Între Freemuse și Bono

Faptul că solistul trupei U2, Bono, a primit de curând un premiu de maximă rezonanță morală (2021 J. William Fulbright Prize for International Understanding), mă determină să fac o introducere ținând de etică. Deoarece, din nefericire (socială), cel mai adesea artiștii rămân să se chinuie în egofilie hapsână, în expectațiuni narcisiste, în pretenții sociale (la români, chiar politice), mult prea rareori cheltuindu-se ori investindu-se (pe sine și resursele lor) în generozității și altruisme, în „iubire de semeni”. Sigur, îmi vor replica artiștii care de-abia supraviețuiesc economic, ca să fii bun și darnic sau altruist trebuie să fi ajuns mai întâi bogat (precum Bono). Fapt care nu e negreșit fals, însă de un adevăr deloc absolut sau „obligatoriu” și mai ales excesiv folosit drept mască, ascunzând mult prea eficient duhul și capcana ambițiilor, avidității și parvenirilor care, oricum, îngrămădesc sufletul și nu merită scuză.

E adevărat, mulți artiști nu ajung (deloc) departe. Și e alegerea lor de a se strădui pentru o carieră/devotare riscantă, este alegerea lor să nu se resemneze cu statutul „mediocrității de aur” sau al „masei critice”, deci să sufere ori, dacă își deschid porți noi, diverse, să fie fericiți. (Mai ales că proliferează agențiile intermediare, în care știința și educația artistică pot fi valorificate și în scopul susținerii altora.)

Problema cea mai serioasă este că există artă care expune și confruntă sisteme și legi nedrepte, abuzive, și care chiar riscă și cade în suferințele cele mai grave. E vorba de arta curajului civic acolo unde autoritarismul și variile fanatisme domină, arta interzisă și marginalizată sau persecutată în mod agresiv. Pentru asemenea situații, deloc tot mai puține, ci dincontră, există admirabila comunitate, echipă și platformă numită Freemuse. O asociere de un activism internațional foarte sonor („vocal”, spun anglofonii pentru gesturile civice cu impact sau efect), care face cunoscute și mobilizează sprijin pentru situațiile de împilare și violentare a artiștilor. Freemuse a început și multă vreme a continuat cu campanii susținute întru apărarea muzicienilor ajunși în condiții de amenințare extremă, treptat incluzând și alte dimensiuni ale culturii (poeți, pictori) care suferă individual și biologic (nu doar economic și social), în interdicții, excluziuni, pușcării, atentate, condamări la moarte, bătăi, răpiri, amenințări violente, asasinate.

Pe listele semnatarilor de petiții adresate unor guverne inumane și comunităților internaționale nu prea sunt de văzut români. De ce, m-am întrebat uneori. Din cauza „geneticii” noastre istorice, dominate de sărăcie, de competitivism și individualism (științific numit de tip infantil)? Din cauza comunistei noastre formatări, însemnând implicit lașitate, indiferență, grijă exclusivă față de propriul clan, „neieșire din rând” și supunere/complianță față cu autoritățile oficiale? Explicațiile și scuzele ar putea fi fluviale, important fiind efectul final: civism minim sau oportunist-temporar, lipsa apetenței pentru empatie la nivel transfamilial și transnațional (darmite intercontinental, mondial)… În vreme ce pulsul, reala civilizație, conștiință sau psihologie (etno- sau națională) pot fi aproximate și de gesturi mult mai mărunte, precum este prezența, respectiv absența românilor – artiști, colegi intelectuali (nu vorbesc de mase) – pe un site/pagini/semnături/contribuții/donații precum cele ale campaniilor lansate de Freemuse.

Revenind la imboldul (pretextul?) intervenției de față: iată că o comunitate reprezentativă pentru inteligența americană contemporană (Fulbright Association) pune un muzician de pop alături de mari eroi ai democrației și omeniei. Căci Laureații Premiului pentru Înțelegere Internațională îi numără pe Nelson Mandela, Corazon Aquino, Mary Robinson, strălucind nu negreșit în calitate de președinți de state, ci prin inițiala lor luptă împotriva nedreptății statale, pentru punerea propriei libertăți și vieți în joc cu mult înainte de-a obține succesul. La rându-i, muzicianul Bono nu e omagiat pentru muzica sa, ci pentru activitatea drept co-fondator al ONG-urilor One și (Red), dedicate luptei împotriva sărăciei extreme, a crizelor și molimelor din lumea a 3-a. Când, în România, va putea fi apreciat un muzician, fie el popular, fie de elită, și pentru altceva decât steaua sa individualistă? Când va deveni și aici firesc ca omul să apere nu numai „sărăcia și nevoile și neamul” personal, ci și drepturile omului universal, adică Binele, Adevărul și Frumosul de principiu, de pretutindeni?Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro