„Înapoi la școală. Dar la ce școală?”. Înainte de începerea anului școlar, HotNews a discutat cu patru profesori excepționali despre cum văd sistemul de educație. Sunt oameni care nu se lasă ușor copleșiți. Toți se gândesc la „dimineața în care ai 26 de copii în fața ta”.
Am vorbit cu trei profesori pentru învățământ primar, dintre care doi predau în mediul rural, iar o profesoară este la un colegiu național din Iași. „În prima zi de școală nu pornim, de fapt, de la aceeași linie de start”, ne-a spus un învățător dintr-o comună din sud-estul României.
Revenită din Finlanda, profesoara a fost surprinsă când a văzut ce ne aseamănă și ce ne desparte de școala modernă a lumii de azi.
În septembrie, un profesor primește acces gratuit la HotNews Premium timp de 12 luni, pentru fiecare abonament anual încheiat de cititorii noștri.
Selecția dascălilor pe care gestul dvs. îi ajută nu e realizată de HotNews, ci de inițiativa non guvernamentală MERITO, care are o expertiză dobândită de 11 ani de când investește în educație. Detaliile aici.
Antoaneta Luchian tocmai s-a întors dintr-o vizită din Finlanda, unde, fie că vorbim de sat, fie că vorbim de oraș, una dintre devize este: cea mai bună școală este cea de lângă casă.
Luchian este profesoară de educație muzicală la Colegiul Național și la Colegiul Național „Costache Negruzzi” din Iași, și este unul dintre laureații Proiectului Merito, care premiază de 11 ani profesorii valoroși ai României.
Ne-am obișnuit adesea să privim sistemul de educație finlandez, cu o bună reputație la nivel european, în opoziție cu cel românesc. Antoaneta Luchian aduce însă o altă perspectivă.
Antoaneta Luchian: Diferența vine de la susținerea acordată profesorilor
„Recent am vizitat câteva școli din Finlanda și, paradoxal, ceea ce m-a frapat a fost legat nu de diferențele, ci de asemănările cu școala românească. Avem o structură comparabilă a nivelurilor de învățământ, un grad asemănător de autonomie și, cel puțin în școlile pe care le-am vizitat, facilități care nu sunt radical diferite de ceea ce găsim și în multe școli din România”.
„Și atunci apare firesc întrebarea: de unde vine discrepanța dintre ceea ce numim «miracolul finlandez» și zbaterea aproape permanentă a școlii românești?”.
În opinia ei, diferența nu vine atât din felul în care este organizat sistemul, cât din sprijinul pe care îl primesc profesorii și din consecvența cu care sunt aplicate regulile.
„Un sistem care îi susține deciziile profesionale”
„Profesorul finlandez pare să lucreze într-un sistem care îi susține deciziile profesionale, în timp ce profesorul român este adesea nevoit să demonstreze, să justifice și să reconstruiască de fiecare dată cadrul de care are nevoie pentru a-și face bine meseria”, spune Antoaneta Luchian.
„Cred că diferența nu stă atât în arhitectura sistemului, cât în coerența lui și în modul în care sunt susținuți oamenii care îl fac să funcționeze. Autonomia există și în România, dar autonomia fără încredere, resurse și sprijin poate deveni doar o responsabilitate în plus”.
„Mă surprinde capacitatea școlii românești de a merge mai departe”
Școala românească de astăzi este un spațiu al contrastelor, crede ea: „Avem profesori extraordinari, copii curioși și proiecte care schimbă comunități, dar toate acestea funcționează adesea în ciuda sistemului, nu datorită lui. În ultimii cinci-zece ani s-a schimbat mai ales ritmul”.
Pe Antoaneta Luchian o preocupă și diferența dintre discuțiile despre schimbarea sistemului și ceea ce se întâmplă la clasă.
„Mă îngrijorează că discutăm foarte mult despre structuri, planuri-cadru și reforme, dar prea puțin despre ce se întâmplă concret între profesor și elev într-o oră. Mă îngrijorează și oboseala tuturor: a copiilor, a profesorilor și a părinților. În același timp, mă surprinde capacitatea școlii de a merge mai departe”
„Sunt profesori care construiesc experiențe de învățare foarte bune, chiar într-un cadru birocratic și imprevizibil”, susține Luchian.
Marian Cîrlig despre realitatea văzută din Călărași: „Școala medie”, școala-tip nu există
Unul dintre acești profesori este Marian Cîrlig. Laureat și el al proiectului Merito, Cîrlig este profesor pentru învățământ primar și TIC, predă din 1983 și lucrează la Școala Gimnazială „D. I. Ghica” din Radovanu și la Școala Gimnazială nr. 1 Curcani, în județul Călărași.
„Cred că una dintre problemele educației românești este că, de prea multe ori, decidenții politici și chiar cei care construiesc politicile educaționale nu cunosc suficient realitatea concretă din școli. Încercăm să facem politici pentru o școală care arată la fel peste tot, dar această școală nu există”.
„Realitatea unei școli dintr-o comunitate rurală din Călărași este diferită de cea a unei școli din centrul Bucureștiului sau al unui mare oraș”, a constatat el pe cont propriu.
Marian Cîrlig FOTO Facebook
Problema care devine mare „în dimineața în care ai 26 de copii în fața ta”
Și chiar și în interiorul aceleiași comunități, realitățile copiilor sunt foarte diferite. „Unii au fost înconjurați de cărți, conversație, joc și experiențe de învățare, alții au avut mult mai puține astfel de oportunități. În prima zi de școală nu pornim, de fapt, de la aceeași linie de start, iar aceasta este una dintre realitățile pe care profesorul le vede foarte repede”, spune Cîrlig.
„Aici ar trebui să vorbim despre echitate. Câte se fac în acest sens? Retoric spun asta. Răspunsuri la acest aspect nu prea am văzut în școala românească”, punctează el.
Unul dintre exemplele date de Cîrlig este cel al manualelor.
„Știați că, la retipărirea manualelor, școala poate solicita anual doar un procent limitat raportat la efectivele anului anterior? Ce faci atunci când anul trecut ai avut 18 elevi într-o clasă, iar anul acesta ai 26? Ce le spui celor opt copii pentru care nu ai manual? Este genul de problemă mică văzută dintr-un birou, dar foarte mare în dimineața în care ai 26 de copii în fața ta.”
Nevoia de informații din școli
Cîrlig ar prefera ca, înainte de apariția unor reguli noi, cei care le fac să discute cu oamenii din școli.
„Poate că aceasta este ceea ce școala văzută de la București ratează cel mai des: între o prevedere scrisă într-o metodologie și copilul care stă într-o bancă există o realitate pe care trebuie să o cunoști înainte de a legifera. Iar uneori cred că ar trebui să facem exact invers decât facem acum: înainte să scriem o nouă regulă pentru școli, să intrăm într-o școală și să întrebăm profesorii, directorii și elevii ce se întâmplă, de fapt, acolo.”
Liliana Chivulescu: „Într-un sat fără locuri de muncă, profesorul trebuie să combată zilnic lipsa de motivație a elevilor și a părinților”
Liliana Chivulescu este învățătoare de peste 30 de ani și profesoară MERITO 2022. A predat aproape trei decenii la Școala Gimnazială Picior de Munte, din Dâmbovița, iar din anul școlar 2024-2025 predă la Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” din Pucioasa.
Chivulescu spune că problemele sistemului românesc de educație „nu sunt statistici sau procente, ci au nume, chipuri, nevoi bazale neîmplinite (oboseală, foame, nevoie de haine ori de încălțăminte), lipsuri și povești de viață deseori cutremurătoare.”
De multe ori, spune ea, în comunitățile mici „abandonul școlar sau absențele sunt strâns legate de nevoia familiei de a strânge bani muncind cu ziua”.
„Într-un sat fără locuri de muncă (plus șmecherii de rigoare – băieții deștepți care au făcut bani fără școală), profesorul trebuie să combată zilnic lipsa de motivație a elevilor și a părinților, care nu mai văd în școală o cale de ascensiune socială”, crede ea.
Chivulescu vorbește despre diferențele dintre școli și dintre comunitățile în care acestea funcționează.
Liliana Chivulescu FOTO proiectulmerito.ro
Insule de excelență și localități unde „copiii nu pot nici măcar să citească, nicidecum să înțeleagă ceea ce citesc”
„Școala românească de astăzi este un sistem al contrastelor, aflat la granița dintre structurile rigide ale trecutului și presiunea modernizării rapide, a re-formelor fără fond. Pe de o parte, există insule de excelență cu profesori dedicați și elevi premiați internațional; pe de altă parte, există localități fără școli, cu familii pentru care subzistența e provocare zilnică, cu copii de 12-13 ani care nu pot nici măcar să citească, nicidecum să înțeleagă ceea ce citesc”, spune profesoara.
Ea spune că diferențele se văd și în resursele școlilor.
„Pe de o parte există școli cu buget suficient cât să aibă angajați care asigură integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale, pe de altă parte există școli în care cadrele didactice fac eforturi în acest sens, fără echipa menționată în textele de lege și în metodologii sau – mai grav – nu fac deloc eforturi. Pe de o parte școli cu investiții majore în infrastructură și resurse, pe de altă parte școli în care «dotările» sunt doar pe hârtie sau sunt nefuncționale (table smart în școli/ localități fără conexiune la Internet).”
Între lucrurile care o îngrijorează, Chivulescu enumeră presiunea psihologică și bullying-ul, diferențele dintre școlile de elită și cele din comunitățile defavorizate, pregătirea și motivarea profesorilor, lipsa de motivație a unor elevi și instabilitatea legislativă.
Alina Hoară: „Au ajuns să fie plictisiți de abundență”
Alina Hoară. Foto: Proiectulmerito.ro
Alina Hoară este învățătoare la Liceul de Artă din Sibiu, profesoară MERITO 2019 și lucrează în sistemul de educație de la 18 ani.
Povestește că, prin activitatea sa în educația nonformală, a ajuns în școli din mediul urban și rural și a întâlnit copii aflați în situații foarte diferite.
„Am întâlnit elevi care provin din familii cu o situație financiară foarte bună, dar și copii care vin la școală cu o singură pereche de încălțăminte. Am văzut, astfel, cât de diferite sunt realitățile în care învață copiii din România.
Mă întreb uneori dacă cei care construiesc politicile educaționale văd aceste inechități. Iar dacă le văd, mă întreb cât de mult se transformă ceea ce observă în măsuri concrete.”
Hoară spune că situația familiei poate conta inclusiv pentru accesul copilului la cărți și alte activități.
„Există copii care ar citi, dar nu au acasă cărți, nu au acces la o bibliotecă sau la activități educaționale suplimentare. Există, în același timp, copii care au acces la aproape orice și pe care trebuie să îi motivezi pentru că au ajuns să fie plictisiți de abundență și de oferta educațională pe care o primesc”.
„Pentru unii, principala preocupare în timpul orei poate fi foamea. În cazul lor, înainte de a vorbi despre performanță școlară, trebuie să ne asigurăm că sunt îndeplinite nevoile de bază.”
„Văd colegi preocupați nu doar de rezultatele elevilor, ci și de comportamentul lor, de starea lor emoțională”
Alina Hoară spune că școala încearcă încă să se adapteze schimbărilor din societate, dar observă și o schimbare în felul în care profesorii se raportează la copii.
Și profesoara din Sibiu folosește cuvântul „oboseală”.
„Școala românească de astăzi îmi pare obosită de atâtea încercări de a-și găsi identitatea, de a-și redefini modul de evaluare și de a se racorda la o societate aflată într-o continuă schimbare”.
„Văd, însă, profesori care țin pasul cu aceste transformări, profesori dornici să aducă școala mai aproape de realitatea în care trăiesc copiii. Văd colegi preocupați nu doar de rezultatele elevilor, ci și de comportamentul lor, de starea lor emoțională, de relațiile pe care le construiesc și de valorile pe care le dezvoltă. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante schimbări ale ultimilor ani: începem să privim copilul dincolo de nota din catalog.”
„Nu este suficient să deschidem ușa școlii pentru un copil. Trebuie să fim pregătiți”
Hoară vorbește și despre integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă și spune că școlile nu au întotdeauna resursele necesare.
„Ne dorim o școală incluzivă, în care fiecare copil să aibă loc și șansa de a învăța. Dar, în realitate, suntem încă departe de a avea resursele necesare pentru ca această incluziune să fie una reală”.
„Nu avem întotdeauna materiale didactice adaptate, nu avem suficienți specialiști și, de multe ori, nici cadre didactice care să beneficieze de pregătirea de specialitate necesară pentru a lucra cu acei copii care, până nu demult, învățau în centre și școli speciale”.
„Nu este suficient să deschidem ușa școlii pentru un copil. Trebuie să fim pregătiți să îi oferim și condițiile în care să poată învăța, să se dezvolte și să se simtă parte din comunitate.”, crede Hoară.
Continuarea articolului mâine, în HotNews, cu tema: Cum sunt elevii de azi, în mod real, dincolo de dihotomia „mai buni sau mai puțin valoroși”.
