 

Cea mai nonconformistă alegere mi s-a părut a lui Bob Dylan, iar cea mai soft, a lui Patrick Modiano. Premiile cele mai angajate politic au mers către Nadine Gordimer și Svetlana Aleksievici, iar pe Wisława Szymborska aș trece-o la categoria ,,cel mai subtil Nobel care îți redă plăcerea cititului”. Poate că cea mai controversată alegere a fost a lui Peter Handke, din cauza unor poziții politice, iar cea mai obscură, a lui Abdulrazak Gurnah.

Un mix de zvon, statistică, algoritmi și dorință

Lucrul care mă intrigă la Nobel este misterul care înconjoară criteriile și care e conținut în ADN-ul lui. Fraza din testamentul lui Alfred Nobel (1895), conform căreia premiul pentru literatură trebuie acordat autorului care a produs ,,cea mai remarcabilă operă într-o direcție ideală” (sau: ,,în spiritul unui ideal”), încă naște controverse cu privire la ce ar putea însemna. Dacă la începuturi premiul s-a menținut pe o direcție conservatoare, a valorilor morale tradiționale, ulterior s-a deschis mult către varietate și experiment. Vizează o întreagă operă, dar poate fi articulat și în jurul unei singure cărți relevante (au fost cazuri). Valoarea literară pare un criteriu insurmontabil, la fel și dimensiunea universală sau exemplaritatea, dar relevanța socială și politică este când foarte pregnantă, când mai degrabă în fundal.

În fiecare toamnă, înainte ca Academia Suedeză să anunțe laureatul, casele de pariuri publică liste cu scriitorii considerați favoriți și cote pentru fiecare, dar listele acestea sunt un mix de zvon, statistică, algoritmi și dorință – cum nominalizările sunt secrete timp de 50 de ani, ele spun mai multe despre fantasmele publicului decât despre adevărații favoriți.

Sunt autorii de Nobel cu adevărat citibili?

De câteva ori, laureatul nici măcar nu a figurat pe listele de speculații, dar anul ăsta cotele au fost corecte: pe 29 septembrie, Anne Carson a apărut pe listă cu șanse relativ mici, pe 6 octombrie era a doua favorită după Can Xue, iar pe 7 octombrie, cu o zi înainte de anunț, era în fruntea listei.

În această duminică, vă propun să ne uităm la singura carte tradusă în română a lui Anne Carson, ,,Autobiografia roșului”, și la alte 4 recomandări de cărți ale unor autori nobelizați, ca să începem să răspundem la întrebarea: sunt autorii de Nobel cu adevărat citibili? E un premiu care face cărțile să trăiască sau doar le pune pe un soclu? Când trec valul pariurilor, suspansul, naționalismul de conjunctură, glumițele din online și euforia ritualului, mai avem motive să vorbim despre aceste cărți?

Cred că premiile literare spun mai multe despre cei care le dau și despre presiunile sociale decât despre cei care le primesc, de aceea multe dintre cărțile cu coroniță se datează destul de rapid, dar haideți să aruncăm o privire înspre câteva titluri care au șanse să rămână.

,,Unul dintre acele momente opuse orbirii”

,,Autobiografia roșului”, de Anne Carson, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Trei

O s-o spun abrupt și fără context: în ,,Autobiografia roșului” am citit cea mai bună scenă de îndrăgostire fulgerătoare și fără scăpare din ultimii (mulți) ani. În scenele astea e mereu interesant cine vede primul pe cine: care sunt simțurile atacate, care sunt cuvintele care îți dau acces. Aici, la Anne Carson, e tot noapte și tot un joc de lumini, ca în Romeo și Julieta, doar că totul se petrece în Autogară:

,,Erau doi țipari superiori

pe fundul acvariului și s-au recunoscut unul pe celălalt

așa cum se recunosc literele italice.

Geryon intra în Autogară

într-o noapte de vineri pe la 3 dimineața în căutare de

mărunt ca să sune acasă. Herakles a coborât

din autobuzul de New Mexico și Geryon

dădea colțul pe peron și a avut loc unul dintre acele momente

opuse orbirii.

Lumea s-a vărsat înainte și-napoi între ochii lor o dată

sau de două ori.”

O s-o spun din nou abrupt, dar ajungem și la context: Geryon e un băiat roșu cu aripi, talentat și anxios, iar Herakles un player adolescent, care vine din orașul Hades. Povestea lor este evident de inspirație mitologică, Anne Carson fiind specialistă în literatura Greciei antice, dar are o intensitate adolescentină, o cruzime, o toxicitate care sună perfect contemporan. În mitologie, Geryon este un monstru cu aripi roșii care trăiește pe o insulă și păstorește o turmă de vaci roșii năzdrăvane, până într-o zi când vine Herakles, eroul grec, și îl ucide ca să-i fure vitele (a zecea sa muncă glorioasă). La Anne Carson, se moștenesc greutatea violentă a relației, intensitatea, insuportabilul, dar se adaugă atracția fatală, sexualitatea, îndrăgosteala de tip crush și dragostea: ,,obiceiul uman al iubirilor greșite”.

Geryon și Herakles sunt doi adolescenți aflați într-o relație complicată, în care faptul că Geryon e o persoană roșie cu aripi e cel mai puțin complicat aspect. Anxietatea lui Geryon, sentimentul de a fi diferit și respins, singurătatea, nevoia de iubire, relația cu familiile lor, preocupările și conversațiile – toate astea seamănă cu viețile a doi adolescenți obișnuiți de azi. Dar adevărata vedetă a cărții e limbajul.

Anne Carson e poetă și traducătoare, un om pasionat de felul în care ricoșează cuvintele între oameni, idei și epoci. Amestecă registre și genuri cu maximă naturalețe, până când te învață din nou să privești. Nu lucrează cu granițe, purisme, pe-aici nu se trece, pereți care să nu fie mobili sau loialități rigide; lucrează însă cu explozibil, foc de diferite texturi, sunete ale culorilor și suprafețe ale sunetelor. Iată cum sună o banală călătorie cu avionul: ,,Pe când avionul se deplasa peste podișul alb și înghețat / al norilor Geryon și-a lăsat / viața în urmă ca pe un sezon slab.”

Înainte de ,,Autobiografia roșului”, mai citisem de Anne Carson doar ceva poezie, pe apucate, și îmi plăcuse relativ, cu amenințarea că ar putea deveni oricând prea cultă sau ,,clasicistă” pentru gustul meu. Dar cartea asta scurtă, numită roman în versuri, imposibil de clasificat de fapt, m-a cucerit total. Pentru povestea de dragoste, scenele sexuale pline de rușine și dorință, înțelegerea vieții interioare incendiare a adolescenților și a oricărui paria de azi sau de acum 3000 de ani. Pentru cum folosește limbajul, obsesia ei pentru adjective, ideea că timpul e doar un înțeles pe care îl impunem schimbării. Și roman în versuri, și poem în proză sună prețios și pot îndepărta cititorii, însă vă invit să testați această poveste care duduie de sensuri și de suspans. Dacă vă place, mai puteți pune pe listă ce am pus și eu: „Short Talks” (texte foarte scurte și microeseuri) și „The Beauty of the Husband” (o poveste despre căsnicie și trădare, scrisă în 29 de tangouri), încă netraduse la noi.

·  O lectură pe care aș recomanda-o fără teamă și adolescenților sau oamenilor foarte tineri, cu toate valvele deschise.

Alte 4 cărți splendide ale unor autori care au primit Nobelul

Ipocrizia ca motor al lumii

,,Opiniile unui clovn”, de Heinrich Boll, traducere de Petru Forna, Editura Polirom

Una dintre cele mai accesibile și mai provocatoare cărți ale lui Böll, ,,Opiniile unui clovn” este o poveste de dragoste ratată, dar și o critică acidă a ipocriziei religioase și sociale din Germania postbelică – și de oriunde. Hans Schnier este un clovn profesionist, provenit dintr-o familie înstărită, care și-a construit viața în afara convențiilor burgheze. Când îl întâlnim, are 27 de ani, cariera îi este compromisă, are probleme cu alcoolul, bani aproape deloc și tocmai a fost părăsit de Marie, iubirea vieții lui. Hans nu poate accepta despărțirea și nici argumentele religioase care au contribuit la ea (viitorul soț al lui Marie este foarte bine văzut în cercurile catolice). Acțiunea romanului se desfășoară în numai câteva ore, la Bonn, dar din câteva conversații telefonice și reglări de conturi se construiește portretul unei societăți.

