Nunta cu doctorate

Ieri, 8 septembrie, Grupul pentru Dialog Social a organizat o dezbatere pe tema plagiatului în mediul universitar românesc. Nu am participat la această discuţie şi, prin urmare, tot ceea ce ştiu despre ea este ceea ce am putut citi din rezumatul postat de d-na Raluca Pantazi pe portalul HotNews.ro. Mă regăsesc în opinia – şi atitudinea – participanţilor la dezbatere, cu trei rezerve faţă de intervenţia d-lui Pleşu. Mai înainte de toate, ţin să precizez că ceea ce voi spune în continuare nu e o critică a spuselor d-lui Pleşu şi cu atât mai puţin un “atac” la adresa dânsului. Nu doresc ca lucrurile pe care le voi spune să fie interpretate în acest fel. Am crescut cu cărţile dânsului şi din ele (la fel ca din cele ale d-lui Liiceanu) am învăţat să citesc şi să scriu. Acest fapt mă îndeamnă la recunoştinţă şi la consideraţie. Mai trebuie spus un lucru: d-l Pleşu, prin Colegiul Noua Europă (la fel ca d-l Liiceanu prin Editura Humanitas), a făcut ceva – şi nu puţin – pentru ca învăţământul superior românesc să arate altfel decât ni-l înfăţişează plagiatele şi escrocheriile pe care ni le aduce în atenţie presa.

În intervenţia dânsului, d-l Pleşu spune la un moment dat: “În acest efort de a căpăta titluri academice, se ascunde şi un fel de idee subînţeleasă că titlul academic înseamnă totuşi ceva. Există o onorabilitate a titlului academic, a meritului academic.” Mă văd nevoit să-l dezamăgesc pe d-l Pleşu: valoarea doctoratului pentru cei de care s-a vorbit la GDS este una pur utilitară şi deloc academică. Pe oamenii aceştia nu-i interesează onorabilitatea academică. Deloc. Chiar dacă unii devin – în timp record – la rândul lor profesori universitari. Tocmai pentru că şi-au luat doctoratul aşa cum şi l-au luat (adică furând fără scrupule şi fără remuşcări) şi, adesea, obţinând la fel şi masteratul, şi licenţa, uneori şi bacalaureatul, oamenii aceştia ştiu exact – pe mercurial – cât valorează “academismul”. Dar au înţeles ceva esenţial: că Universitatea e un nod de interese; e locul în care – dat fiind că pe aici trebuie să treacă toţi specialiştii (şi de jos în sus, ca studenţi; şi de sus în jos, ca membrii ai diverselor comisii, şi pe orizontală, între universitarii din diverse centre) – se crează legături. Şi se crează exact acel gen de legături pe care le caută oamenii cu plagiatele: legaturi făcute din ambiţie şi concupiscenţă, din poveşti despre colegi, din “proiecte” cu “fonduri”, din jumătăţi de cuvinte şi din subînţelesuri. Puterea academică – în speţă influenţa culturală – a unui universitar e cvasi-nulă în România de azi (câţi dintre noi ar putea numi – după realizările lor – cinci universitari din alt domeniu decât al lor?), însă capacitatea lui de fi, pentru oricât de puţin timp, la intersecţia atâtor biografii şi, implicit, de a vedea în geometrii aleatorii conturul pieselor de puzzle e enormă. (Tocmai de aceea nu doar Serviciile noastre îşi racolează “oameni de influenţă” dintre universitari sau prin intermediul acestora, ci – cum bine se ştie – şi cele ale Majestăţii Sale şi, probabil, multe altele.) În această economie rolul plagiatului e esenţial: el crează – şi foarte rapid – o legătură personală tare (căci inavuabilă) între oameni care vor mai face afaceri împreună. Meritul generalului Oprea este acela de-a fi girat transformarea paternităţii spirituale în năşie şi a doctoratului în dar de nuntă. Dar nu dânsul a iniţiat acest proces. Din momentul în care universitarii au început să aibă căutare – ca avocaţi, ca edili, ca şefi de clinici private, ca patroni de firme de construcţii, ca bancheri, ca parlamentari – sistemul a început să funcţioneze de la sine. Capacitatea unui om care are o asemenea profesie şi e şi cadru universitar e dublă: aceea de-a fi cel mai eficient recrutor de “talente” pentru “marile afaceri” şi aceea de-a conecta, graţie întâlnirii între “deschiderea universitară” şi relaţiile umane, o mulţime de persoane, din varii domenii, necesare bunei desfăşurări a “marilor afaceri”. Ca atare, faptul de a-ţi da doctoratul cu anumiţi oameni are ceva din iniţierea ambiguă într-o societate secretă. Iar faptul de-a intra – ca şi cadru universitar – printre ei joacă aceeaşi funcţie cu apartenenţa la un club. (Şi, de aceea, doctoratele patronate de ei nu au nimic de-a face cu democratizarea pe care o invocă d-l Pleşu. “Lărgirea bazei” celor cu doctorat are o altă cauză, despre care voi vorbi mai încolo.) Acestea sunt motivele, cât se poate de pământeşti, care împing mase de foşti învăţători, de miliţieni, de profesori de sport, de magazionieri şi de ofiţeri de intendenţă sau de reveniţi din străinătăţuri – toţi oameni cărora viitorul le surâde – să ia cu asalt universităţile. Ei ştiu de la început ce îi interesează: hârtia şi conexiunile şi, în general, sunt bine informaţi asupra oamenilor şi a preţurilor. Nu dau pe la cursuri (adesea nici pe la examene), între altele pentru că – atunci când, de pildă s-au ajuns prin “deconcentrate” sau consilii locale înainte de a-şi începe studiile – e preferabil să nici nu fie văzuţi de cadrele de rând. Dacă vin, vin în birou la rector, la decan, la un profesor arhicunoscut (pentru “disponibilitatea” lui) şi, inevitabil, vin bine “pregătiţi”. Aşa cum se cuvine între oameni cu un anumit profil, “afacerea” se stabileşte la jumătatea drumului: omul îşi prezintă, într-un limbaj voalat, dorinţa şi, tot într-un asemenea limbaj, profesorul vine cu oferta. D-l Liiceanu se declara, în intervenţia dânsului, surprins de faptul ca “autorul plagiat devine solidar cu plagiatorul”. Şi totuşi, e ceva cât se poate de normal: autorul plagiat – de multe ori coordonatorul sau un membru al comisiei doctorale – e tocmai cel care a furnizat lucrarea. Să ne înţelegem bine: n-a scris-o el, nici măcar n-a citit-o (căci, dacă o făcea, se evitau multe); un “negru mititel” sau, şi mai adesea, o echipă de “negri” (care nu se cunosc între ei şi lucrează pe capitole) a fabricat-o în timpul necesar. La suma care li se dă, aceştia n-au nici un interes să lucreze la “ştiinţificitate”, din linguşeală (sau din lene) “citează” copios din “marele maestru” sau din surse on-line. Uneori poate, din frustrare, “i-o fac” celui care-i pune la lucru fără să le dea nimic, sau doar o plată derizorie. Cu adâncă tristeţe: aşa merg lucrurile. Lucrarea aceea e un “trebuie” ce se cere executat într-un anumit timp. În fapt, ea nu interesează pe nimeni şi nu e citită de nimeni, nici de cel ce se presupune că a făcut-o, nici de “negrii” care au scris-o, nici de coordonator, nici de comisie, nici de CNADCU, nici de editura care publică – contra cost – câteva exemplare (“pentru dosar”), nici de nimeni. Ceea ce contează la un asemenea doctorat e doar hârtia care vine de la Minister şi legăturile care se crează la masa de după susţinere. O să mi se spună: bun, e clar ce interese are aici “catindatul”. Dar profesorul? Pentru o sumă – în general cunoscută – e dispus la asemenea lucruri? Da, bineînţeles. În capitalism nici un ban în plus nu e inutil. Şi totuşi, cel mai adesea nu banii aceştia – repet, luaţi cu conştiinţa împăcată şi cu sentimentul datoriei îndeplinite – sunt “plata” “serviciului” făcut proaspătului doctor. Dacă, aşa cum spuneam, acesta s-a ajuns printr-o instituţie, contraserviciul care-i e cerut e o “cooperare” activă – sau doar o vorbă bună “unde trebuie” – pentru ca “proiectul” (cel cu “fonduri”) pe care profesorul tocmai l-a “trimis” să fie selectat şi să poată demara în bune condiţii. Sigur, nici profesorul nu e insensibil şi, adesea, în “echipa proiectului” se regăsesc rude ale omului din “instituţii”, tineri “de viitor” şi viitori doctori ai aceluiaşi profesor. Aşa se stabilizează relaţiile şi aşa se fac “afacerile”. Ar fi fost cu adevărat de neînţeles ca Serviciile noastre ultraperformante şi un om cu talentele native ale d-lui Oprea să nu caute a “coordona” – ad maiorem gloria sua – această reţea informală. Îl putem acuza de câte dorim pe General, dar nu dânsul a creat-o: ea a pornit, sincron, o dată cu “fabricile de diplome” şi a funcţionat la randament maxim pe plan local în toate “muncipiile” dotate cu Universitate. În vremea d-nei Andronescu, a USL-ului triumfător şi a nenumăratelor comisii ale Ministerului, micile reţele locale au fuzionat într-o mare reţea naţională. D-l Oprea i-a înţeles potenţialul şi, spirit marţial şi organizator, s-a gândit s-o transforme într-o structură ierarhică având în vârf “strunga cea strâmtă” (care permite cel mai eficient control şi, implicit, oferă cele mai bune garanţii) ce e Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul”. Astfel, filtrele se multiplică: oamenii “conectaţi” la Academie fac – în universităţile lor – o primă selecţie a candidaţilor, funcţia publică face a doua selecţie şi de treapta a treia se ocupă oamenii de la “Mihai Viteazul” (sau de la Colegiul Naţional de Apărare “Carol I”). Cu riscul de a-l dezamăgi pe d-l Liiceanu, aceste instituţii sunt ENA şi Eton-ul României: ele nu produc genii individuale, ci reţele de interese, un creier colectiv al cărui “program” poate fi oricând accesat de o mână de oameni. Simplu şi eficient. Ce rol are academismul în toată povestea aceasta? Nici unul. “Prestigiul academic” “merge la popor” (mai ales în preajma alegerilor), nu pentru că cei mai mulţi ar înţelege ceva din el, ci pentru că într-o ţară înapoiată şi subdezvoltată se mai păstrează, atavică, frica magică de puterea cuvântului. Cel care-l mânuieşte e urât pentru că poate trăi fără a lucra cu palmele, dar e şi temut pentru că poate lovi fără a da cu pumnul. Asta e tot. Dincolo de această realitate nu sunt decât cifrele dezolante ale analfabetismului, ale celor ce nu citesc nimic după încheierea şcolii elementare, a testelor PISA, a abandonului şcolar şi a numărului record de mic de cărţi ce se cumpără. D-l Maghiar (fostul meu rector), d-l Mang, d-na Dumitrescu, d-l de la Târgu Jiu cu 40 şi de norme, d-l de la Cluj cu 580 de milioane pe lună, d-na “profesor universitar doctor inginer” de la USAMV (şi mii de alţii) au înţeles-o – osmotic – înaintea oricăror studii academice. Au înţeles cum stau lucrurile şi le-au folosit în interesul lor (şi pentru că n-au fost prinşi – sau judecaţi, pentru că legea nu se aplică retrospectiv şi pentru că nimeni nu mai ştie de care lege e vorba – sunt “oameni cinstiţi”, cu patalama de la Comisiile de Etică). D-na Andronescu la-nceput şi d-l Oprea mai aproape de noi au înţeles care e potenţialul “sistemului” şi – în deplin acord cu d-l Ponta (care are şi dânsul o poliţă de plătit “academicilor”) şi spre bucuria “comisiilor” Ministerului – l-au structurat impecabil. Dacă vă închipuiţi că fără garanţia d-lui Ponta sau fără autoritatea Generalului structura se va descompune, vă înşelaţi. Ea nu e făcută doar să fie – precum autostrăzile ce se tot inaugurează – ci şi să funcţioneze. Şi va funcţiona. Ca până acum şi mai mult decât atât. Căci sunt implicaţi prea mulţi oameni, prea multe interese şi prea mulţi bani pentru ca ceva s-o mai poată opri. Mâine, maşinăria aceasta îşi va face propria ei Lege a Educaţiei. Intelectualii se vor aduna la GDS, supăraţii vor scrie pe platforme şi pe bloguri, dar Legea va fi votată în Parlament şi va produce “efecte juridice”. E inevitabil să fie aşa.

Ceva mai încolo, d-l Pleşu spune: “Eu anticipez încă doi paşi de aici încolo. Asta a fost faza pe doctorate. Urmează faza pe brevete. (…) Faza finală va fi faza pe Academie.” Aceste afirmaţii se leagă de ceea ce domnia sa spunea mai sus, în speţă de “onorabilitatea academică”: dacă oamenii au pornit-o pe calea “recunoaşterii universitare”, atunci e de aşteptat că vor vrea mereu mai mult. N-ar fi exclus ca d-l Oprea să viseze la bastonul de mareşal şi alţii să se vadă dans le habit vert. Dar eu unul nu cred că asta e problema. Un brevet nu înseamnă mare lucru, dat fiind că inginerii – odată cu industriile – şi-au pierdut imensa lor putere din vremea comunismului, au devenit mai subalterni decât erau pe-acele vremuri şi la ei se poate ajunge foarte uşor, graţie bancherilor. Chiar şi în “proiecte” (“de infrastructură”) au, în general, roluri secunde. A avea un brevet de invenţie nu e nimic mai mult decât o ambiţie personală; o hârtie pe care o cumperi ca s-o atârni pe perete. Iar Academia are două neajunsuri: e un loc prea vizibil şi – în mod paradoxal – prea mic (căci marginal) în raport cu “marile afaceri”. În plus, fiind alcătuită din inamovibili – şi, toţi, d’un certaine âge (adică oameni care nu mai au ce pierde) – există riscul ca vreunul să se trezească vorbind pe unde nu trebuie de ceea ce nu trebuie. Academia Naţională de Informaţii e suficientă: oameni care se cunosc, care au lucrat împreună, care au laconism militar şi o conştiinţă clară a fuziunii interesului personal cu cel naţional. Aşa că, atât cât pot eu să-mi dau seama, lucrurile vor rămâne la nivelul fazei pe doctorate. Totuşi, trebuie spus că aceasta nu şi-a dat încă măsura. Poetul a intuit lucrurile mai bine: “Să-mi spui studente unde/ De vrei s-ascuzi o piatră o vei ascunde?/ Acolo unde pietrele se-ascund:/ O piatră printre pietre-o pui, pe prund.” Modalitatea cea mai eficientă de-a înăbuşi anchetarea unui caz e generalizarea. Orice poate fi distrus prin inflaţie. Şi ceea ce se pregăteşte e inflaţia de doctorate. Doar anul acesta s-au umplut universităţile de abilitaţi. Probabil se vor face şi mai mulţi în anul care vine. Şcolile doctorale sunt o mană cerească pentru buzunarul strâmt al profesorilor. Înţeleg că se va reveni la acordarea celor 15% în plus la salariu pentru cei ce obţin titlul de doctor. Atunci să vedeţi ce va fi! În cinci ani de zile nu va mai un învăţător în România care să nu fie “doctor în ştiinţe pedagogice”! Motostivuitori, uşieri, administratori de bloc, mătuşi bovarice, cu toţii se vor înghesui la doctorate – unde noi valuri de abilitaţi îi vor aştepta cu mîinile întinse. Cui nu-i trebuie 15% în plus pe lună? Şi ce universitar (şi ce universitate?) va refuza “bugetarea pe cap de doctorand”? Unora li se pare că ceea ce e acum e deja prea mult în învăţământul universitar. Însă aceasta nu e decât o etapă intermediară între industria diplomelor de licenţă şi cea a diplomelor de doctorat. Acum avem câteva mii de doctori şi câteva zeci de cazuri de plagiat. La limită, ar putea fi luate la verificat (a câta oară?) toate lucrările de doctorat susţinute după 1990. Dar ce vom face când acestea vor fi zeci, poate sute de mii de doctori? Cine va investi sumele necesare unei (sau mai exact unor) comisii care să aibă disponibilitatea de a le lua la rând, una câte una? Nu vom risca iarăşi să avem o mare “comisie naţională” (alcătuită din aceleaşi clasice personaje ale tuturor tribunelor) care, din lipsă de fonduri, de personal şi de timp, să se pronunţe asupra tuturor lucrărilor, în vrac? Nu, vom descentraliza lucrurile şi le vom lăsa pe seama “autonomiei universitare” şi a “comisiilor de etică” locale. Foarte bine. Numai că e de prevăzut că atunci când în fiecare universitate vor fi tot atâtea lucrări câte sunt acum la scară naţională nimeni nu va prevedea şi nişte fonduri pentru programe antiplagiat sau pentru verificarea lor. Şi, în plus, e de prevăzut că în comisia etică a universităţii vor fi doar “profesori universitari doctori docenţi” care au şi ei doctoranzi, doctoranzi care acum se descurcă mai greu, căci şcoala nu mai e ce-a fost; iar profesorii aceştia sunt colegi de birou cu şefi ai “şcolilor doctorale” şi ştiu ei (şi dacă nu ştiu, li se va spune) că din doctoranzi îşi face universitatea bugetul şi dacă-i alungăm de la noi candidaţii se duc la alte universităţi, unde “merge”, etc. Cam aşa e cu “autonomia”. Vaga mea bănuială e aceea că ideea aceasta cu inflaţia doctoratelor e a d-lui Ponta. Dânsul are o poliţă de plătit unei comisii a Universităţii din Bucureşti. E extrem de eficient, pentru a scăpa de-o acuză, să-i faci pe toţi părtaşi la lucrul de care eşti acuzat. Căci dacă toţi au făcut-o, cine-l poate judeca pe unul anume? Iar dacă sparge barajul acum, peste câţiva ani d-l Ponta va putea veni cu teza dânsului într-o mână şi cu un vraf de alte teze noi în cealaltă şi va putea demonstra, cu citatele de rigoare, că lucrarea dânsului respectă “înalte standarde de ştiinţificitate” în raport cu “cele mai recente contribuţii în domeniu”. Şi, fără nici o glumă, va avea dreptate.

Povestea cu şcolile doctorale şi cu cei 15% a lovit învăţământul în cel mai sensibil punct al lui: bugetarea. Din păcate, nu există nici o categorie profesională dispusă la mai multă umiliţă şi impostură pentru bani decât profesorii. Unii pentru cei 15%, alţii pentru “bugetare” (şi pentru taxă), vor face absolut orice, fără să crâcnească ci, dimpotrivă, cu voioşia faptului că s-au reîntors vremurile bune ale “fabricilor de diplome”. D-l Ponta (sau cine-o fi fost) a intuit bine momentul: acum are loc “schimbarea de generaţie” – locul oamenilor care-au beneficiat de “goana după diplome” din anii ’90 şi începutul anilor 2000 e luat de “generaţia tânără”, care nu doar că-şi aşteaptă rândul, dar până ieri se temea de pierderea locului de muncă odată cu colapsul numărului de studenţi. Acum, cu doctoranzii, li se promite revenirea în forţă şi trecerea la the next level. Ce şi-ar putea dori mai mult? Dacă o va face, d-l Ponta va deveni binefăcătorul lor şi i se vor ierta – cu dragă inimă – toate păcatele “academice”. În schimb cel ce va îndrăzni să atenteze la aceste privilegii (“bunuri dobândite” ca orice privilegiu) va fi de-a pururi blestemat de toată dăscălimea şi de-ar avea 10 Nobel-uri. Dar nu cumva această relativizare a diplomei de doctor va afecta structura de relaţii în vârful căreia e Academia de Informaţii? Nicidecum; dimpotrivă, o va consolida, căci pe de o parte baza de recrutare va fi mai largă, pe de alta nevoia de “diplomă adevărată” (adică de acea diplomă care-ţi dă acces la oamenii influenţi şi la adevăratele afaceri) va creşte exponenţial. Probabil cei 15% erau, în felul lor, prevăzuţi în plan. Alături de cei 10% care se adaugă anul acesta salariilor profesorilor, ei sunt echivalenţi cu majorarea salariului personalului medical. Atâta doar că nu vin pe gratis: menirea lor e aceea de-a “fideliza” cadrele didactice “cauzei sociale” a partidului de guvernământ. Şi, evident, de a face uitate câteva “păcate de tinereţe” din care, oricum, puţină lume înţelege ce e de înţeles. Pentru majoritatea (vai!, inclusiv a profesorilor), d-l Ponta, d-l Oprea, şi doctorazii dânsului (ca atâţia alţii) “s-au descurcat” “aşa cum fac toţi” – şi-n lumea noastră descurcatul e o virtute. Şi nu doar că “s-au descurcat”, ci “au dat şi la oameni”. Curat de stânga! Şi aşa, fără să scoată nimic din buzunar, stânga va ieşi curată de toate păcatele. Etapa doctoratelor nu va fi prea curând depăşită; va fi doar perfecţionată. De ce să nu?

Ce e de făcut? La această întrebare, după ce recunoaşte că nu vede o ieşire, d-l Pleşu adaugă: “Singura soluţie eficace pe care o pot imagina, dar îmi dau seama că e utopică, ar fi, şi fac această propunere cu modestie în seara aceasta: ca toţi care avem doctorate cât de cât normale să ne autosuspendăm – asta e formula la modă acum – din categoria de purtător de titlu de doctor. Hai să ne depunem toţi titlurile, să spunem că, până nu şi le depun ceilalţi, noi nu mai vrem să le avem.” Şi domnia sa se declară dispus să renunţe la titlul de doctor. Marea problemă a propunerii d-lui Pleşu nu e aceea că e utopică, ci că nu e eficace. Să presupunem – de dragul argumentaţiei – că, în urma unui radical proces de conştiinţă, cei ce nu se ştiu cu musca pe căciulă şi-ar depune diploma de doctor, despărţind astfel apele. Îngăduiţi-mi să cred că n-ar fi atâţia de mulţi încât să se prăbuşească învăţământul superior. Şi nici n-ar crea o tendinţă în care să vină (din ruşine sau din interes) şi unii dintre ceilalţi. Ca o pură curiozitate: cam câţi şi-ar depune diploma de la Academia de Informaţii? Dar de la Colegiul Naţional de Apărare? Dar de la universităţile de la Piteşti, de la Târgu Jiu, de la Reşiţa, etc. (şi, cu voia d-voastră, de la Oradea)? În momentul în care “cei buni” îşi depun diploma de doctor, acest gest are consecinţe juridice (pentru că a fost dată “cu dedicaţie” o ordonanţă pe această temă) şi – în virtutea actualei Legi a Educaţiei – oamenii aceştia îşi vor pierde locul de muncă. Credeţi că Universitatea din Reşiţa (et esjudem farinae) va suferi prea mult din cauza asta? Cei câţiva sinucigaşi vor fi înlocuiţi din mers – cu cine credeţi? – cu proaspeţi doctori ai universităţii în cauză! Să spunem – tot de dragul argumentării – că în cadrul unei facultăţi a unei mari universităţi, îşi vor depune diploma de doctor şi, pe cale de consecinţă, îşi vor pierde postul – ceea ce va duce la închiderea respectivei facultăţi – majoritatea membrilor corpului profesoral. Ei bine, şi? Universitatea din Reşiţa – sau o nouă Bioterra la Bucureşti – va veni cu o ofertă tentantă exact pe nişa lăsată liberă de “oamenii cu conştiinţă”. Cine-ar ieşi câştigat din această istorie? Dar, mai întâi, se poate ajunge la un asemenea gest radical? Majoritatea universitarilor oneşti sunt oameni care trăiesc doar din activitatea intelectuală căreia i s-au dedicat. Ce-ar însemna pentru ei acest gest (făcut cu seriozitate, căci tot d-l Pleşu ne-a spus – şi tot în această săptămână – că “auto-suspendarea ca şantaj; plecăm niţel, dar nu de tot” nu e compatibilă cu un caracter adevărat)? Pur şi simplu şomajul. Crede cineva că Harvard-ul şi Cambridge-ul se vor înghesui să-i cheme la ei pe obiectorii noştri de conştiinţă? Să fim serioşi! Oamenii oneşti vor pierde tot, fără a putea determina nici o schimbare în bine. (Şi încă o întrebare: nu sunt destui, în afara universităţilor, cu doctorate pe bune? Soarta lor emoţionează pe cineva? Schimbă ceva în lumea noastră?) Asta e ceea ce Constantin Noica numea “o pură gesticulaţie”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie unuia asemenea apeluri nu fac decât să-mi arate cât de mare e distanţa dintre noi, cei care (mai) credem în universitate. Dacă vă mai amintiţi, s-a mai făcut un asemenea apel, pe vremea zăpezilor de mai an, în marginea unei istorii mai concrete, cea cu “mita electorală” de 7 milioane oferiţi de d-l Ponta profesorilor pentru “perfecţionare” chiar înaintea alegerilor. Circula pe internet o listă cu profesori (cei mai mulţi plini), cu funcţii de la Universitatea din Bucureşti (în particular de la Facultatea de Drept) care respingeau suveran această “tentativă de corupţie” şi-i chemau pe toţi să le urmeze exemplul. Citind-o, n-am putut să nu mă gândesc la faptul – dureros de adevărat în banalitatea lui – că pentru un om care câştigă 150 de milioane pe lună, 7 milioane sunt aproximativ 5% din venitul său, în vreme ce pentru unul care câştigă 15 milioane e jumătate din salariu. De 5% te poţi dispensa nu doar pentru o cauză nobilă, ci şi dintr-un “capriţ”, dar de o jumătate de salariu? Câţi tineri profesori de preuniversitar îşi pot permite asemenea gesturi? A le propune astfel de atitudini radicale nu înseamnă nimic altceva decât a-i umili – arătându-le că nu pot să facă ceea ce conştiinţa i-ar îndemna – şi, finalmente, a ţi-i înstrăina. Vor lua banii d-lui Ponta, îşi vor păstra doctoratul (la fel ca ceilalţi), vor boscorodi în barbă şi vor spune: “s-o facă intelectualii, că ei îşi permit. Noi ce putem face?” Şi au dreptate. Fie-mi îngăduit să amintesc aici vorba pe care ne-o spunea nouă în facultate un vrednic profesor: “Nu numai cu pâine trăieşte omul. Dar nici fără pâine.” Procedând în felul acesta, un gest gândit cu onestitate se întoarce împotriva celui care-l face şi crează o prăpastie între el şi cei care, în mod normal, ar fi aliaţii lui. Nimic nu foloseşte mai mult celor care-au ruinat şi ruinează şcoala românească decât această fragmentare a celor dispuşi să-i apere demnitatea.

Şi atunci chiar să nu fie nimic de făcut? Ba da, eu unul cred că pot fi făcute cel puţin două lucruri. Primul e unul – o spun la fel ca d-l Pleşu – utopic, dar (cred eu) eficace. Sunt în această ţară câţiva intelectuali – între care d-l Pleşu şi d-l Liiceanu – al căror cuvânt poate rezona acolo unde cuvântul celorlalţi care cred în şcoală nu se aude, în Parlamentul European, la Comisariatul European pentru Educaţie şi în marile universităţi ale lumii. Oamenii aceştia pot deveni vocea celor neauziţi şi pot spune, acolo unde cuvintele determină realităţi, adevărul: da, sistemul românesc de învăţământ e putred şi a-l finanţa revine la a arunca apă în ciur. Orice finanţare va sfârşi în buzunarele unei caste administrative care n-are nici în clin, nici în mâneca cu educaţia sau cu cultura şi pe care n-o intereseză decât propriile afaceri şi propria “autopromovare”. Am fi vrut să fie altfel, dar asta e. Ca să punem capăt acestei anomalii nu există decât o cale: opriţi toate proiectele (foste POSDRU, viitoare POCU) cu aceşti oameni. Daţi banii alocaţi României în cadrul acestor linii de finanţare pentru două lucruri: mai întîi să aducem din străinătate – doar din străinătate! – comisii pe fiecare disciplină universitară care să dea examene orale, într-o limbă străină, cu fiecare cadru universitar, de la academician la laborant. Examene orale, faţă către faţă, fără nici un fel de dosare şi hârtii. Dacă veţi începe cu hârtiile, cei de acum vor câştiga, pentru că toată cariera (şi puterea) lor e făcută din hârtii şi punctaje. Apoi daţi banii acestor programe celor care vor trece testul acestei examinări. Ajutaţi-i pe aceşti oameni să devină egalii colegilor lor din Occident. În felul acesta va exista o selecţie dincolo de orice dubiu şi va exista o miză care-i va motiva pe cei dispuşi să lucreze onest. Celorlaţi nu li se va putea face nimic, conform legii. Dar vor rămâne la discreţia Ministerului şi a hotărârilor lui. Poate un timp vor profita de haosul creat (tot de ei) în România, dar – mai devreme sau mai târziu – vor privi cu jind la colegii lor care vor fi, la nivelul cercetării şi al salarizării, profesori europeni.

Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro