Skip to content
Actualitate

O celebră dirijoare cere relaxarea etichetei la concertele de muzică clasică. „Nu-mi place deloc ideea că nu ai voie să tușești sau să bei ceva”

Ana Tepșanu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

„Trebuie să facem muzica clasică mai accesibilă, iar asta nu înseamnă să o simplificăm. Înseamnă să facem concertele mai deschise și mai primitoare. Cred că o mare parte din schimbare ține de felul în care sunt prezentate concertele”, spune Marin Alsop, una dintre cele mai importante dirijoare ale lumii într-un interviu pentru HotNews. 

Prezentă pentru prima oară în România, în cadrul celei de-a XX-a ediții a Concursului Internațional George Enescu, ea a condus, la Ateneul Român, concertul final al secțiunii de compoziție, cu un program care a reunit lucrări contemporane semnate de Zygmunt Krauze, Sarah Kirkland Snider, Steven Mackey și Doina Rotaru.

„Există câte un instrument potrivit pentru fiecare copil”

Marin Alsop s-a născut la New York, într-o familie de muzicieni profesioniști. „Tatăl meu era violonist, mama era violoncelistă, așa că, practic, m-am născut să fiu pianistă, pentru că ei își doreau să formeze un trio. Dar uram pianul și am renunțat la el la șase ani. Am cântat, de fapt, doar jumătate din viața mea de până atunci, de la trei până la șase ani”, spune ea în glumă. 

După ce s-a lăsat de pian, dirijoarea  a făcut o înțelegere cu părinții să o lase să plece în tabăra de vară. „Mi-au spus că, dacă vreau să merg în tabără, trebuie să cânt la vioară. Așa că am început să studiez vioara la șapte ani și m-am îndrăgostit de ea. Asta m-a făcut să înțeleg că există câte un instrument potrivit pentru fiecare copil și că trebuie să fii foarte atent la ceea ce îi ceri unui copil să facă”, după cum își amintește. A progresat și a început să cânte alături de orchestre de top, cum ar fi New York Philharmonic.

Marin Alsop în timpul unei repetiții pentru Concursul Enescu. Foto: Andrada Pavel

A studiat la celebra școală Juilliard, dar la 16 ani a fost admisă la Yale, unde a studiat matematica. „Nu mi-am terminat studiile la Yale, așa că nu pot spune că am făcut mare lucru acolo, deși am ajuns de foarte tânără, la doar 16 ani. Poate că a fost o greșeală că n-am terminat. Singurul lucru pe care îl regret cu adevărat în viață este că nu mi-am terminat studiile acolo. În schimb, am primit un doctorat onorific, mi l-au acordat ei.”

„Prietenii mei au devenit profesorii mei”

De la Yale a ajuns înapoi la Julliard, unde și-a terminat licența, dar și masterul în vioară. Cu toate astea, i-a fost respinsă de trei ori candidatura la programul de dirijat al școlii. Ăsta era visul ei, încă de la vârsta de 9 ani, atunci când l-a văzut pentru prima oară pe Leonard Bernstein dirijând. „A fost unul dintre acele momente când „mi s-a aprins un bec deasupra capului.” Eram cu tatăl meu la concert și i-am spus: „Vreau să fiu dirijor, pare că se distrează foarte tare!” Părea o activitate mai distractivă decât să cânți la vioară în orchestră. Și de atunci nu mi-am mai schimbat niciodată părerea. A fost ceva cu totul special”, își aduce Alsop aminte. â

Bernstein i-a fost ulterior și mentor, dar pentru că în acele vremuri meseria de dirijoare nu era una extrem de populară, ea și-a făcut propria orchestră. „Mai întâi am avut o formație de swing, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna și jazzul. Era o formație de coarde: șase viori, trei viole, trei violoncele, contrabas și tobe. Am cântat împreună, de fapt, timp de 20 de ani. Surprinzător, nu-i așa? Și încă suntem cu toții cei mai buni prieteni. Dar, ceva mai târziu, mi-am înființat propria orchestră, împreună cu toți prietenii mei și cu alți muzicieni, pentru că nu găseam nicio ocazie să încerc să dirijez. Așa că prietenii mei au devenit profesorii mei.” Restul e istorie.

Banii pe care i-a cheltuit cel mai bine

– Sunteți prima și singura persoană din branșa dirijatului orchestral care a primit o bursă de la Fundația MacArthur. Cum credeți că s-a întâmplat asta? V-a schimbat viața în vreun mod?
– A fost alegerea lor. La Fundația MacArthur habar n-ai că urmează să se întâmple ceva. Pur și simplu te sună într-o zi și îți spun: „Vă acordăm această distincție.” Iar premiul vine și cu o sumă de bani majoră; pe atunci era vorba de 500.000 de dolari. Jumătate de milion de dolari, iar acum cred că suma este și mai mare. Îți acordă banii pe o perioadă de cinci ani, dar nu există nicio obligație.

Ei bine, treaba asta mi-a schimbat viața în moduri pe care nu le anticipasem. Sigur că este important să ai bani, dar eu nu fac ceea ce fac pentru bani. Nu-mi pasă de bani. La vremea respectivă, voiam să înființez un proiect educațional în Baltimore. Așa că am luat banii și i-am investit în acești copii din vestul orașului Baltimore, care nu au aproape deloc oportunități în viață. Am început cu 30 de copii, iar acum sunt peste 2.000 de copii în program.

– Și ce se întâmplă mai exact în program?
– Unii dintre ei dirijează, alții cântă sau compun. Și, sincer, sunt cei mai bine cheltuiți bani pe care i-am investit vreodată, pentru că se întorc mereu la tine, știi? Proiectul crește și a reușit cu adevărat să le schimbe viețile. Mulți dintre acești copii au ajuns la facultate, deși nu și-ar fi imaginat niciodată că o vor face. Unii au ales muzica, alții managementul artelor, interpretarea muzicală. Sunt extraordinari!

Mitul maestrului cu lavalieră și păr cărunt

– Legat de începuturile dvs. în domeniu, ați vorbit foarte deschis despre faptul că, fiind femeie, a trebuit uneori să demonstrați mai mult pentru a fi luată la fel de serios ca un bărbat. De ce credeți că femeile dirijoare au avut de înfruntat atât de multe bariere, atât în fața orchestrei, cât și a publicului?
– Cred că este o profesie ciudată, pentru că în jurul ei există un soi de aură de mister și multă mitologie, aș numi-o „mitologia maestrului”. Când mă gândesc la imaginea pe care mi-o fac despre un mare maestru, nici eu nu mă gândesc la o femeie. Știi ce vreau să spun? Există această imagine arhetipală: un bărbat cu lavalieră, cu părul cărunt, cu un anumit accent și tot tacâmul. Așa că există o abordare destul de învechită. Dar cred că este și o problemă mai amplă, legată de femei în poziții de conducere. Cu siguranță, în Statele Unite, este o provocare. Poate, dacă vom avea o femeie președinte, se vor schimba lucrurile, în cele din urmă. Dar cât timp va dura până vom ajunge acolo? Există ceva legat de femeile aflate în cele mai înalte poziții de conducere care îi face pe oameni să se simtă neliniștiți. Nu se simt în largul lor cu ideea. Dar cred că vom vedea o schimbare. Cel puțin, sper.

Marin Alsop, în timpul masterclass-ului de dirijat. Foto: Cristina Tănase

A înființat un program de burse

– În 2026, dirijoarele au în continuare un drum mai greu în domeniu?
– În raport cu colegii bărbați, da. În 2002 am înființat un program de burse pentru femei dirijor, pentru că m-am gândit: „Dacă nu încerc eu să le ajut, atunci cine?” Ideea este să creăm oportunități în care femeile să poată experimenta și să nu fie supuse unei presiuni atât de mari. Astăzi avem peste 40 de beneficiare ale bursei și 50 de participante la programul de mentorat, deci sunt peste 90 de femei care fac parte din această comunitate și care se cunosc între ele. Acum au propriul lor grup. Și este foarte frumos de văzut, pentru că toate îmi spun același lucru: „Înainte de această bursă, mă simțeam complet singură”, pentru că dirijatul este o profesie atât de izolată, știi? Acum se au unele pe altele, au tot felul de grupuri pe WhatsApp, unde își pot împărtăși provocările.

Despre prejudecăți: bărbatul „puternic” și femeia „scorpie”

– Ați vorbit chiar și despre gesturile pe care o femeie dirijor le poate face și care pot fi interpretate diferit de o orchestră, în comparație cu aceleași gesturi făcute de un dirijor. Cum ați gestionat asta pe scenă?
– De fapt, este o percepție care ține de societate, iar orchestra este o parte a societății. Când femeile sunt foarte ferme, asta îi sperie pe oameni, dar când bărbații sunt fermi, reacția este de „așa te vreau, băiete!”, „ce bărbat grozav”, „ce puternic este!” În schimb, când femeile sunt puternice, li se spun tot felul de lucruri urâte, de genul – „ai grijă, e o adevărată scorpie!” 

Când femeile sunt delicate, li se spune „ce firavă”, dar când un bărbat este delicat se spune despre el că este foarte sensibil. Ăsta este modul în care societatea noastră privește lucrurile. Tocmai de asta, încerc să-i învăț pe toți studenții mei, bărbați și femei, să încerce să elimine genul din gestica lor, ceea ce este greu de făcut. Lucrez foarte mult la asta.

– Dar ce credeți că face un dirijor să fie cu adevărat bun?
– Cred că este vorba despre capacitatea de a te conecta cu oamenii. Despre pasiunea pentru muzică și pentru compozitori. În primul rând, este vorba despre a-i ajuta pe muzicieni să dea tot ce au mai bun. Unii oameni se pricep foarte bine la asta, iar alții nu.

– Este o viață grea?
– Nu. E greu să călătorești atât de mult, e greu să fii atât de des departe de casă, dar aș spune că este o viață extraordinară. Nu am de ce să mă plâng. Doar că îmi este foarte dor de familia mea, dar asta face parte din meserie. Sunt mulți oameni care lucrează în domenii pe care nu le iubesc și cărora le este dor de familie.

„Să facem concertele mai deschise și mai primitoare”

– Care credeți că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă astăzi muzica clasică? Au dirijorii sau dirijoarele o responsabilitate de a o face accesibilă publicului larg?
– Da, cu siguranță. Nu sunt sigură că toată lumea este de acord cu mine. Unii cred că muzica clasică ar trebui să rămână, să spunem așa, în cercuri restrânse. Eu nu cred asta. Cred că ar trebui să fie pentru toată lumea. Astăzi nu avem suficientă educație muzicală în școli, care să-i ajute pe tineri să descopere și să îndrăgească muzica clasică. Trebuie să facem muzica clasică mai accesibilă, iar asta nu înseamnă să o simplificăm. Înseamnă să facem concertele mai deschise și mai primitoare

Înseamnă să facem concertele mai deschise și mai primitoare. Cred că o mare parte din schimbare ține de felul în care sunt prezentate concertele. „Nu ai voie să aplauzi, nu ai voie să tușești, nu poți să bei ceva” și tot felul de asemenea reguli. Nu-mi place deloc ideea asta. Faceți ce vreți!

 „Beethoven și Brahms au fost, la vremea lor, compozitori de muzică nouă”

– Ați fost prima femeie în atât de multe locuri importante, la Baltimore, la Scala, la Last Night of the Proms, la conducerea unei orchestre vieneze. Când vă uitați astăzi la toate aceste „prime dăți”, ce exprimă ele pentru dvs.?
– Nu mi-am propus să fiu prima. Pur și simplu mi-am propus să fac ceea ce voiam să fac. Faptul că ești prima vine și cu anumite provocări, cu anumite poveri pe care trebuie să le duci. Pentru mine este mai degrabă o responsabilitate frumoasă: aceea de a încerca să le fac drumul mai ușor celor care vin după mine, știi? Aș spune că sunt foarte mândră că am fost prima și înțeleg cât de important este ca cineva să fie primul.

– Ați dirijat sute de lucrări contemporane și ați susținut constant compozitorii de astăzi. De ce considerați atât de important ca orchestrele să nu trăiască doar din repertoriul trecutului și ce poate câștiga publicul din muzica scrisă acum?
– Este important să ne amintim că Beethoven și Brahms au fost, la vremea lor, compozitori de muzică nouă. Dacă nu ar fi existat dirijori care să le susțină și să le promoveze lucrările, astăzi nu am ști cine sunt. Așa că este important ca noi, dirijorii, și știu că și maestrul Măcelaru este de aceeași părere (de altfel, el a preluat de la mine Festivalul de Muzică Contemporană, deci există aici o legătură frumoasă), să oferim măcar publicului ocazia de a descoperi aceste voci noi. Altfel, ele nu vor ajunge să fie cunoscute.

„Sunt tristă pentru America”

– După o carieră atât de impresionantă, ce urmează pentru dvs.?
– Înființez o nouă orchestră în Irlanda, pentru că sunt cetățean irlandez (bunicul meu era irlandez) și lucrez la un volum de memorii care urmează să fie publicat. Plus de asta, lucrez la o reinterpretare amplă a operei „Fidelio”, de Beethoven, așa că am multe proiecte minunate în desfășurare.

– În cele din urmă, pentru că trăim în lumea de acum, într-un context global instabil, cum vedeți America în ziua de azi? Ce vă sperie și ce vă dă speranță?
– În urmă cu câteva săptămâni am fost la Chicago și am avut ocazia să vizitez Centrul Prezidențial Obama. Am fost cu adevărat șocată de cât de repede s-au schimbat lucrurile în America. Dar, în același timp, m-a inspirat foarte mult felul în care familia Obama și oamenii din jurul ei au reușit să le ofere oamenilor puterea de a-și controla propriile vieți și de a-și lua propriile decizii. Așa că văd ambele fațete. În momentul de față, sunt tristă pentru America. Mă întristează faptul că oamenii pot fi atât de răi. Nu am mai întâlnit în viața mea un asemenea nivel de răutate din partea oamenilor, așa cum vedem acum. În același timp, am văzut și cât de extraordinar de solidari și de capabili pot fi în a-i ajuta pe ceilalți. Poate, cineva precum Obama ar putea schimba din nou lumea.

Cine este Marin Alsop

Parcursul său în muzică este marcat de o serie de premiere istorice, cum ar fi faptul că este prima femeie care s-a aflat la conducerea unor orchestre de prestigiu din Statele Unite, America de Sud, Austria și Marea Britanie. În 2005, Alsop a devenit și prima și singura persoană din branșa dirijatului orchestral care a primit o bursă MacArthur, cunoscută drept „Bursa de geniu”, acordată de una dintre cele mai mari și mai influente organizații filantropice independente din Statele Unite. Timp de 14 ani a fost director muzical al Orchestrei Simfonice din Baltimore și a condus orchestra în primul său turneu european din ultimii 13 ani. În prezent este director artistic și dirijor principal al Orchestrei Simfonice Naționale a Radiodifuziunii Poloneze.

Marin Alsop a dirijat peste douăzeci de premiere mondiale, alături de cele mai mari orchestre ale lumii, dar o mare parte din energie și-a dedicat-o tinerilor muzicieni și educației acestora, motiv pentru care a fondat programul de educație muzicală OrchKids din Baltimore, la fel cum a fondat și Bursa de Dirijat Taki Alsop, pentru a încuraja dirijoarele să evolueze profesional. Există chiar și un documentar care-i urmărește viața, „The Conductor”, disponibil pe Apple TV.

Cea de-a XX-a ediție a Concursului Internațional George Enescu are loc la București în perioada 23 august – 19 septembrie și se desfășoară sub tema „În căutarea excelenței.” Evenimentul reprezintă una dintre cele mai importante competiții dedicate noii generații de muzicieni, iar ediția aniversară reunește tineri artiști din întreaga lume, în cele patru secțiuni: vioară, violoncel, pian și compoziție. Concursul marchează anul acesta un record de participare, cu 819 înscrieri din 55 de țări și propune, pe lângă competiția propriu-zisă, și o serie de concerte, recitaluri și programe de formare pentru tinerii artiști.