Hans Schnier este unul dintre cele mai umane și convingătoare personaje pe care le-am întâlnit într-o carte, tocmai prin contradicțiile și slăbiciunile lui. Îi disprețuiește pe cei care predică moralitatea, dar se comportă oportunist. Îi detestă pe foștii simpatizanți naziști care s-au reinventat drept cetățeni respectabili. Refuză să accepte că religia poate decide cine are voie să iubească pe cine. Spune că o iubește pe Marie, dar este încăpățânat, posesiv, obsesiv, nedrept, autodistructiv și predispus la victimizare. Un nebun care spune adevărul, un clovn care nu mai face pe nimeni să râdă, un mare ratat care înțelege că a trăi în societate înseamnă să știi când să închizi ochii.

Experiențele intime ca radiografii sociale

,,Anii”, de Annie Ernaux, traducere de Mădălina Ghiu, Editura Trei

Annie Ernaux, laureata Nobelului pentru Literatură în 2022, este una dintre cele mai importante voci feministe ale literaturii autobiografice franceze, care a schimbat radical forma, scopul, întinderea și incisivitatea notațiilor de jurnal. Scrie scurt, direct, aproape clinic, despre iubire, rușine, sexualitate, clasă socială și rolurile femeii. Deși toate cărțile ei mi se par valoroase și aș fi vrut să recomand un titlu mai puțin faimos, o să rămân totuși la ,,Anii”, pentru felul în care transformă experiențele intime în radiografii sociale.

Este o autobiografie neobișnuită, în care autoarea povestește aproape șase decenii de viață, din Franța postbelică până la începutul anilor 2000, fără să folosească aproape deloc pronumele „eu”. În locul unei istorii personale clasice, Ernaux reconstruiește memoria unei generații prin fotografii, reclame, melodii, obiecte, obiceiuri, schimbări politice și mutații ale vieții cotidiene. Marea ei reușită este transformarea autobiografiei într-o biografie colectivă, cu toate ingredientele: evoluție, sexualitate, maternitate, consum, familie, îmbătrânire și felul în care istoria mare ne jalonează viețile fără să ne dăm seama.

Un roman polițist al cărui mister de rezolvat e existența umană

,,Toate numele”, de José Saramago, traducere și postfață de Mioara Caragea, Editura Polirom

Dacă ar trebui să aleg romanul meu preferat de la Saramago, mi-ar fi tare greu, totuși balanța ar înclina milimetric către acesta – poate și pentru că personajul principal face parte din galeria funcționarilor spectrali ai lui Kafka, dar cu ceva compasiune și umor. Domnul José lucrează la Conservatoria Generală a Stării Civile, o instituție imensă, labirintică, unde sunt păstrate documentele tuturor oamenilor, vii și morți. Viața lui este perfect monotonă. Locuiește singur, respectă regulile și are un hobby neobișnuit: colecționează informații despre celebrități.

Într-o zi, printre documentele pe care le adună, descoperă accidental fișa unei femei necunoscute. Nu știe cine este, nu a văzut-o niciodată și nu are niciun motiv să o caute. Totuși, începe să-i investigheze viața. O simplă curiozitate se transformă într-o obsesie care îl împinge să încalce regulile, să mintă și, pentru prima dată, să trăiască în afara rutinei sale. O poveste stranie, melancolică și uneori foarte amuzantă, despre singurătate, identitate și nevoia de a conta. Nu vă lăsați intimidați de frazele lungi, dialogurile integrate în paragrafe și punctuația neobișnuită a lui Saramago, ,,Toate numele” chiar se poate citi ca un roman polițist al cărui mister de rezolvat e existența umană.

Libertatea nu vine la pachet cu fericire instant

,,Nimeni alături de mine”, de Nadine Gordimer, traducere de Antoaneta Ralian, Editura Art

În Africa de Sud, apartheidul se prăbușește, iar o țară întreagă încearcă să învețe ce înseamnă libertatea. Vera Stark, o avocată implicată în lupta pentru drepturile populației de culoare, descoperă că propria emancipare este la fel de complicată. Un roman despre două revoluții (una politică și una intimă) și intersecțiile lor, despre căsnicie, îmbătrânire și curajul de a nu mai fi persoana pe care ceilalți se așteaptă să o vadă. 

Câteva lucruri sunt extrem de interesante în carte: felul în care, în orice tranziție către democrație, vechile raporturi de putere se destramă și nimeni nu știe exact ce le va înlocui, prin urmare apare nostalgia după răul familiar. Vera Stark nu mai vrea să fie definită prin căsnicie, prin maternitate sau prin obligațiile față de ceilalți și se hotărăște să înceapă o viață nouă, dar Vera Stark are 60 de ani.

E remarcabil că Gordimer nu prezintă această emancipare ca pe o poveste triumfală. Vera câștigă autonomie, dar pierde apropiere. Libertatea nu vine la pachet cu fericire instant. Schimbarea politică pune în discuție toate ierarhiile, inclusiv pe cele din interiorul familiei. Gordimer explorează o temă rară în literatura despre femei: dreptul de a te reinventa după 60 de ani, chiar dacă asta înseamnă să alegi singurătatea, fără să idealizeze această alegere sau s-o transforme într-o lecție morală. Nu vom afla niciodată dacă Vera are dreptate sau greșește.

Sper să vă prindă bine aceste cărți cu autori de Nobel care, zic eu, sunt bogate în idei, citibile, deși sofisticate, și contemporane ca vibe. Parcurgând lista laureaților, mi-am dat seama că multe nume sunt încărcate de istorie și istorii, altele nu au rezistat timpului cu nici măcar un titlu, alți scriitori au lăsat opere care, deși valoroase literar, ar fi citite astăzi printr-o lentilă complet diferită. De exemplu, despre recitirea lui Elias Canetti cu Orbirea, o experiență aproape șocantă prin viziunea asupra femeilor, poate vom povesti într-o altă ediție a newsletterului.

Toamna asta îmi propun să scriu o ediție de tip carte blanche: aș citi orice scrie această autoare sau acest autor. Deja știu primul nume, e pe listă de un număr de ani cu două cifre 😊 Și, după ce trece euforia Nobelului, sper să apucăm să disecăm și celelalte premii literare, dintre care preferatele mele sunt de departe Bookerul și Strega (ce comori ascunde Strega, abia aștept să deschidem niște cutii!). Între timp, putem să ne bucurăm pentru nominalizarea Laviniei Braniște la inovatorul Prix Médicis – romanul ,,Camping” merită din plin, ca și întreaga ei literatură.

Recomandare bonus

Dacă tot am vorbit despre premii, orice ar însemna ele, Bob Dylan are și Nobelul pentru Literatură, și Oscarul pentru cel mai bun cântec original – ,,Things have changed”, de pe coloana sonoră a filmului ,,Wonder Boys” (2000). E perfect pentru dansat singuri în cameră, pe ploaie.

Mulțumesc că ați citit până aici! A fost o ediție la care deciziile de selecție s-au complicat pe măsură ce le analizam. Spre exemplu, am fost șocată să constat diferența de receptare a romanului ,,Orbirea” între cititoarea care eram acum 20 de ani și cea de azi, dar și felul în care o scriitoare ca Nadine Gordimer, prea puțin cunoscută la noi, pare să câștige în adâncime pe măsură ce trec anii.

Dacă vreți să-mi spuneți cum vi s-a părut această ediție, să povestim despre schelele din spatele HotBooks, să-mi dați idei de teme sau să conversăm despre cărți, vă invit să-mi scrieți cu încredere în comentarii.

Vă doresc gusturi diverse și lecturi fără juriu,

Alexandra