„Nimeni nu vrea să se joace cu mine”. Cum îți ajuți copilul să își facă prieteni

Îl duci în parc și‑l vezi cum se leagănă singur pe balansoar, departe de ceilalți. Sau vine și îți spune, cu voce joasă, că „nimeni nu vrea să se joace cu mine”. Ce poate face un părinte ca să‑ți ajute copilul să‑și facă prieteni?

Un sondaj național realizat de Spitalul de Copii CS Mott de la Universitatea din Michigan Health arată că 19% dintre părinți spun că copiii lor (6‑12 ani) nu au prieteni sau nu au destui. De ce le este atât de greu copiilor de azi să lege prietenii? Rezultatele sondajului relevă că 52% dintre părinți identifică bariere precum timiditatea (21%), lipsa timpului de interacțiune (18%), ori grupurile deja formate (17%), un obstacol resimțit mai acut pe măsură ce copiii cresc.

În plus, 63% dintre respondenți declară că își doresc să se împrietenească cu copii din familii „similare”, din punct de vedere al stilului parental, al credințelor religioase sau al statutului socioeconomic.

Aceste criterii de selecție pot să îngusteze cercul social al copilului tocmai în etapa în care are mai multă nevoie de diversitate și expunere la idei noi. Specialiștii avertizează că izolarea la 6‑12 ani „poate afecta stima de sine și performanța școlară, crescând riscul de anxietate și depresie”, se subliniază în studiul amintit. În același timp, 90% dintre părinți spun că micuții ar vrea să‑și facă noi prieteni – iar trei din patru au încercat deja să‑i ajute, organizând întâlniri de joacă sau înscriindu‑i la activități extracurriculare.

Statisticile trasează, așadar, un portret clar: există o nevoie reală de sprijin, dar și riscul ca bunele intenții să se transforme în supraprotecție. Cum găsim echilibrul?

Când și cum să intervii fără să exagerezi

„Prieteniile și modurile în care copiii se conectează astăzi sunt foarte diferite față de vremea când adulții de acum erau copii”, explică dr. Becca Wallace, psiholog pentru copii, citat de publicația Parents. Potrivit psihologului, tehnologia a extins cercurile sociale dincolo de cartier și părinții interacționează tot mai rar cu familiile colegilor. În acest context, primul pas este ca părinții să pună la dispoziție contexte structurate: sport, cluburi de artă, tabere de vară. Dr. Brook Choulet, psihiatru, recomandă exact această strategie, adăugând: „Interesele comune pot face mai ușoară legarea prieteniilor”, însă specialista avertizează să nu transformăm „ajutorul” în „dirijare”: „Este important să îi ajutăm să-și găsească prieteni, însă nu să-i alegem noi pentru ei”, precizează ea. A-i înarma cu abilități – de la inițierea conversațiilor la rezolvarea conflictelor – valorează mai mult decât a le alege noi colegi de joacă.

Atenție la nivelul personal de sociabilitate: unii se simt bine înconjurați de prieteni, alții preferă singurătatea

„Bateria socială” (a.k.a. nivelul personal de sociabilitate) diferă de la om la om. Unii copii (și adulți) se încarcă fiind înconjurați de mulți prieteni, alții obosesc rapid și au nevoie de timp singuri. Acest lucru nu este un defect, ci o trăsătură de temperament (introvertit – extrovertit) combinată cu nivelul de energie, preferințe și sensibilitate la stimuli.

Numărul optim de prieteni este personal. Un copil poate fi perfect împlinit cu unul, doi prieteni apropiați, în timp ce altul caută un cerc larg. Dacă părinții sunt foarte sociabili, ei pot proiecta involuntar propriul standard asupra copilului („ar trebui să ai mulți prieteni, ca noi”). Mesajul psihiatrului Brook Choulet este să nu comparăm sau să forțăm: ceea ce funcționează pentru părinte nu este neapărat „normalul” copilului.

În practică, asta înseamnă să‑i observăm starea: dacă are puțini prieteni, dar se simte bine, nu este nevoie să intervenim agresiv. Sprijinim dezvoltarea socială, însă respectăm ritmul și limitele lui – calitatea relațiilor contează mai mult decât cantitatea.

Psihologul Wallace adaugă un criteriu de sănătate relațională: acceptarea diferitelor „baterii sociale”. „Fiecare are propria «baterie socială» și propriul număr de prieteni potrivit pentru el. Faptul că părinții sunt sociabili și au un grup mare de prieteni nu înseamnă că și copilul va fi la fel”,punctează ea. Cu alte cuvinte, scopul nu este să‑i umplem agenda de prieteni, ci să‑l ajutăm să găsească acel număr potrivit lui.

Puterea modelului personal și a rezilienței emoționale

„Copiii învață observând cum interacționăm noi cu propriii prieteni”, amintește Stacy Thiry, consilier în sănătate mintală, în publicația Parents.com. A‑l vedea pe părinte cultivând relații sănătoase, oferind sprijin și primind la rândul său ajutor, este cel mai la îndemână exemplu de urmat pentru un copil. În fața inevitabilelor despărțiri, consiliera recomandă să exersăm cu cei mici reziliența: „Încurajați copiii să vorbească despre cum se simt când se produc aceste schimbări și amintiți‑le că pierderea unui prieten nu-i face mai puțin valoroși pe copii”, spune ea. Preluați rolul de „pernă de aterizare” emoțională, fără a minimaliza durerea pierderii.

Mesajul calm, care validează sentimentele („înțeleg că ești trist, e firesc să doară”) acționează ca o pernă pe care copilul „aterizează” atunci când pierde un prieten, reducând șocul emoțional. De asemenea, este foarte important ca părintele să ofere siguranță, nu să nege durerea. Nu spunem „nu e nimic, găsești alt prieten”, ceea ce ar minimaliza trăirea, ci îi reamintim că valoarea lui personală rămâne intactă. Astfel îi protejăm stima de sine, dar îi permitem, în același timp, să simtă și să proceseze tristețea.

Validarea, împreună cu asigurarea că pierderea unui prieten nu îi scade copilului valoarea îi dau baza necesară pentru a se ridica și a încerca din nou să lege relații, în loc să evite prieteniile de teama unui nou eșec. Așadar, „perna” nu elimină durerea; doar o face suportabilă și transformă despărțirea într‑o ocazie de învățare și creștere emoțională.

Încurajați diversitatea, pentru a-i oferi copilului variante de unde să aleagă

La fel de important este să‑i încurajăm pe copii să caute diversitatea: „Cele mai frumoase prietenii vin de la oameni diferiți de noi”, completează Thiry. În plus, prin expunerea la colegi cu interese, origini sau opinii diferite, copiii își dezvoltă flexibilitatea cognitivă și empatia.

Nu în ultimul rând, fina delimitare între îngrijorarea părintelui și nevoile reale ale copilului este esențială. Terapeuta Rachael Jones atrage atenția: „Dacă un copil nu pare deranjat sau îngrijorat de situația sa socială, părinții trebuie să-și gestioneze propriile temeri, sentimente și anxietăți, ca să nu le proiecteze asupra copilului”. La fel și în cazul numărului de prieteni ai copilului: nu diagnosticăm solitudinea ca pe o problemă dacă cel mic este mulțumit cu un cerc restrâns.

Când e timpul să cerem ajutor specializat

Chiar și cel mai atent părinte poate rata semnele subtile care ar putea spune că lipsa prietenilor s‑a transformat în izolare nocivă. Dr. Brook Choulet trasează câteva repere clare: „Dacă copilul manifestă o iritabilitate crescută, tristețe sau îngrijorare, acestea pot fi semne ale unor probleme de sănătate mintală”, avertizează ea. Retragerea din activitățile preferate, auto‑devalorizarea sau vorbirea frecventă despre inutilitate sunt alte semnale care ar trebui investigate.

Pe aceeași linie, dr. Wallace adaugă: „Nu toți copiii vor spune când se simt singuri sau excluși, așa că este esențial să fiți atenți la semnele subtile”. Aici intră evitarea constantă a situațiilor sociale, plângerile somatice înainte de școală ori suprautilizarea ecranelor pentru a umple golul relațional. În astfel de cazuri, consultarea unui psiholog pentru copii devine mai mult decât recomandată. Intervențiile timpurii pot preveni evoluția spre anxietate severă sau depresie și pot oferi copilului strategii concrete de socializare, adaptate lui.

Dr. Choulet mai atrage atenția părinților spre un aspect: siguranța online rămâne parte din ecuație: „Este esențial să oferim multă educație privind siguranța online”.Chiar dacă prieteniile online pot fi o punte, ele trebuie însoțite de reguli clare și de discuții deschise despre limite și pericole.

Prietenia se învață, se exersează și, uneori, se sprijină discret din „culise”. Rolul părintelui nu este să rezolve ecuația în locul copilului, ci să‑i ofere context, exemplu și sprijin emoțional. Iar atunci când singurătatea trece pragul firesc, să‑și asume curajul de a cere ajutor.