No, hai s-om mere

Îndemnul ardelenesc de mai sus, atribuit lui Avram Iancu, a devenit celebru în istoria militară a românilor, fiind considerat cel mai scurt ordin de luptă. Scurt, clar și concis! Comportament ardelenesc, ar spune unii.

Peste ani și ani, un comportament similar l-a manifestat și Klaus Johannis, în campania electorală. Cu un mesaj sobru și la obiect, parcimonios în cuvinte dar cu un bagaj mare de realizări administrative, Johannis a reușit să capteze așteptările românilor și să fie ales președinte. Zilele acestea, însă, va trebui să livreze primele rezultate, ca președinte. ”Teoria ca teoria, dar practica ne omoara”, se spune în popor.

Necazul este că, același val de simpatie populară care l-a adus la putere, a creat așteptări care exced cu mult puterea constituțională a unui președinte. Într-un sondaj, realizat de INSCOP pentru Adevărul, populația consideră că priorităţile preşedintelui trebuie să fie următoarele: ”… să creeze locuri de muncă – 34,1%, să garanteze respectarea legilor şi a Constituţiei – 31,3%, să combată corupţia – 18% și să conducă politica externă şi de securitate naţională a României – 10,2%”[i].

Dar principalele atribuții constituționale ale președintelui sunt legate de politica externă și de apărare. În aceste domenii, Johannis are în fața sa câteva mari provocări: o situație geopolitică complicată, epifenomenul ofițerilor acoperiți (declanșat în campania electorală cu sprijinul presei) dar și standardul unui președinte hiperactiv în acest domeniu, setat de predecesorul său. Mai mult decât atât, din punct de vedere temporal aici trebuie să livreze rezultate imediat. Constituția României și Legea planificării apărăriinr.473/2004 îl obligă ca, în termen de 6 luni, să prezinte spre aprobarea camerelor reunite ale Parlamentului Strategia națională de apărare. Problema este destul de delicată întrun regim de coabitare, promovarea strategiei naționale de apărare fiind unul dintre eșecurile președintelui precedent.

Pornind de la acest imperativ cred că se impune ca reforma sistemului de securitate națională să devină o direcție strategică de acțiune a președinției Johannis și să ofere coerență programului prezidențial. Provocările ce impun această nouă generație de reforme provin atât din experiențele trecutului imediat cât și din anticiparea trendurilor viitorului .

Provocările ce provin dinspre trecutul recent nu se opresc la problema ofițerilor acoperiți, care a apărut ca un flash în campania electorală, ci includ, între altele, probleme legate de inconsistența planificării strategice, lipsa unor garanții că mecanismul controlului civil funcționează eficient, legislația de securitate învechită sau protejarea vieții private, în contextul evoluției noilor tehnologii și al globalizării. Despre o parte a acestor probleme am vorbit, într-un articol anterior[ii]. Aș aduce în discuție doar aspecte esențiale, ce ar trebui să argumenteze prioritatea acestei reforme.

Primul aspect problematic este cel al planificării strategice și a relațiilor inter-instituționale, cele dintre eșalonul politic și cel militar. Prin planificarea strategică sunt corelate, în mod sistematic, interesul național cu obiectivele strategice și resursele, se realizează o prioritizare multianuală a efortului bugetar, pe baze științifice. Acest mecanism al planificării strategice a fost impus în timpul procesului de aderare la NATO, însă nu a produs efectele scontate. Simplu spus, procesul de planificare strategică presupune că președintele trebuie să elaboreze o strategie de securitate/apărare națională, din care guvernul, ministerele și instituțiile de securitate extrag obiective și misiuni și elaborează propriile strategii sectoriale. Dacă s-ar aplica acest mecanism am avea, azi, un consens asupra alocărilor bugetare pentru instituțiile de securitate dar și priorități clare pentru achizițiile militare și pentru pregătirea instituțiilor.

Dacă în ciclul politic 1997-2000 abia au apărut cerințele planificării politicii de securitate națională, printr-o ordonanță de urgență, în ciclul politic 2001-2004 au fost realizate atât Strategia de securitate națională (2001), Legea planificării apărării (2004) cât și un proiect de Cartă Albă a Guvernului. Situația s-a complicat, prin Constituția din 2003, care impune președintelui să prezinte spre aprobarea camerelor reunite ale Parlamentului Strategia națională de apărare (schimbând totodată denumirea documentului strategic de bază). Președintele Băsescu a avut, astfel, un obstacol în plus în promovarea strategiilor, obstacol pe care l-a depășit, în primul mandat, printrun artificiu juridic, promovând întâi Strategia de securitate națională (2006) apoi, ca derivat logic, Strategia națională de apărare (2008).

