O istorie diletantă a informaticii româneşti, promovată sub egida Academiei Române (2019)

Articolul de faţă are ca punct de plecare un citat: „Istoria adevărată şi relevantă este descrisă de cei care au trăit-o”. Autorul acestei afirmaţii (greşite, în opinia noastră) este domnul dr. Marin Vlada, editor al celor două volume publicate anul trecut la Editura Matrix Rom din Bucureşti şi intitulate „Istoria informaticii româneşti. Apariţie, dezvoltare şi impact. Oameni, instituţii, concepte, teorii şi tehnologii”. Proiectul respectiv are ca referenţi ştiinţifici pe domnul academician prof.dr. Mihail-Viorel Bădescu (preşedintele Diviziei Istoria Ştiinţei – Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române) şi pe doamna prof.univ.dr. Eufrosina Otlăcan, vicepreşedinte al aceleaşi „unităţi militare” a Academiei Române.

Pentru persoanele sensibile şi cu probleme cardiace, recomandăm să aibă în preajma lor un pahar cu apă şi medicamente pentru scăderea tensiunii arteriale, dacă intenţionează să citească până la capăt articolul de faţă despre Proiectul naţional ROINFO „Realizări româneşti în domeniul Informaticii (sic!)” 2018-220 (sic!), coordonat de dr. Marin Vlada.

Greşelile de mai sus aparţin domnului academician prof.dr. Mihail-Viorel Bădescu şi pot fi găsite în referatul său despre lucrarea menţionată, publicat în întregime la începuturile ambelor volume – la fel ca referatul doamnei prof.univ.dr. Eufrosina Otlăcan şi confesiunile profesorilor dr. Ion Văduva şi dr. Stelian Niculescu. Vom reveni asupra acestui aspect în partea dedicată formei lucrării, publicate cu bani publici – repetăm, sub egida Academiei Române.

În opinia coordonatorului celor două volume, istoria se reduce la rememorarea şi povestirea unor evenimente şi fapte de oamenii care au asistat, într-un fel sau altul, la acestea. O asemenea istorie este „adevărată şi relevantă”? Nu ştim în ce măsură sunt de acord cu această viziune domnul academician Ioan Aurel Pop (preşedinte al Academiei Române şi istoric) şi membrii Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române. În cazul de faţă, putem doar să presupunem că diletantismul istoric promovat de domnul dr. Marin Vlada, cu majuscule, chiar de la paginile 3 ale celor două volume (unde, în mod normal, se consemnează autorul cărţii sau instituţia sub egida căreia apare volumul, titlul cărţii, editura şi anul publicării) nu a fost niciodată analizat şi contracarat de onorabilii membri ai Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române şi nici de domnul academician Ioan Aurel Pop, deoarece instituţia respectivă funcţionează, probabil, pe principiul bisericuţelor (Nu ştie stânga ce face dreapta şi invers!).

Cu tristeţe constatăm faptul că, undeva, în interiorul Academiei Române, principiul vaselor comunicante nu funcţionează normal şi, drept urmare, prin „unitatea militară” intitulată, în mod pompos, Divizia Istoria Ştiinţei, se difuzează „istoria adevărată şi relevantă” a unui neofit. Acesta neagă, cu o dezinvoltură care aminteşte de anii luptei de clasă, principiile de cercetare istorică şi majoritatea surselor care stau la baza alcătuirii unei lucrări în acest domeniu: documentele aflate în diferite arhive (de stat şi private), colecţiile de obiecte, documentele oficiale şi diverse culegeri de documente publicate de-a lungul timpului, enciclopediile, dicţionarele, albumele, memoriile (Nota bene! Aici este locul acestora, într-o lucrare istorică!), presa (ziare, reviste, publicaţii ocazionale), lucrările generale, lucrările de specialitate (dedicate strict subiectului analizat de cercetător), studii şi comunicări ştiinţifice, articolele de specialitate şi de popularizare a istoriei, site-urile, blog-urile, casetele audio şi video, filmele şi multe altele.

