„Nu e, totuși, mai bine să ai o dictatură bună decât o democrație proastă?” Reacția unei jurnaliste franceze după această replică

„Francezii nu știu ce înseamnă o dictatură. Poate că, într-un fel, este un lucru bun, chiar dacă am avut și noi perioade întunecate în istorie – regimul de la Vichy, ocupația germană, colaborarea. Dar nu am trăit dictatura sub Assad, tată și fiu, precum Siria, sau dictatura sub Ceaușescu, precum România”, spune jurnalista franceză Camille Neveux într-un interviu pentru HotNews.

Jurnalista franceză Camille Neveux a scris, alături de soțul său sirian, bestellerul „Livada din Damasc” (Editura Litera) pentru a explica publicului european ce înseamnă să trăiești într-un regim totalitar.

Inspirată din experiențele unei familii din Daraya, o suburbie a Damascului devenită simbolul rezistenței civice siriene, cartea urmărește drumul unei fete refugiate în Liban și se folosește de ficțiune pentru a vorbi despre regimul Assad și despre căderea acestuia.

„Era ceva ce trebuia povestit. Am vrut să o fac sub forma unui roman, pentru că îmi doream să atrag și cititori care, poate, nu s-ar fi interesat în mod firesc de istoria Siriei”, explică autoarea.

Licențiată în studii politice, dar și în limba și literatura arabă, Camille Neveux a lucrat multă vreme pentru Le Journal du Dimanche, publicație pentru care a realizat numeroase reportaje și anchete despre Orientul Mijlociu. A descoperit Siria prin ochii soțului ei, dar și ai celor pe care i-a cunoscut în vizitele sale în Orientul Mijlociu.  

„Am vrut să arăt ce înseamnă o dictatură din perspectiva unui copil”

La începutul războiului din Siria, publicația pentru care lucra nu a vrut să o trimită la fața locului, din motive de securitate. „În schimb, am fost de multe ori la granița cu Turcia și Liban și vedeam că existau povești care meritau spuse. Ceea ce scriam în ziar nu era suficient. 

În 2015, urmam cursuri de arabă la Paris și aveam un club lingvistic care îi punea în legătură pe francezii care învățau araba cu sirienii care învățau franceza. Așa am fost repartizată alături de un sirian, care, între timp, a devenit soțul meu. Astăzi avem trei copii”, povestește. 

Nenumăratele discuții cu soțul ei i-au întregit imaginea Siriei. „Mi-a povestit toate amintirile sale din copilărie, cum era să fii un copil mic într-o dictatură, cât de cumplit era să mergi la școală, unde mintea copiilor era îndoctrinată cu propagandă. Nu exista posibilitatea să vorbești liber, să te exprimi liber sau să ai acces la cărți de literatură, pentru că erau interzise de regim. Am vrut foarte mult să arăt ce înseamnă o dictatură din perspectiva unui copil”, explică autoarea pentru HotNews.

„Nu e, totuși, mai bine să ai o dictatură bună decât o democrație proastă?”

Declicul care a decis transformarea poveștilor spuse de soțul ei într-o carte a venit după o întâlnire publică. 

„În acea perioadă, soțul meu era invitat să participe la conferințe, unde vorbea despre exil, războiul din Siria și ceea ce trăise sub dictatură. La finalul uneia dintre aceste conferințe, un domn a venit la mine și m-a întrebat: „Nu e, totuși, mai bine să ai o dictatură bună decât o democrație proastă?” Asta m-a determinat definitiv să scriu cartea”.

Romanul „Livada din Damasc” o urmărește pe Nermine, o adolescentă siriană refugiată în Liban.

În încercarea de a-și înțelege originile, ea pornește într-o căutare a adevărului care scoate la lumină istoria propriei familii și, odată cu ea, istoria unei Sirii marcate de dictatură, revoluție și exil. Prin ochii ei se conturează destinele celor apropiați: Aïssa, unchiul nevoit să fugă din țară după ce a participat la mișcarea pașnică de protest din 2011; Fulla, mama sa, o femeie puternică, dar încă împovărată de traumele trecutului; și Moustapha, patriarhul familiei, care continuă să viseze la livada pe care a fost silit să o părăsească. Deși războiul și exilul le-au schimbat viețile, personajele încearcă să-și păstreze demnitatea și speranța, în timp ce poartă cu ele trauma supraviețuirii și dorința de a-și recâștiga libertatea. 

O imagine greu de înțeles pentru publicul occidental

Obiectivul, spune scriitoarea, nu a fost doar prezentarea detaliată a unui regim autoritar și a consecințelor devastatoare ale acestuia, ci și a unei societăți diferite de cele europene, a unui popor rezilient, care continuă să spere la mai bine și să reconstruiască. „Siria ne-a fost prezentată în principal prin imagini de război, iar dictatura, prin relatări cumplite despre tortură. Eu însă voiam să arăt și altceva. Soțul meu a crescut într-o familie unită, în care exista foarte multă dragoste și, în ciuda tuturor, exista și bucurie”, subliniază ea pentru HotNews.

O altă imagine atipică pentru societatea occidentală este cea a moscheii ca loc al libertății: „Poate că pentru noi, francezii, și cred că și pentru voi, românii, pare ciudat, dar ei se întâlneau la moschee.”

„Soțul meu a descoperit libertatea și drepturile omului la moschee. Pentru că, în Siria acelor ani, nu aveai voie să te aduni pe stradă în grupuri mai mari de trei sau patru persoane; acest lucru era considerat o reuniune politică și o încercare de a răsturna regimul. Dacă făceai asta, era sfârșitul”.

„Moscheea era singurul loc unde oamenii se puteau întâlni, în afară de nunți, înmormântări, școală și, desigur, sediile partidului. Așadar, sub îndrumarea unui șeic cu adevărat vizionar, care există în realitate și se numește Abdul Akram al-Sakka (în carte poartă un alt nume), copiii au fost încurajați să gândească critic”, descrie scriitoarea nașterea grupului real Shabab Daraya („Tinerii din Daraya”), care organiza în Siria acțiuni pașnice de implicare civică. 

„Nu mai vreau să fiu acea persoană”. De ce și-a schimbat soțul numele

Neveux povestește că ea și soțul ei au râs și au plâns împreună, în timp ce lucrau la carte. Este convinsă că el a putut să-i dezvăluie toate amintirile, tocmai pentru că vorbea prin personajul pe care l-a inspirat, Aïssa. „Așa s-a simțit mai liber să se exprime. Cred că povara emoțională era mai ușor de suportat.” Autoarea susține că atitudinea soțului ei are legătură cu istoria lui personală, dar și cu trauma dictaturii.

Spre exemplu, ea amintește că prenumele bărbatului este Rias, dar, când a venit în Franța, a început să-și spună Rais, iar după ce și-a obținut cetățenia și-a ales un prenume francez, Louis. 

„Într-un fel, și-a schimbat identitatea. Așa că acum trăiește cu toate cele trei prenume, dar și cu identitatea lui Aïssa. Este felul lui de a-și gestiona traumele, poate într-un mod doar pe jumătate conștient. Când a ajuns în Franța, mi-a spus: „Rias, cel pe care l-am cunoscut eu, este Rias din vremea dictaturii. Nu mai vreau să fiu acea persoană. Sunt un om nou și nu mai vreau să fiu strigat cu acel prenume.” 

 „De ce să-i învăț pe copiii mei araba? Uită-te la țările arabe: sunt numai dictaturi”

La fel s-a întâmplat și cu limba. „Avem trei copii, născuți înainte de căderea regimului, în 2019, 2022 și 2023. Pentru el era foarte greu să le vorbească în arabă. Pe de o parte, araba este limba lui maternă și poartă în ea bucuria familiei sale; pe de altă parte, era și limba dictaturii, limba regimului. 

Îmi spunea: „De ce să-i învăț araba? Uită-te la țările arabe: sunt numai dictaturi. La ce le va folosi?” Eu însă învăț araba și cred că este o limbă pe care o poți studia toată viața. Este de o bogăție extraordinară, o limbă magnifică. După căderea regimului, lucrurile s-au schimbat. Limba a redevenit un spațiu al bucuriei și al libertății. Cred că relațiile cu limba, cu identitatea și cu propriul prenume sunt toate legate între ele și, desigur, au legătură cu trauma pe care a trăit-o”, este de părere Camille Neveux.

„Cred că Europa ar putea face mai mult”

Prin intermediul soțului ei, scriitoarea a avut ocazia să intre în casele sirienilor. A mers la familia lui, dar și la granița siriano-libaneză. A fost important pentru ea să arate în roman cum arată viața în acele case, la fel cum a fost important să precizeze că în mijlocul tuturor constrângerilor din țară, exista și o formă de bucurie în oameni. 

În același timp, am întrebat-o dacă crede că Europa a înțeles cu adevărat drama Siriei. „Cred că liderii europeni au înțeles foarte bine ce se întâmpla în Siria, dar au ales să-și urmărească propriile interese”.

„De exemplu, în privința primirii refugiaților s-au făcut unele lucruri, dar s-ar fi putut face mai mult. Același lucru este valabil și pentru afgani, care trec prin situații îngrozitoare. Cred că Europa ar putea face mai mult. Dar, știți și dumneavoastră, ascensiunea extremei drepte și a neofascismului face ca nimeni să nu vrea să-și asume riscuri. Nimeni nu vrea să i se reproșeze ceva. Cu excepția Angelei Merkel, care la vremea aceea a spus: „Vom reuși, vom face față”, și și-a asumat această responsabilitate”.

„Nu a fost ușor nici în Germania, dar, în cele din urmă, lucrurile au mers destul de bine. Au existat și evenimente tragice, însă au reușit să primească aproape un milion de refugiați, care astăzi sunt foarte bine integrați. Unii și-au deschis propriile afaceri și contribuie la economia germană”, susține ea. 

Cei care nu se mai întorc

După căderea regimului, spune Neveux, mulți refugiați din țările vecine, Turcia și Liban, au revenit în Siria, dar cei care încă se află în Europa nu se mai întorc.

„Au o viață, sunt integrați profesional și, în plus, multe familii își doresc o educație europeană pentru copiii lor. Educația copiilor este prioritatea lor, fie în Franța, fie în Germania. Poate că într-o zi se vor întoarce, când copiii vor fi mai mari. Asta arată că sunt oameni care se integrează și că acest lucru este posibil. Până la urmă, istoria omenirii este istoria migrațiilor”, după cum precizează.  

Siria, Gaza și o cauză care unește lumea arabă

Am întrebat-o pe jurnalistă și cum vede legăturile dintre Siria, Liban, Iran și Gaza și dacă aceste crize trebuie privite separat sau ca parte a aceluiași context regional. Ea a subliniat că Palestina ocupă un loc central în imaginarul și istoria politică a lumii arabe, iar cauza palestiniană rămâne un element care conectează societăți din întreaga regiune. Autoarea a povestit un episod personal petrecut alături de familia soțului ei sirian, înainte de căderea regimului Assad. 

În casa familiei, copiii desenaseră steaguri ale Palestinei și mesaje de susținere pentru Gaza. Privind acele desene, soțul ei i-ar fi spus: „De fapt, cauza lor astăzi este Palestina, este Gaza. Nu mai este revoluția siriană, nu mai este cauza siriană.” 

Pentru el, momentul a fost unul contradictoriu. Pe de o parte, era firesc să susțină o populație aflată într-o situație tragică, dar, pe de altă parte, exista sentimentul că propria suferință a sirienilor și lupta lor pentru libertate fuseseră trecute în plan secund. Neveux subliniază însă că solidaritatea cu Palestina și memoria tragediei siriene nu se exclud reciproc.

„După căderea lui Assad, steagurile siriene au reapărut peste tot. Dar asta nu înseamnă că Gaza a fost uitată”, crede ea.

În același timp, jurnalista amintește că această cauză comună a fost folosită de-a lungul timpului și de unele regimuri politice din regiune ca instrument de mobilizare și pentru a crea un sentiment de unitate.

„Dacă plec, ne vor lua casa și nu o vom mai recupera niciodată”

Camille Neveux și familia ei au ajuns în Daraya în octombrie 2025, după căderea regimului Assad. Pentru a oferi un exemplu despre anduranța și speranța celor de aici, autoarea a povestit despre socrul ei, redat sub forma lui Mustafa în carte. El și-a propus să construiască o școală, chiar în timpul dictaturii, deși copiii lui îi tot ziceau că „Siria s-a terminat” și el cheltuie banii degeaba. 

„Socrul meu răspundea mereu: „Nu. Eu vreau să rămân. Dacă plec, ne vor lua casa și nu o vom mai recupera niciodată.”

A rămas neclintit. Este foarte încăpățânat, și spun asta ca un compliment, nu ca pe o critică.  A ridicat acea clădire, iar deasupra școlii, a institutului de studii, a amenajat un apartament pentru el și unul pentru noi. Când regimul a căzut, toți copiii i-au spus: „Mulțumim, tată.” Totul continuă acolo, în Siria.” Scriitoarea a vizitat locurile din carte, pe care le-a descris prin ochii soțului ei, și s-a bucurat să observe cum erau foarte apropiate de imaginea pe care și-o formase și ea. 

„Un oraș încremenit în timp”

Acțiunea din „Livada din Damasc” își are originea în realitate și se desfășoară pe fundalul istoriei recente a Siriei, o țară dominată timp de peste cinci decenii de familia Assad: mai întâi de Hafez al-Assad, apoi de fiul său, Bashar al-Assad, ajuns la putere în 2000.

După o scurtă perioadă de deschidere politică, cunoscută drept „Primăvara de la Damasc”, regimul a revenit la controlul strict al vieții politice. În martie 2011, pe fondul Primăverii Arabe, protestele antiguvernamentale s-au extins rapid în întreaga țară. Represiunea violentă a manifestațiilor, arestările și torturile au transformat revolta într-un conflict armat. Daraya, o suburbie a Damascului și locul de origine al soțului autoarei, a devenit unul dintre simbolurile rezistenței civile împotriva regimului Assad. 

În august 2012, orașul a fost scena unui masacru în care sute de persoane au fost ucise de forțele loiale regimului. Războiul s-a complicat în anii următori prin apariția grupării ISIS și prin intervenția militară a Rusiei în 2015, în sprijinul guvernului sirian. Conflictul a provocat distrugeri masive și unul dintre cele mai mari valuri de refugiați din istoria recentă. 

În decembrie 2024, o ofensivă condusă de Hay’at Tahrir al-Sham (HTS) și alte grupări rebele a dus la căderea regimului Assad. Ahmed al-Sharaa, liderul HTS, a devenit figura centrală a perioadei de tranziție, în care Siria încearcă să-și reconstruiască instituțiile și relațiile internaționale. Printre prioritățile noii conduceri se află stabilizarea țării, reluarea cooperării externe și negocierea unui acord de securitate cu Israelul. După căderea regimului autoritar, peste trei milioane de sirieni au revenit în locurile natale.

Jurnalista descrie Siria ca fiind într-o stare foarte dificilă. „Damasc nu a fost distrus, dar când ajungi acolo ai impresia că orașul a rămas încremenit în timp, undeva în anii ’80. Nu au existat investiții, un semn al lucrurilor pe care regimul Assad nu le-a făcut. Găsești clădiri vechi, orașul istoric, palate și minunatul centru vechi al Damascului, cu casele sale tradiționale din lemn. Ai aceste uși mici din lemn, le împingi și descoperi palate cu curți interioare. Însă toate sunt în ruină. Nu s-a investit în nimic: nici în alimentarea cu apă, nici în rețeaua de electricitate.” 

În Daraya, un oraș-martir, după cum îl numește, pentru că a fost unul dintre leagănele revoluției, se reconstruiește, dar datorită cetățenilor și propriilor lor economii, deoarece statul nu are momentan mijloacele necesare pentru a investi. 

„Nu poți obține rezultate imediat. Schimbarea vine în valuri”

Pornind de la povestea din roman, am vrut să aflăm dacă scriitoarea vede revoluțiile o soluție reală pentru ca o societate să-și obțină libertatea și drepturile. „Soțul meu spune mereu că Revoluția Franceză a durat o sută de ani (n.r. referindu-se la faptul că a fost urmată de un secol de instabilitate politică ).

Sirienii au început revoluția în 2011; nu poți obține rezultate imediat. Schimbarea vine în valuri. Se vede foarte bine și în Iran: apare un val de proteste, este reprimat, apoi reapare. Așadar, aceste mișcări sunt, desigur, necesare. Societatea nu se va schimba fără mișcări de protest și fără mobilizarea oamenilor. Dar asta nu se poate întâmpla într-un an, nici în zece sau cincisprezece ani. Este un proces foarte lung”, spune ea. 

În același timp, punctează că sirienii din Daraya și din alte locuri sunt foarte atenți la ceea ce face noua putere. Există întotdeauna riscul apariției unui nou regim autoritar. Există, așadar, această vigilență permanentă a societății. Iar în Siria, dacă lucrurile vor merge prea departe, oamenii vor ieși din nou în stradă. Sunt convinsă de asta. Da, revoluția este necesară. Aceste mișcări sunt necesare.

Dar ele nu pot rezolva totul într-un singur an. Din păcate, sunt aproape întotdeauna însoțite de multă represiune. Este tragic. Cu toate acestea, ceea ce am văzut în 2011, Primăverile Arabe, marchează o nouă etapă în istoria acestei regiuni. Vedem acest lucru în Siria și îl vedem și în Iran.”

„Istoria migrației este universală”

În cele din urmă, Camille Neveux își dorește ca cititorii să înțeleagă ce înseamnă să trăiești sub o dictatură. „Cartea îi ajută pe cititori să înțeleagă ce înseamnă acest lucru și sper că îi va face să-și spună că trebuie să rămânem vigilenți. Istoria ne învață, totuși, anumite lucruri. Nu cred că istoria se repetă la nesfârșit; încerc să rămân optimistă. Cred că literatura are această putere: într-un moment în care lumea pare să se închidă în ea însăși, ea ne poate face conștienți de anumite realități, inclusiv din punct de vedere politic. Literatura este politică.”

Se bucură când oamenii îi scriu: „Nu am putut lăsa cartea din mână. Am citit-o în două zile.” și crede că este cel mai frumos compliment pe care-l poate primi un autor. 

„Înseamnă că scopul a fost atins. Cititorul a intrat în poveste, s-a lăsat purtat de ea, s-a bucurat de lectură și, în același timp, a învățat ceva. Oamenii au aflat lucruri despre Siria și le-au păstrat în minte. Și poate că lecția cea mai importantă este aceasta: cred că istoria migrației este universală. Ea însoțește omenirea din cele mai vechi timpuri și va continua să o facă”.

„Poate că ceea ce putem învăța din această carte este că migrația poate fi mai degrabă o sursă de îmbogățire decât o sursă de probleme, atunci când este gestionată bine și când există mijloacele necesare pentru a o gestiona.”