În al doilea mandat (2009-2014) nu i-a mai reușit acest artificiu. El a încercat să promoveze direct Strategia națională de apărare (2010), strategie care a fost respinsă de către parlamentari, pentru acel faimos articol care declara presa ca vulnerabilitare pentru securitatea națională (de fapt o interpretare simplificată a articolului). Ulterior, în 2013, a apărut, ca din neant, Carta Albă a Apărării, un document care trebuia să aibă la origine Strategia națională de apărare, document care nu fusese însă adoptat de către camerele reunite ale Parlamentului. În plus, documentul a apărut ”pe surse” și a dispărut din spațiul public, după câteva zile. Unele instituții s-au adaptat și au elaborat propriile strategii sectoriale, fără să mai aștepte prioritățile stabilite de o strategie națională. Dar acest lucru probează tocmai dezastrul planificării strategice, probleme legate de controlul civil al instituiilor de securitate și lipsa de leadership politic.

Așadar ne aflăm în plin gol de planificare strategică, discuțiile despre buget și priorități se fac subiectiv, în funcție influența fiecărui ministru sau director de instituție, iar prioritățile de pregătire militară sunt de tip clasic, deși în imediata noastră vecinătate se produc mari mișcări geopolitice și se experimentează noi tipuri de războiae.

O altă problemă gravă o reprezintă lipsa de încredere între elita politică și grupul expert al militarilor din sistemul de securitate națională. Mecanismul controlului civil a fost impus de sus în jos, este o normă de import și condiție de aderare la NATO. ”Contractul ” relațiilor civil-militare presupunea că militarii trebuie să respecte rolul decidenților civili și să nu interfereze în politică iar, pe de altă parte, civilii să respecte statutul special al militarilor, să acorde finanțare corespunzătoare pentru realizarea misiunilor și să înteleagă domeniul. ”Contractual” și-a atins, însă, limitele. Politicienii reclamă depășirea atribuțiunilor de către serviciile de informații iar serviciile de informații reclamă că “baronii politici” urmăresc controlarea operațiunilor serviciilor, pentru a împiedica lupta împotriva corupției.

Un fenomen asociat relațiilor civil-militare este cel al pregătirii civililor care trebuie să ocupe funcții de leadership politic. Prin efortul DNA vedem că, foarte mulți dintre cei arestați recent pentru corupție, au absolvit colegiile de apărare sau siguranță națională. Unii lideri ai societății civile suspectează că aceste colegii ar fi un mecanism discret de racolare întro rețea de putere și corupție, acel enigmatic ”sistem” care l-a învins pe Emil Constantinescu. Acest lucru trebuie lămurit și dovedit, cu probe. Problema mare este cea a curriculum-ului acestor școli și a pregătirii precare pentru a înțelege fenomenele complexe și lumea în care trăim. Ca atare, o analiză a mecanismelor de promovare a absolvenților acestor colegii la nivel de leadership politic dar și conținutul curriculum-ului ar putea să facă lumină în acest domeniu.

O altă problemă gravă este cea a legislației perimate și necorelarea sistematică a activităților sistemului de securitate națională. Avem noțiuni ca ”siguranță națională”, ”securitate națională” sau ”apărare națională” folosite interșanjabil sau, altele, precum ”servicii de informații” echivalate cu ”servicii de intelligence”. Ori, se știe din doctrina și practica juridică, faptul că orice neclaritate poate fi speculată în instanță. Avem o Lege a siguranței naționale, din 1991, care reglementează activitatea serviciilor de informații, inclusiv activitatea de război cibernetic, deși la elaborarea legii nu existau calculatoare și internet în dotarea serviciilor de informații din România. Chiar în aceste zile a fost votată în Senat Legea securității cibernetice, după ce a trecut tacit prin Camera Deputaților. Chiar dacă urgența și necesitatea unei asemenea legi sunt de necontestat, faptul că a fost votată fară dezbateri în societatea civilă poate provoca nemultumiri. Se anunță deja proteste ale societății civile, pe Facebook. În aceeași ordine de idei, problema ofițerilor acoperiți și a eficienței mecanismelor de control democratic civil trebuie și ele mai bine reglementate, oferind garanții pentru societatea civilă.

Problemele care vin dinspre viitor sunt, în principiu, legate de fenomenul globalizării sau de noile tehnologii și de influența lor în construirea unei societăți a cunoașterii. Tensiunea care apare aici este aceea că, în timp ce tehnologia progresează rapid, legislația rămâne în urmă iar decidentul sistemului de securitate trebuie să performeze, uneori la limita legalității. Se observă, în ultimii ani, că noile tehnologii, precum Social Media, Big Data and Visual Analytics sunt un fel de Ianus cu două fețe, crează oportunități pentru sistemul de securitate națională dar, simultan, prezintă și riscuri sau vulnerabilități ale sistemului.

Pe baza argumentelor de mai sus, cred că președintele trebuie să își asume leadership-ul în promovarea unui nou val de reforme. Acest lucru trebuie făcut temeinic, în urma unor analize și evaluări făcute de profesioniști. În țările occidentale orice proces de reformă sau orice ciclu strategic începe cu un exercițiu de evaluare retrospectivă, numit defense review sau QDR. Pe baza lui, se poate realiza și promova Strategia națională de apărare, o cerință constituțională și legală imediată.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro