Nu multe personalități publice i s-au opus lui Ion Iliescu de la început până la sfârșit. El a făcut-o și vorbește acum: „Ne-am dat seama că mințeau pe față. Tot un comunist a rămas” / Unde spune că am ratat

La moartea unui șef de stat în societate există o varietate impresionantă de opinii. HotNews a dialogat cu unul dintre cei mai mari critici ai lui Ion Iliescu, încă de când acesta era votat cu 86%: Petre Mihai Băcanu, cel care nu și-a schimbat niciodată opinia despre efectul negativ major al lui Iliescu în ceea ce este România de astăzi și efectele asupra României de mâine. 

În ianuarie 1989, ziaristul Petre Mihai Băcanu a fost reținut de Securitate. Alături de câțiva colegi curajoși, Mihai Creangă, Anton Uncu, inginerul Ștefan Niculescu Maier, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, matrițerul Nicolae Neacșu și economista Elena Gheorghe, ei puseseră la cale apariția unui ”ziar cu știri adevărate din România”. Era interzis. 

Băcanu a fost închis. Doar revoluția din 1989 i-a adus eliberarea. A devenit directorul ”României libere”. Pentru anii de imediat de după 1990, ziarul a fost principala voce colectivă a opoziției din România. În ”România liberă” scriau, printre alții, editorialiști precum Tia Șerbănescu și Tudor Octavian, și publicau frecvent Ana Blandiana, Doina Cornea și alte nume importante ale ”anti fesenismului”, regimul ilustrat de Ion Iliescu.

Băcanu: „N-a avut o disidență clară”

– Domnule Băcanu, știați, în zilele Revoluției, cine este Ion Iliescu?
– Știam despre el, chiar în grupul nostru disident am discutat deseori despre el. Exista un zvon care circula destul de intens, că el ar fi un posibil înlocuitor al lui Ceaușescu. De fapt, el nici n-a avut o disidență clară, a fost o disidență indirectă. Zvonul ăsta l-a împins pe Ceaușescu să-l marginalizeze. Noi am dat o groază de declarații la Securitate, erau interesați dacă îl cunoaștem sau dacă am discutat cu el, dacă l-am avut în vedere în vreun fel. Era cunoscut în foarte multe cercuri. Știam de el înainte de 22 decembrie. 

– Cum l-ați receptat pe Ion Iliescu în 22 decembrie, când a apărut la Televiziunea Română?
Categoric că era unul dintre cei care ar fi putut să-i ia locul lui Ceaușescu, dar chiar și atunci când se discuta despre această posibilitate, noi toți îl percepeam ca o formulă, exact cum a fost el categorisit, de un comunist mai luminat, nițel mai bun decât Ceaușescu. 

Dar Revoluția Română impunea o schimbare radicală, așa se explică toată mișcarea care a urmat, „Fără comuniști”, cu „Punctul 8 de la Timișoara”. Deja era prea mult. Noi, „România liberă”, am intrat în opoziție față de regimul lui în 28 decembrie, deci la câteva zile de la Revoluție, când, în urma unui articol al lui Brucan publicat de noi, Brucan a spus că FSN pășește în campanie electorală. Ei promiseseră că doar vor organiza alegerile. 

Ne-am dat seama că mințeau pe față și atunci am hotărât ca ziarul să intre în opoziție. După vreo lună, când au înțeles asta, au început represaliile.

Ion Iliescu ar fi putut, dacă voia, să facă un proces așezat, prin care să se descopere toate crimele lui Ceaușescu și putea fi condamnat pe bune. Nu știu dacă la moarte, dar putea fi condamnat. 

„Iliescu nu mai avea ce să facă”

– Ați acoperit ca ziarist toate perioadele în care Ion Iliescu a fost la putere. Există vreo diferență între perioada primelor două mandate, 1990-1996, și 2000-2004?
De data asta, preceptele europene îl obligau să le respecte, Iliescu nu mai avea ce să facă. De asta există această percepție că au existat doi Ion Iliescu, unul înainte de 2000 și unul după. 

El era mai democrat decât Ceaușescu, categoric, era și mai citit, dar tot un comunist a rămas. Eu, de pildă, dacă e să apreciez ceva la Ion Iliescu, apreciez episodul Snagov (Declarația de la Snagov, din 1995, când reprezentanții tuturor formațiunilor politice au convenit să lucreze împreună pentru integrarea europeană a României – n. red.) care este de lăudat. Probabil sunt și alte chestii care trebuie lăudate. El s-a schimbat enorm de mult în ultimul mandat, dar a contat startul. 

– Dar aspecte negative?
– Păi regresul României de la el a pornit, cu laudele pe care le-a adus minerilor, cu faptul că a hătuit opoziția. Reformele s-au mișcat greu, și așa mai departe, lista e lungă. 

„Dacă Regele avea inspirația să vină în 23 decembrie, cred că alta era istoria”

– Putea să existe o Românie postdecembristă fără Ion Iliescu? Putea să fie altfel?
El a câștigat pentru că venea pe acest zvon pe care românii îl știau cât de cât de la „Europa liberă” și pe unde se mai vorbea, dar l-a ajutat și propaganda foarte puternică, de tipul „Nu ne vindem țara” și câte și mai câte. Noi am acceptat votul, românii asta au vrut, asta au votat. 

Dar, de pildă, dacă Regele avea inspirația să vină în 23 decembrie, cred că alta era istoria, pentru că n-avea cine să-l întoarcă de pe autostradă. 

În orele de după fuga lui Ceaușescu, tinerii revoluționari, pentru că a fost o revoluție făcută de tineri, n-au știut ce să facă cu puterea. Atunci au fost mai iuți de picior niște profesioniști ai puterii, care știau cum e cu ea. Stănculescu s-a gândit atunci la Ion Iliescu, se și cunoșteau, o fi analizat, o fi zis că e mai nimerit. Așa a rămas el.

„Iliescu a zis: nici vorbă de așa ceva”

– Aveți o interacțiune cu Ion Iliescu care vă este prezentă în memorie?
– Eu n-am avut ceva personal cu el, am dus lupte gazetărești. Am avut la un moment dat o găselniță gazetărească: la orice scriam, băgam un P.S. că încă aștept ca domnul Iliescu să accepte o discuție la o oră de vârf în direct. O tot repetam. El putea să răspundă, dar Iliescu nu explica decât când voia el și ce voia. Punctele fierbinți nu le ataca. 

Am avut câteva întâlniri cu Ion Iliescu, la una dintre ele s-a pus problema unui sediu pentru noua asociație apărută, Asociația Ziariștilor Români. El știa că am solicitat un sediu și m-a întrebat cam ce am dori. I-am spus că dorim sediul pe care l-a avut vechea Asociație a Ziariștilor Comunisti sau sediul unde a funcționat în interbelic sediul Asociației Tipografilor și Ziariștilor, în spatele Teatrului Național din București. 

Iliescu a zis „Nici vorbă de așa ceva”. A refuzat pentru că nu-i convenea o asociație a ziariștilor cu oameni care făceau opoziție. Fusesem chemați de o structură apărută care copia fosta secție de presă a Comitetului Central. Eu le-am spus „Bună ziua” și am plecat.

„Cred că, în sinea lui, a regretat multe din acțiuni și din inacțiuni”

– Ce rămâne pentru dumneavoastră după Ion Iliescu, acum, dacă trageți linie?
Eu nu spun că el n-a făcut și lucruri bune, dar cele câteva poticniri pe care le-a avut au dus la regresul României, la izolarea României. De unde eram pe buzele tuturor occidentalilor și ni s-ar fi deschis atâtea porți, România a fost ani buni izolată și aproape uitată. O schimbare s-a produs și în ceea ce-l privește pe Regele Mihai. Când Iliescu a realizat că Regele nu mai constituie un pericol, n-a mai acționat ca pe autostradă. 

Cred că, în sinea lui, a regretat multe din acțiuni și din inacțiuni. Nu a recunoscut public și nu și-a cerut scuze dintr-un orgoliu românesc, care funcționează la mulți. Noi n-avem educația asta a scuzelor, a recunoașterilor, a demisiilor…

Mineriadele nu pot fi disociate de numele lui, practic România a luat un start prost, greșit, din cauza lui.