O întrebare grea, de Ziua Autismului: de părinții copiilor cu autism cine are grijă?
2 aprilie este Ziua Mondială de Conștientizare a Autismului. În România, conform estimărilor, sunt diagnosticați în jur de 17.000 de copii cu autism. Dincolo de provocările cu care se confruntă ei înșiși, rămâne întrebarea: pe părinții lor cine îi sprijină?
Cine are grijă de tine, cea care nu-ți permiți să te oprești niciodată? De tine, care nu poți pune viața „pe pauză” nici măcar o zi, nici măcar o oră, nici măcar atunci când te doare tot corpul și simți că nu mai știi cum te cheamă, de oboseală? Despre tine nu întreabă aproape nimeni. Nu pentru că nu ai avea ce spune. Ci pentru că, undeva pe drum, ai învățat să taci. Pentru că nu mai ai timp. Sau voce. Sau, poate, nici spațiu în care să fii auzită cu adevărat.
Sunt una din zecile de mii de mame din România care defilează zilnic la braț cu autismul. În curând voi împlini 20 de ani de când fac asta și (încă) mai pot să merg înainte, pentru că-n viața mea, ca și-n a ta, iubirea nu e metaforă, e supraviețuire. Și, tu, ca și mine, fără să-ți dai seama, ani la rând, te-ai mutat din viața ta în viața copilului tău. Ai învățat să-i citești gesturile, tăcerile, crizele, bucuriile rare și atât de prețioase. Ai devenit terapeut, avocat, educator, medic, traducător al unei lumi pe care ceilalți nu o înțeleg. Dar, undeva, pe drum, ai pierdut bucăți din tine. Sau poate nu. Poate doar ai uitat unde te-ai lăsat.
N-am mai dormit din 2006
Sunt nopți în care nu dormi. Nu pentru că ai insomnie, ci pentru că nu ai voie să dormi cu adevărat. Pentru că somnul tău e fragmentat, atent, mereu în gardă. Îl auzi cum se ridică, cum se învârte, cum plânge fără sunet sau, dimpotrivă, cum explodează în crize pe care nu le poți explica nimănui. Pentru că nimeni nu ar înțelege și pentru că sunt atât de puțini celor cărora chiar le pasă cu adevărat. Și atunci te ridici. Din nou. Și din nou. Și din nou.