Oamenii presedintelui sau umbra lui Scowcroft la Casa Alba
De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin teatru. Iar politicienii trebuie să aibă un elementar simţ dramatic, adică simţ în legătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradaţie şi o arhitectură“ (Vacłav Havel).
Obama nu face excepţie. Este predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor publice pentru a maximiza impactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săptămâna trecută capătă o semnificaţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lungă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, naţiunea pe care trebuie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este concluzia rece a întâlnirii cu preşedintele Karzai. Cu câteva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Vietnamului renumit pentru aversiunea sa faţă de aventuri de nation-building, avea doar să pregătească terenul. Şi nominalizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi coregrafie. John Brennan (arhitectul programului de drone) este întruchiparea reţetei Obama-Biden de a apăra America în lumea de astăzi. Acţionând nonstop, departe de televiziuni şi de atenţia opiniei publice, cu o precizie aproape chirurgicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pentru a răspunde ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a necesita desfăşurarea a zeci de mii de militari americani la capătul lumii sau de a implica America în campanii masive de nation-building.
Cheia interpretării semnificaţiei recentelor nominalizări pentru Pentagon, Departamentul de Stat şi CIA se află în turneul electoral din 2008 al senatorului Obama, când el a destăinuit că „unul dintre lucrurile pe care aş vrea să le fac este să aduc înapoi tipul de politică externă ce a caracterizat administraţia primului preşedinte Bush, cu oameni precum Scowcroft, Powell şi Baker, care cred că au avut o perspectivă limpede despre cum funcţionează lumea“. Al doilea mandat îi oferă exact această oportunitate. În plus, are mai multă „flexibilitate“ ca să cităm dintr-un schimb de replici devenit, imediat, clasic. Dintre toţi, personajul care pare să-l fi sedus pe Obama este Brent Scowcroft, consilierul preşedintelui Bush Senior şi în acelaşi timp o marcă înregistrată a Realpolitik-ului. „Dacă ar fi să îl plasăm pe Obama într-o categorie, este mult mai aproape de Realpolitik ca Bush 41“, avea să spună fostul şef al staffului de la Casa Albă, Rahm Emanuel. Mai mult, în timpul primului mandat, „democraţii de tip Scowcroft“ (etichetă a jurnalistului James Mann) s-au aflat mereu în prim-plan: James Jones, primul consilier pe probleme de securitate naţională, a fost recomandarea lui Scowcroft; totodată, mentorul lui Robert Gates a rămas, mereu, Scowcroft. Acum, un alt democrat de tip Scowcroft îşi face încălzirea: Chuck Hagel.
„Powell“… a treia venire
Din toate punctele de vedere, Chuck Hagel este „old school“. Inamicul public numărul unu al neoconservatorilor, dar şi al republicanilor marca Cheney, Hagel rămâne în esenţa sa un „realist“ prudent faţă de orice intervenţionism, care presupune utilizarea forţei militare pe plan extern, dincolo de apărarea strictă a intereselor naţionale vitale. Desigur, Vietnamul este filtrul său cognitiv principal, reperul său ultim, dar într-un fel care îl plasează la celălalt capăt al spectrului faţă de un alt veteran al conflictului din Asia, senatorul John McCain. Dar, aviz Iranului, acest lucru nu face nici pe departe din Hagel un „conciliatorist“. Chuck Hagel nu este un Neville Chamberlain. Dimpotrivă. Probabil că cea mai adecvată aproximare a sa şi în definitiv cea mai relevantă pentru organizaţia pe care o va conduce este Colin Powell. Dar şi această etichetă trebuie nuanţată. Este vorba de generalul anilor ’90, eroul şi artizanul eliberării Kuweitului, nu de secretarul de stat al preşedintelui George W. Bush, care şi-a sacrificat credibilitatea în justificarea invaziei Irakului din 2003. În anii ‘90, Powell era legendar pentru opoziţia sa de a folosi militari americani în intervenţii umanitare în Balcani. În epocă, a rămas celebră ciocnirea sa cu Madeleine Albright, pe atunci ambasadorul SUA la ONU şi un puternic suporter al intervenţiei SUA în Bosnia: „Care-i rostul în a avea toată această superbă armată pe care o lauzi mereu, dacă nu o putem folosi?“, a întrebat exasperată Albright în faţa intransigenţei lui Powell. În timp, Hagel a devenit cunoscut pentru poziţii care amintesc de ciocnirea dintre Powell şi Albright, numai că inamicii săi personali erau la alt nivel – George W. Bush, Dick Cheney, Paul Wolfowitz şi toată ploaia de stele neoconservatoare. Opoziţia sa publică faţă de războiul din Irak l-a transformat într-un personaj nu doar anti-mainstream, dar şi în persona non grata în interiorul Partidului Republican. „Blasfemie“ totală, împreună cu senatorul democrat Joe Biden avea chiar să facă front comun împotriva reţetei Petraeus de stabilizare a Irakului după 2007. Numirea sa în fruntea Pentagonului simbolizează sfârşitul tentaţiei de a gira în alb „războaie opţionale“ al căror „exit“ este ambiguu, cu final deschis şi mereu predispus amânărilor (o categorie în care intră intervenţiile umanitare asemănătoare celor din Balcani sau campania de regime change care a condus la căderea lui Saddam Hussein în 2003). Programatic, motto-ul personal al lui Hagel ar putea fi aproximat prin cuvintele-testament ale lui Robert Gates, care în ultimele sale zile în fruntea Pentagonului îl avertiza delicat pe Obama: „Orice viitor secretar al Apărării care îl sfătuiește pe preşedinte să trimită din nou o armată americană terestră în Asia sau în Orientul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie examinat de psihiatru“.
Lecţiile Vietnamului
Simbolic, prin cele două nominalizări făcute la Pentagon (Chuck Hagel) şi la Departamentul de Stat (John Kerry), Vietnamul (de fapt o anumită şcoală de interpretare a moştenirii sale) devine o marcă înregistrată a Administraţiei Obama. De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. Pe fond, putem identifica cel puţin două şcoli de gândire construite pe lecţiile Vietnamului.
Pe de o parte, este bine cunoscută doctrina Powell (ajunsă la apogeul influenţei sale la sfârşitul anilor ’80 şi devenită un simbol al eliberării Kuweitului), în esenţa sa, un „prospect“ menit a-i oferi comandantului şef instrucţiuni limpezi de folosire a armatei americane în angajamentele externe. Desigur, scopul era acela de a evita un nou Vietnam sau dezastrul american din Libanul anului 1983. Recomandarea cheie a doctrinei era aceea că, atunci când se decide utilizarea forţei SUA, aceasta trebuie să servească îndeplinirea unor obiective politice clar definite şi trebuie folosită într-o manieră decisivă şi covârşitoare. „Lincoln a înţeles corect natura războiului. Este biciul lui Dumnezeu. Trebuie să fim foarte atenţi cum îl folosim. Şi când îl folosim trebuie să fim lipsiţi de orice ambiguitate: trebuie să câştigăm şi să câştigăm decisiv“, spunea Powell în 1992, din cea mai înaltă poziţie a ierarhiei militare a Pentagonului. Operaţional, „Furtuna deşertului“ declanşată împotriva lui Saddam, în 1991, dar şi armada trimisă să spulbere junta generalului Raoul Cedras din Haiti, în 1994, sunt două dintre aproximările ideale ale modelului. Însă, de departe, versiunea sa umană cea mai fidelă este Chuck Hagel: „Dacă naţiunea noastră decide să rişte vieţile tinerilor americani trebuie să facă acest lucru pentru un scop clar, cu o înțelegere limpede a posibilelor consecinţe dorite şi nedorite… şi cu o perspectivă rezonabilă de succes. În cazul în care războiul este decizia, atunci trebuie să mergem la război cu o forţă copleşitoare şi să avem o strategie de ieşire“. O definiţie literală a doctrinei Powell.
De cealaltă parte a spectrului, se află „doctrina Petraeus“, cea care a guvernat recentele exerciţii de stabilizare ale Irakului şi Afganistanului. Însă nucleul tare, sâmburele său intelectual îl descoperim tot în Vietnam, mai exact în programul de pacificare rurală lansat în 1968. Departe de a fi o dogmă rigidă, aceasta oferă recomandări tocmai pentru acele situaţii pe care doctrina Powell (în pura tradiţie a lui never again) le exclude programatic – războaiele neconfortabile, dezordonate, hibride (cu trăsături deopotrivă convenţionale şi neconvenţionale), unde graniţa dintre sarcinile civile şi cele militare este fluidă, iar definiţia succesului, ambiguă („am să îl recunosc când am să îl văd“, obişnuia să spună Richard Holbrooke).
Şi totuşi…
… ar mai fi o a treia tendinţă. Foarte probabil şi cea mai adecvată. Cam în acelaşi timp în care Hagel descoperea lecţiile Vietnamului, chiar pe câmpul de luptă, la Washington, un tânăr de 25 de ani îşi începea cariera de analist pe spaţiul sovietic în CIA. Deşi parte a establishmentului, „eu şi în mod virtual toţi prietenii şi cunoscuţii mei din CIA ne opuneam războiului. Sentimentele colegilor mei – majoritatea veterani – erau foarte puternice“. Mulţi dintre ei, inclusiv tânărul nostru, deveniseră nişte obişnuiţi ai celebrelor marşuri pacifiste din 1970. 41 de ani mai târziu, „tânărul“ devenit între timp un bătrân înţelept pleda, într-un simbolic testament public, pentru conservarea lecţiilor din Irak şi Afganistan „în ADN-ul şi memoria instituţională a Pentagonului“. Asta nu înseamnă că „armata americană trebuie să se transforme într-o forţă victoriană proiectată să vâneze gherile, să construiască şcoli şi să soarbă ceai… Dar armata nu va repeta erorile trecutului, când războiul asimetric a fost dat la o parte după Vietnam“. Cu alte cuvinte, este o pledoarie pentru aptitudini ancorate deopotrivă în doctrinele Powell şi Petraeus. Şi, în esenţa sa, un sfat de care viitorul şef al Pentagonului ar trebui să ţină cont. Locul? West Point. Numele „tânărului“? Gates, Robert Gates (februarie 2011). Este un mesaj, o recomandare despre cultura organizaţională ideală, un ultim memo, pe care Gates a ţinut să îl transmită la capătul unei cariere publice poate imposibil de egalat (consilier prezidenţial in momentul prabusirii Cortinei de Fier, apoi director al CIA, a preluat Pentagonul intr-un moment in care razboiul din Irak era in corzi). Şi nu este singurul. Recent, într-un articol din Foreign Affairs, generalul Ray Odierno (Şeful Statului Major al Armatei de uscat) făcea o pledoarie similară pentru o organizaţie cu aptitudini configurate pentru a răspunde unui adversar cu trăsături hibride: “Acum, orice activitate a unui militar poate rapid evolua într-o combinaţie de combat clasic, guvernare şi sprijin a unor misiuni civile, iar orice individ, militar sau civil, poate schimba traiectoria unei operaţiuni printr-o simplă apăsare a unui buton de celular… În următorii câţiva ani, posibilele operaţiuni ar putea include orice de la a ajuta victimele unei inundaţii până la restabilirea ordinii într-un stat prăbuşit dominat de activităţi criminale extinse, violenţă şi chiar armament neconvenţional”.
Super-Biden
Nu în ultimul rând, după cum observa David Rothkopf, recentele nominalizări consolidează masiv influenţa vicepreşedintelui Joe Biden în Biroul Oval. Biden, Hagel, Kerry, Brennan sunt oameni care gândesc similar (sunt “likeminded”). De pildă în cazul afgan, toţi sunt categoric anti-COIN. Mai mult, administraţia Obama revine acum exact la formula care în 2009, în timpul regândirii strategiei pentru AfPak, îl consacra pe Biden. Atunci, preşedintele a ales să dea o şansă doctrinei Petraeus (şi care în cele din urmă avea sustinatori puternici, precum Gates şi Hillary Clinton). Ce înseamnă acest lucru pentru Estul Europei? Poate că toţi ar trebui să recitim discursul pe care Biden îl ţinea la Bucureşti, în octombrie 2009, într-un moment în care angajamentul administraţiei faţă de regiune era serios chestionat. În special acest rând: ”We no longer think in terms of what we can do for Central Europe, but rather in terms of what we can do with Central Europe”.
Citeste tot articolul si comenteaza peContributors.ro