Se poate ca istoria memorialistică să ofere detalii interesante despre faptele şi evenimentele care au avut loc, însă nimeni nu poate garanta că relatările respective sunt „adevărate şi relevante”. Toate ideile afirmate de martorii oculari trebuie verificate atent, cu ajutorul surselor pe care le-am menţionat. Uneori, nici măcar după o asemenea operaţiune nu există posibilitatea de a afirma că am aflat „adevărul relevant”.

Trecem la punctul următor al analizei noastre: forma lucrării – un dezastru complet, sub egida „unităţii militare” Divizia Istoria Ştiinţei. Nu cunoaştem ce anume a fost în mintea celor care au botezat astfel o entitate de cercetare ştiinţifică a Academiei Române. Acest caz ne aducem aminte de întrebarea pe care Iosif Stalin ar fi pus-o la Ialta, în februarie 1945, în momentul în care Winston Churchill a propus ca Statul Vatican să fie atras de partea Naţiunilor Unite: „Câte divizii are Papa?”. Parafrazându-l pe dictatorul sovietic, ne întrebăm câte divizii are domnul academician Ioan Aurel Pop, dacă membrii Academiei Române participă cu arma în mână la operaţiunea de mobilizare a armatei române, în caz de necesitate, şi când va renunţa conducerea acestei instituţii la un termen militar cu totul nepotrivit pentru entităţile ştiinţifice din compunerea Academiei Române? În acest context, orice asemănare cu Brigada Tehnico-Ştiinţifică a Departamentului Securităţii Statului este pur şi simplu întâmplătoare.

Dezastrul lucrării menţionate porneşte chiar de la prima pagină şi în fotografiile următoare evidenţiem doar câteva greşeli flagrante, printr-o încercuire a lor cu culoare roşie. După cum am menţionat, paginile 3 din ambele volume trebuiau dedicate titlului cărţii – nu imaginaţiei pseudo-artistice a autorului ori a redactorului. Şi dacă am amintit despre redactor, numele său nu a fost menţionat deoarece fie nu a existat, fie i-a fost ruşine să fie consemnat în ambele volume. Cert este faptul că modul de alcătuire şi de aranjare a conţinutului lucrării – informaţii puse cu furca, fără logică şi sens, claie peste grămadă şi cu greşeli majore, repetate şi contradictorii de cronologie a evenimentelor – a fost acceptat de coordonatorul Marin Vlada şi de prietenul său, domnul Iancu Ilie (directorul editurii – volumul II, pagina 65) deoarece, probabil, aceştia nu au dorit să împartă cu alte persoane banii oferiţi de statul român, în perioada 2018-2019, pentru acest proiect – prin intermediul Academiei Române, Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, Divizia Istoria Ştiinţei.

Până în prezent, nu am reuşit să găsim răspunsuri la cinci întrebări:

1. De ce domnul dr. Marin Vlada nu a publicat ambele volume la Editura Academiei Române?

2. De ce s-a consemnat, pe paginile de titlu, „Capitolul 1 Contextul internaţional la apariţia şi evoluţia calculatoarelor” (vol. I), respectiv „Capitolul 2 Contextul naţional privind fondarea informaticii româneşti” (vol II)?

3. De ce ambele volume au indexul de nume de persoane deasupra cuprinsului (vol. I), respectiv înainte de cuprins (vol. II) şi la sfârşitul lor? Era suficient unul singur, în fiecare carte, la final.

4. De ce cuvântul introductiv este identic în cele două volume (inclusiv fotografiile, mai mici decât o marcă poştală – care n-ar fi trebuit publicate acolo)?

5. Există vreun academician român capabil să oprească publicarea în aceeaşi manieră a altor trei volume din lucrarea respectivă – care face de râs Academia Română (sub egida căreia a fost editată) şi comunitatea ştiinţifică din România?

Nu mai întrebăm despre banii aruncaţi pe fereastră de statul român pentru proiectul respectiv şi despre modul de recuperare a lor de la cei vinovaţi de ratarea în întregime a obiectivelor propuse în documentele semnate la Academia Română.

În conţinutul lucrării coordonate de dr. Marin Vlada sunt reluate foarte multe date şi informaţii din poveştile relatate de colegii săi mai în vârstă cu alte prilejuri (unele dintre acestea fiind chiar contradictorii). De exemplu, în luna aprilie 1957 a fost pus în funcţiune la Bucureşti primul calculator românesc, CIFA 1, conceput de ing. Victor Toma (Calculatorul Institutului de Fizică Atomică). Doi ani mai târziu, s-a înfiinţat secţia „Maşini de Calcul” la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti, din iniţiativa academicianului Grigore Constantin Moisil, iar în 1962 s-a creat Centrul de Calcul al Universităţii Bucureşti.

Din păcate pentru statul român, calculatorul electronic (cu tuburi vidate) CIFA 3 a fost terminat la Bucureşti de-abia în anul 1961. Deşi fusese comandat de autorităţile sovietice pentru a dota Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, acesta nu a mai ajuns în Uniunea Sovietică deoarece era deja uzat moral. La fel s-a întâmplat cu CIFA 4, finalizat în anul 1962 şi care a rămas, la rândul său, în România.

În paralel, la Timişoara s-a realizat MECIPT-1 (Maşina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic din Timişoara), în perioada 1959-1962. Cu aceasta s-a reproiectat, în iulie 1963, cupola pavilionului expoziţional de la Piaţa Scânteii din Bucureşti (care se prăbuşise în anul precedent). Ulterior, calculatorul respectiv a fost utilizat, timp de şase luni, pentru a proiecta barajul hidrocentralei de la Lacul Vidraru (jud. Argeş).

Beneficiile economice obţinute cu ajutorul instrumentelor de calcul electronice au determinat autorităţile comuniste de la Bucureşti să accepte construirea unui calculator românesc (pe tranzistori) CET-501, pentru Combinatul Siderurgic de la Hunedoara – acesta fiind livrat în a doua parte a anilor ’60.

În scopul prelucrării rapide a datelor care urmau să fie obţinute la recensământul din anul 1966 al populaţiei, autorităţile de la Bucureşti au achiziţionat, pentru Direcţia Centrală de Statistică, un calculator ICT de la compania „International Computers and Tabulators” (care a fuzionat în anul 1968 cu „English Electric Computers” şi a devenit „International Computers Limited”).

Un an mai târziu, s-a înfiinţat în capitala României Centrul pentru Perfecţionarea Cadrelor de Conducere din Întreprinderi (CEPECA), cu ajutorul Organizaţiei Naţiunilor Unite (prin Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare) şi al Biroului Internaţional al Muncii. La instituţia respectivă au prezentat lecţii şi profesori universitari care predau cursuri, în mod curent, la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti.

În ianuarie 1968, reprezentanţii filialei de la Viena a companiei americane IBM au sosit la Bucureşti cu un calculator IBM 360/30. Acesta a fost prezentat timp de câteva luni la o expoziţie organizată la Centrul de Calcul al Universităţii Bucureşti şi, la sfârşitul acelui an, a fost cumpărat de autorităţile române, împreună cu alte două calculatoare identice – care au ajuns la Ministerul Agriculturii şi la Comisia Naţională de Informatică.

Pentru programarea şi utilizarea calculatoarelor IBM în România, autorităţile de la Bucureşti au aprobat pregătirea unor experţi români la cursul organizat de compania IBM la Sindelfingen (Republica Federală Germania), în perioada mai-decembrie 1968. Ulterior, aceştia s-au ocupat de formarea în România a cadrelor necesare în domeniul informaticii – mai întâi, în cadrul secţiei „Maşini de calcul”, existente la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti.

Deşi părintele primului calculator electronic românesc, inginerul Victor Toma, a recomandat în 1968 cumpărarea de modele IBM, Nicolae Ceauşescu a hotărât în acelaşi an achiziţionarea licenţei de fabricaţie a calculatorului franţuzesc IRIS 50 (redenumit FELIX C256, în România). Aceasta a fost o decizie politică şi, din punct de vedere tehnic, s-a dovedit costisitoare, deoarece modelul respectiv nu a putut fi dezvoltat în acelaşi ritm, în România şi în Franţa, cu calculatoarele concepute şi fabricate de compania americană IBM.

În scopul utilizării calculatorului IRIS 50, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aprobat pregătirea la Paris a unor experţi români (la sediul „Compagnie International pour l’Informatique”, unde a fost conceput IRIS 50), în perioada mai-noiembrie 1970. Aceştia s-au ocupat ulterior de formarea în ţară a instructorilor necesari pentru operarea şi întreţinerea calculatoarelor FELIX C256 şi FELIX C512.

În iulie 1969, academicianul Grigore C. Moisil a demisionat de la conducerea Centrului de Calcul al Universităţii Bucureşti. Acesta a fost foarte nemulţumit de reproşurile care i-au fost adresate într-o şedinţă de bilanţ a „Comisiei guvernamentale pentru dotarea cu echipamente de calcul şi automatizarea prelucrării datelor”, privind utilizarea ineficientă a calculatoarelor IBM cumpărate la sfârşitul anului precedent de autorităţile comuniste. Cu toate acestea, academicianul Grigore C. Moisil a continuat să se preocupe de dezvoltarea acelui domeniu de activitate şi a oferit sfaturi persoanelor care încercau să dezvolte proiectele sale iniţiale.

Din toamna anului 1971 au început să funcţioneze secţiile de informatică înfiinţate la Facultăţile de Matematică din Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. În cadrul acestora erau pregătiţi informaticieni pentru 18 centre teritoriale de calcul electronic, pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să le doteze în cel mai scurt timp cu mijloace de lucru moderne – în conformitate cu „Programul cu privire la sistemul naţional de informatică şi conducere” (aprobat în luna octombrie 1971 de membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.) şi cu hotărârea din aprilie 1972 a Comitetului Central al P.C.R., privind „Perfecţionarea sistemului informaţional economico-social, introducerea sistemelor de conducere cu mijloace de prelucrare automată a datelor şi dotarea economiei naţionale cu tehnică de calcul în perioada 1971-1980”.

De asemenea, în toamna anului 1971 au început să funcţioneze secţii de calculatoare şi informatică la institutele politehnice din întreaga ţară, iar la Facultăţile de Ştiinţe Economice au fost înfiinţate secţii de informatică economică.

În acelaşi an, academicianul Grigore C. Moisil s-a transferat de la Facultatea de Matematică (catedra de Teorie Algebrică a Mecanismelor Automate) la Facultatea de Filozofie şi Drept – unde a predat cursuri despre „Logica Propoziţiilor”, „Fundamentele Matematicii” şi „Cercetare Operaţională”, în cadrul Laboratorului de Semiotică.

În iunie 1972, programul de învăţământ de informatică, elaborat de Dragoş Vaida (director în Ministerul Educaţiei şi Învăţământului) şi dr. Ion Văduva (secretar ştiinţific la acelaşi minister, conferenţiar universitar la Facultatea de Matematică din Bucureşti şi director tehnic al Centrului de Calcul al Universităţii Bucureşti), nu a fost aprobat în cadrul şedinţelor repetate ale consiliului profesoral existent la Facultatea de Matematică din Bucureşti. Academicianul Gheorghe Marinescu s-a abţinut, atunci, de la vot deoarece nu a înţeles explicaţiile celor care doreau aplicarea acelui program.

În prezent, ne putem întreba dacă dr. Ion Văduva a fost capabil să explice, într-un mod clar şi convingător, proiectul pe care îl concepuse împreună cu Dragoş Vaida. Aspectul respectiv nu a fost menţionat de dr. Ion Văduva în mărturisirea sa din 25 aprilie 2019 (publicată în ambele volume ale lucrării coordonate de dr. Marin Vlada) şi nici conflictul de interese în care se afla în vara anului 1972. În schimb, acesta i-a criticat pe colegii săi din consiliul profesoral, care nu doreau să fie modificat profilul facultăţii în care predau împreună.

Ceea ce cunoaştem cu siguranţă este faptul că un principiu esenţial al politrucilor comunişti nu a funcţionat, în acel caz: „Propunerile se fac de jos în sus, pe baza indicaţiilor venite de sus în jos!”.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro