Un cunoscut regizor a remarcat la un casting o mare problemă a copiilor români: „Voi ce faceți în viața de zi cu zi?”

,,Sunt tone de informații, tone de activități. Poate greșesc, dar mi se pare că știrbesc dintr-un soi de libertate pe care o are un copil. Vorbesc de un soi de libertate pe care am avut-o noi, ca generație, când nu aveam toate astea grămadă”, spune regizorul Igor Cobileanski, cunoscut publicului pentru serialul „Plaha”, într-un interviu pentru HotNews.

• Igor Cobileanski a luat la Gala Gopo din această săptămână premiul pentru cea mai bună regie („Comatogen”), pentru cel mai bun  scenariu („Comatogen”, împreună cu Alin Boeru) și pentru cel mai bun scurtmetraj („Nebunul”). 
• Regizorul abordează, în filmele sale, teme precum corupția sau binele văzut ca interes personal. „În „Comatogen”, am încercat să provoc spectatorul să se mai uite în oglindă uneori. Noi extrem de rar ne găsim vinovați de ceva. Eu, spre exemplu, extrem de rar spun «ah, am greșit», dar sunt capabil să descopăr greșelile celor din jur cu kilogramul”, spune regizorul în interviul pentru HotNews. Filmul a intrat în cinematografe pe 7 mai.
• „Nebunul” ar fi trebuit să fie un „un serial antologic”, dar, nefiind destul de comercial, a rămas un scurtmetraj. Subiectul spune povestea lui Sava, un bărbat internat într-un spital psihiatric, retrocedat unei mănăstiri, care leagă cu un călugăr o prietenie considerată păcat. Scurtmetrajul poate fi vizionat online. 

HotNews: – Domnule Igor Cobileanski, „Comatogen” se referă la acel lucru care produce ,,coma”. Simțiți că într-o astfel de stare se află și societatea acum, democrația?
Igor Cobileanski: – Cred că noi, ca societate în 2026, suntem o societate extrem de manipulată, economic, informațional, educațional. Adică nu mai avem liniștea, și poate e bine, de acum 100 de ani, când lucrurile erau așezate: te nășteai, mergeai la școală sau rămâneai la câmp, veneai acasă, știai exact ce vei face în fiecare lună, lucrurile erau într-un făgaș foarte predictibil. Nu era nimic complicat.

Acum însă, eu cred că, dacă ni se spune la televizor că ceva e roșu, eu nu sunt foarte convins că este roșu. Dacă mi se spune că cea mai bună dietă este cea proteică, eu nu sunt foarte convins că este cea mai bună, pentru că vine un alt val de oameni sau de medici care zic că „domnule, faci cancer intestinal dacă mănânci doar dietă proteică”. Cred că suntem atacați de foarte multe informații, de orice gen, iar timpul nu ne mai aparține în totalitate, pentru că încercăm să supraviețuim, de fapt, fără să ne dăm seama. Unii dintre noi sunt plini de credite, alții stau în chirii toată viața, și nu că ar fi asta greșit, dar nu mai au siguranța zilei de mâine. Există supraviețuire și nu mai există neapărat trăire.

„Ce faceți după ore?”/ „Când după ore?”

– Nu cumva sunteți nostalgic?  Oare era mai bine în 1926? 
– Nu, nu. E foarte greșit dacă așa s-a înțeles. Ziceam doar că lucrurile erau mult mai așezate, creierul nostru nu era împrăștiat în toate direcțiile.

Eu acum fac un film pentru copii, cu copii, și vin la probe foarte mulți. Chiar deunăzi, i-am întrebat: „- Voi ce faceți în viața de zi cu zi?” „- Păi fac actorie, fac scrimă, fac călărie, fac la mate, merg la limba chineză” și zic „când?” „-  Băi, ce faceți după ore…?” „- Când după ore?” „- Păi, după 5-6, zilnic, zilnic, zilnic, zilnic”.

Sunt tone de informații, tone de activități. Poate greșesc, dar mi se pare că știrbesc dintr-un soi de libertate pe care o are un copil. Vorbesc de un soi de libertate pe care am avut-o noi, ca generație, când nu aveam toate astea grămadă. Atunci părinții nu erau panicați de viitorul copilului, pentru că toate astea nu vin neapărat din dorința ca al tău copil să știe tot. Este o formă mascată de a-l proteja și de a-i oferi, teoretic, cât mai multe căi de supraviețuire. Deci nu sunt deloc nostalgic, nu. Cred că lucrurile erau mai așezate? Nu înseamnă că e bine, că e rău. Cred că și creierul nostru era mai limpede. Dar sunt foarte curios, și acum iertață-mă că zic, poate chiar spun o prostie: cum ar fi fost oare dacă Eminescu era dat și la scrimă, și la înot, mai avea timp să scrie?

„Sunt încântat de noile generații”

– Vă referiți la faptul că nu se aprofundează un singur domeniu? 
– Aprofundarea unui singur domeniu, cred eu, în capul părinților, provoacă instabilitate, nesiguranță.

– Vă e frică de noile generații? 
– Eu sunt încântat de noile generații. Ce spuneam mai devreme e o modă, mai bine zis, a părinților de astăzi și a copiilor de astăzi, dar asta nu înseamnă că tinerii de astăzi sunt incapabili de a lua decizii. Au și ei metehnele lor, cum le-am avut și noi pe ale noastre.

Într-adevăr, nu pot comunica verbal, spre exemplu. Nu-și pot manifesta emoțiile decât prin SMS-uri sau WhatsApp-uri. Da, unii dintre ei nu știu să te cheme la un suc cu vocea, preferă să-ți trimită un SMS de multe ori. Asta nu este o constatare a mea, este o constatare a psihologilor. Nu mai au această dexteritate și nu mai au exercițiul de a comunica fetele cu băieții și băieții cu fetele.

Noi nu am avut soluțiile de azi, noi a trebuit să scoatem ceea ce aveam în cap pe gură și e o formă extrem de neconfortabilă pentru tineri. Sunt altfel, dar asta nu înseamnă rău. Ei au și extrem de multe avantaje.

– La ce avantaje vă referiți?
– Sunt mai bine conectați la lumea din jur, chiar și la cea de peste mări; au opțiuni în viitor de a călători, ceea ce noi nu am avut. Noi nu am fost atât de plimbați, să zic așa, iar cei care vor susține că generațiile noastre, care au fost private de anumite lucruri, „dom’le, s-au descurcat și au fost motivați să obțină ceva prin muncă”, cred că greșesc. Privarea de niște lucruri nu e un avantaj. Am cunoscut mulți tineri care sunt super mișto, deștepți și au 17 ani și, probabil, genul ăsta de genii au fost în toate generațiile, indiferent de perioadă.

„Ai mei nu-mi dădeau voie să ies să mă joc cu copiii”

– Sunt curioasă cum arăta copilăria dumneavoastră în Chișinău, Republica Moldova?
– Am fost un pic restricționat, în sensul în care nu comunicam cu oamenii. La noi se spunea „mama, ies în drum”, atunci când mergeai să te joci, iar ceilalți copii din vecini aveau acest drept, această „voie” de la părinți de a se juca „în drum”. Acolo, eu nu știu exact ce se întâmpla, dar cred că era foarte interesant, pentru că eu stăteam pe beci, de unde vedeam foarte bine ce se întâmplă în stradă și auzeam hărmălaie; erau copii de-o seamă cu mine care mă strigau, dar eu nu aveam această libertate.

Ai mei nu-mi dădeau voie să ies să mă joc cu copiii în drum, îi considerau „păduchioși”, „răpănoși”, pentru că aveam în vecini niște familii defavorizate; „de-ai lui Chiricuță”, așa îi chema. Așa că eu îmi inventam jocuri. Așa am început să citesc foarte devreme, dar asta nu înseamnă că mi-a plăcut lectura. Am copilărit, într-un fel, singur.

„Am avut o educație foarte românească”

– Cum se raportau părinții dumneavoastră, acasă,  vizavi de influențele rusești?
– Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost jurist, specializat în dreptul muncii, iar mama a fost profesoară de geografie, ea trăiește în continuare, Dumnezeu să-i dea sănătate.

Tata s-a născut pe malul Prutului și părinții mei chiar au simțit această ,,fraternitate” între cele două maluri, pentru că atunci când mergeau la pescuit, îi vedeau și pe români în partea cealaltă. În copilăria lui tata, accesul până la Prut era liber, după s-au pus tronsoane de nisip și sârme, dar tot erau locuri unde grănicerii îi mai lăsau să meargă la pescuit. În familie, când buneii își povesteau ziua de târg, ea era la Huși, nu la Chișinău. Am avut o educație foarte românească în familie, acces la literatură, istorie, la ce se vorbea despre politică.

Prietenia dintre un român, un rus și un ucrainean 

– V-a afectat că perioada copilăriei s-a petrecut între două limbi vorbite: rusa și româna?
– Când ne-am mutat mai în centrul Chișinăului, nu știam deloc limba rusă și toți copiii din curte erau ruși, iar asta m-a făcut mut vreo trei ani, pentru că ieșeam în curtea blocului și nu înțelegeam nimic. Asta era prin ’95. A trebuit, cumva, să mă adaptez și, ușor, am învățat limba rusă, după care am devenit un soi de lider printre copii. Eram trei prieteni: eu, românul, un rus și un ucrainean și ce făceam noi făceau și alții.

Apoi știu că ucraineanul și rusul, în anii ‘90, după declararea independenței Republicii Moldova, au plecat. Toate mișcările naționaliste și reformele loveau puternic în cetățenii alolingvi (n.r. persoană care nu utilizează în mod curent limba română – în contextul Republicii Moldova), pentru că, neștiind limba română, brusc au devenit ai nimănui. Tensiunea antirusească din societate era evidentă și au preferat să plece, ca foarte mulți ruși în perioada aia.

Până la 14 ani, mi-am pierdut timpul cu prietenii de la bloc. După aceea, au început primele curiozități care m-au scos din mediul curții de la bloc și am făcut ceramică, am fost la cor, apoi am dat pentru prima oară de cinema.

,,Aveam 14 ani când am îmbrăcat această cămașă a filmului și o s-o dau jos un pic mai târziu, probabil”

– Când v-ați întâlnit prima dată cu cinematografia?
– Când am fost selectat, adică luat din stradă de un regizor secund și dus la o probă de cinema pentru un rol principal într-un film, rol pe care l-am și luat. Aveam 14 ani când am îmbrăcat această cămașă a filmului și o s-o dau jos un pic mai târziu, probabil.

– Știu că ați lucrat și în teatru, și în televiziune, ce v-a făcut să continuați în film? 
– Până la 16 ani, credeam că actoria va fi meseria mea, dar apoi, mi-am dat seama că regia este mai interesantă. În momentul în care mă maturizam și absorbeam tot mai multă informație din acest domeniu, mi se părea că cel care face film are ceva de spus.  Atunci am dat la regie, la 17 ani, la București. 

– Există o anumită cinematografie care v-a influențat?
– Fără îndoială că cinematografia sovietică și cea rusească, în mod special, au modelat cumva niște gusturi, adică ar fi fost imposibil să nu fie așa. Cred că, dacă stau să mă gândesc, până la urmă e un mare avantaj treaba asta. Într-adevăr, știu o groază de filme rusești sau sovietice care nu au ajuns aici și sunt chiar foarte bune.

,,Nu poți să nu-l citești pe Dostoievski doar pentru că rușii au atacat Ucraina”

– Credeți că, în contextul politic actual, ar trebui să evităm cultura rusă?
– Hai să să fim onești și maturi, probabil doar un prost poate spune lucrul ăsta. Ce poate avea rusofobia sau rusofilia cu un produs care aparține etniei respective? Acela este un produs de artă. Adică atâta timp cât nu este propagandistic, e foarte bine să-l vezi. Eu am contracarat de fiecare dată cu tot felul meu de a fi această idee. Nu poți să nu-l citești pe Dostoievski doar pentru că rușii au atacat Ucraina. E absurd!

,,Un rău mare produs rămâne un rău mare”

– Dumneavoastră ce vreți să ne spuneți prin filmele pe care le faceți, cum ar fi ,,Comatogen”, pentru care ați fost premiat la Gopo? 
– Spunea Hitchcock că „mesajele se trimit prin poștă, eu fac film pentru că îmi place”. Nu cred că fac un film pentru a spune ceva. Fac un film pentru că pur și simplu sunt curios sau îmi place ceva.

În „Comatogen”, am încercat să provoc spectatorul să se mai uite în oglindă uneori. Noi extrem de rar ne găsim vinovați de ceva. Eu, spre exemplu, extrem de rar spun „ah, am greșit”, dar sunt capabil să descopăr greșelile celor din jur cu kilogramul. Interminabile pot fi scanările mele și cu multe rezultate, zicând că ăla n-a făcut bine, că ăla e prost, că deșteptul e lăudăros. Cred că zona asta a unor constatări ale mele a produs „Comatogen”. Probabil că unii dintre noi facem o groază de rău, dar nu mai suntem capabili să-l și recunoaștem fără a fi prinși.

–  Și ați spune că schimbă ceva faptul că îți recunoști greșeala după ce ai produs deja „răul”?
– Nu, nu schimbă nimic, absolut, nu schimbă nimic, dar măcar la nivel de autoiertare, te poate face mai echilibrat mai târziu. Un rău mare produs rămâne un rău mare. Degeaba ar veni acum administrația Putin să zică „Doamne, ne pare foarte rău!”. Mă bucur, dar au murit o mulțime de oameni. Recunoașterea răului nu e neapărat o pârghie de a schimba radical lucrurile. E doar, probabil, un prim pas, destul de timid, de a nu repeta niște greșeli.

– De ce ați făcut un film despre oameni neobișnuiți care trăiesc într-o lume ostilă? Nu a fost așa dintotdeauna?
– Era o perioadă în care nu mai eram eu foarte confortabil cu mine și cred că acea perioadă a generat subiectul și aceste nuanțe ale griului.

Acum, nu vreau să trec prea departe și să ajung așa de patetic și poetic încât să zic că „dom’le, am încercat să explorez o lume a mea”. Nu. Când  am transformat scenariul dintr-unul vechi și prost într-unul în care credeam și l-am ecranizat, aceasta era zona pentru care mi-a fost stârnită curiozitatea. Prima idee a filmului „Comatogen” era cum se simte oare cel care eutanasiază; adică cel care vine cu injecția. De acolo a pornit firul.

„E o zonă în care ipocrizia triumfă”

– În „Comatogen”, fiecare capitol este perspectiva unui personaj asupra realității, de ce această abordare scenaristică? 
– A fost posibilitatea mea de a demonstra că fiecare dintre personaje are ceva de ascuns sau sunt aspecte pe care noi nu le putem vedea la unii oameni. Noi ne întâlnim cu colegi, prieteni, oameni obișnuiți pe stradă și nu avem cum să știm exact ce stă în spatele unui zâmbet, câtă sinceritate este sau câtă răutate, bunătate, cât interes. E o zonă în care ipocrizia triumfă în „Comatogen”. Atunci aceste perspective mă ajută într-un mod discret să spun acest lucru fără să pun pe tavă niște concluzii; fără a mă transforma într-un moralist. Îți prezint ce nu ai fi văzut dacă ai fi fost celălalt.

„Mi-ar plăcea să ghicesc măcar 85% din ce gândește lumea”

– Adică v-ar plăcea să citiți gândurile oamenilor și să știți exact ce este în capul lor?
-Dacă mi-ar plăcea? Cum să nu? Sigur că da. Ar fi fost o mare minciună să zic că nu. Da, mi-ar plăcea să ghicesc măcar 85% din ce gândește lumea din jurul meu; să am acces la gândurile celuilalt, poate nu neapărat să influențez acțiunile celuilalt, dar să știu ce gânduri are. Da, aș fi curios.

Este adevărat că viața ar fi fost mai tristă, fără îndoială. Dar dacă aș avea această opțiune ca, în 24 de ore, un minut măcar să îl pot dedica citirii minții cuiva, atunci probabil celelalte 23 de ore și 59 de minute m-aș gândi cum să nu irosesc acel minut. 

– Nu v-ați simți copleșit?
– Păi nu ați fi curioasă să știți ce gândește, de exemplu, Trump? Ce gânduri are? Ai un minut la dispoziție în care îi poți accesa creierul și îți poți da seama unde este sincer și ce vrea de la lumea asta și în secunda 59 se aprinde becul roșu și gata.

– Deci dacă ați avea această opțiune, ați intra în capul unui politician?
– Poate aș intra în capul unui cerșetor, ca să-mi dau seama dacă e pe bune cerșetor sau escroc. Nu aș monopoliza personajele: „Doamne, dă-mi să fie doar politicieni”, dar cred că așa, ca idee, e interesant, măcar la nivelul ăsta fantezist.

,,Nouă, ca societate, ne place conținutul mai «prăjit»”

– Revenind la nominalizările Gopo, aveți și scurtmetrajul „Nebunul”. Ce stă la baza lui?
– A fost filmat la Buzău prin 2023, dar a durat până l-am lansat. El presupunea să fie un serial antologic, iar scurtmetrajul actual trebuia să fie episodul pilot. Însă se pare că e destul de complicat să produci un serial antologic, producătorii televiziunilor, în mod special, își doresc povești lineare, cu aceleași personaje, și decizia a fost să-l lăsăm așa. Deocamdată e pe hârtie, nu aș anula ideea de a fi serial, pentru că spre asta am țintit. În orice caz, nouă, ca societate, ne place conținutul mai „prăjit”, așa.

– Cum adică ,,mai prăjit”? La ce vă referiți? 
– Îmi amintesc că erau niște ziare în anii ’90 „Crimă și Viol”, „Prostituția” și mai erau alte câteva. Alea nu au apărut așa, întâmplător. Nouă ne plac poveștile cu bârfe, cu violență, povești cu dragoste neîmpărtășită. Asta numesc eu „prăjit”. Adică producătorii știu foarte bine ce să ofere publicului larg ca acesta să vibreze, dacă vrei, și să cumpere un bilet. „Nebunul” nu se încadrează în genul ăsta de proiect, în ciuda faptului că au zis că e bun.

„«Nebunul» este cel mai normal dintre toți”

– Cine este, de fapt acest ,,nebun” în scurtmetraj? 

– Mi se pare că, în tot filmul, el e, de fapt, cel mai normal dintre toți. Asta nu înseamnă că am aruncat pietrele în grădina Bisericii Ortodoxe Române, dar e o lume mai ciudată în jurul lui, nu el este neapărat cel care e sărit de pe ax. El are un proiect, vrea să facă un aparat de zbor.

– Ce anume îi face pe ceilalți să fie anormali atunci?
– În film este foarte clar punctată o Românie a anului 1992. Este o Românie în care toată lumea se transforma; încercau să guste din orice înseamnă muzică altfel, economie altfel, comportament altfel. Toată lumea era mimetică, pentru că nu aveau cum să trăiască ceea ce n-au trăit. Eram toți într-un soi de transformare în care, consider eu, nu eram foarte coerenți, sau cel puțin lumea din film nu este.

Iar ,,Nebunul” nostru e singurul, de fapt, care își trăia viața, el făcea ceea ce îi plăcea; nu e neapărat genul de om care a trăit o transformare. Cred că cei din jurul lui erau foarte banali, de fapt. În rest, în film, că-s călugări, că-s internați la psihiatrie, pleacă unii, vin alții, toți sunt tot o apă și-un pământ; este tot un sistem închis ierarhic, doar că, într-o parte, sunt niște oameni tratați medicamentos, și vin alții cu o altă tradiție, a unui tratament spiritual. În schimb, personajul meu nu face parte din niciun pluton. El doar își face aparatul de zbor.

„Articolul 200”

– La final, faceți cu o referință la Articolul 200 – în România, până în 1996, cei care aveau relații cu persoane de același sex, făceau închisoare de la unu la patru ani. De ce ați inclus această referință?
– Asta face parte, dacă vrei, din zona concretă a filmului. A fost o lege care a fost abolită (n.r. în 2001, abrogată de Guvernul Năstase); în 1996 a fost ultimul caz când o persoană a fost pedepsită sau judecată pentru homosexualitate. Și în URSS erau niște legi care nu erau foarte prietenoase cu minoritățile sexuale.

– Credeți că producătorii au refuzat realizarea serialului tocmai din cauza subiectului?
– Nu, nu cred că ăsta este motivul. Cei care produc seriale, repet, încearcă foarte bine să ajusteze mesajul, genul filmul, povestea, audienței pe care o au.

,,Tradiționalismul nu înseamnă ură”

– Cum vedeți evoluția mentalului colectiv, în România, față de relațiile homosexuale și parteneriatul civil?
– S-au schimbat multe; faptul că, dintr-o perspectivă legală, nu sunt toate lucrurile puse la punct, asta nu înseamnă că nu s-au schimbat niște lucruri. Este suficient să faci un exercițiu de imaginație și să vezi cum se gândea lumea în ’95 la ideea de parteneriat civil. Acum, 30-40 de ani, ideea de dragoste între un bărbat și un bărbat, o femeie și o femeie, era nu o provocare, făcea aproape parte dintr-o acuzație. Astăzi nu mai e așa. Lumea e mult mai tolerantă, până la urmă.

– Cine este, de fapt, personajul intolerant care blochează libertatea celorlalți?
– Eu n-aș fi vrut să vorbesc aici pentru că am devenit brusc agresiv, dar eu sunt absolut convins că oamenii descuiați la minte, în 99% din cazuri, sunt cei educați.

Tradiționalismul nu înseamnă ură. Nu trebuie să aruncăm pietre în cei care nu sunt ca noi; asta e părerea mea. Poți, bine mersi să te simți dac în 2026 și să porți căciula cu mămăligă așa în față (n.r. pileus) și să umbli cu toiagul pe stradă, fără a fi agresiv cu cei care nu poartă toiag și opinci. Da, se poate treaba asta. Doar că ține de un soi de educație pe care trebuie să ți-o plămădești de când ești mic până ești mare, până ajungi dac. Sunt foarte convins că oamenii educați sunt mult mai toleranți decât cei needucați.

,,Educația nu înseamnă doar cei 7 ani de acasă și de la școală”

– La ce fel de educație vă referiți? Există persoane cu studii superioare care nu sunt de acord cu parteneriatul civil sau relațiile LGBTQ+ ?
– Nu trebuie să ai doar facultate. Educația înseamnă un cumul de factori care îți sporesc capacitatea de a înțelege lumea. Aia nu trebuie să fie doar facultate. Educația nu înseamnă doar cei 7 ani de acasă și școală. Educația înseamnă formarea capacității de a gândi critic, de a putea analiza, studia, de a face comparație, de a fi tolerant. Aia înseamnă educație. Altfel, o hârtie care se numește diplomă sau atestat, aia nu înseamnă neapărat educație și nici faptul că știi să mănânci cu furculița sau și cuțitul și să le pui pe masă corect, nici asta nu înseamnă educație.

Lucrurile astea sunt atât de simple. Capacitatea de a-ți formula un gând, neapelând la agresivitate, spre exemplu, de a avea discernământ, de a oferi spațiu celui care are o altă părere. Asta înseamnă educație. Of, Doamne, mi-e frică să nu supăr pe cineva, știți? Să nu fiu categoric. Pentru că și asta face parte dintr-un instrumentar comun al ceea ce se numește toleranță. Uneori am impresia că aproape jumătate din această societate românească, în 2026, încă nu înțelege ce e bine și ce e rău sau este capabilă să gândească monocrom.

„Binele este o chestie foarte relativă”

– „Dacă m-aș alia conștient cu ceva, atunci acel ceva ar trebui să facă parte din detașamentul binelui, pe lumea asta!” ați spus asta la Radio Chișinău. Închei prin a vă întreba: nu e binele relativ, în funcție de interese?
– Este fără îndoială. Binele este o chestie foarte relativă, dar dacă ajung constant să înțeleg că cel de lângă mine nu este supărat pe niște acțiuni ale mele și, din contră, aceste acțiuni îi produc bine, atunci pot avea curajul să spun că ce fac eu este bine.

Dacă ce fac eu poate ajuta un om care are nevoie de ajutor, atunci consider că ce am făcut este bine. Niciunul dintre noi, indiferent de culoare, de vârstă, de origine, nu își va pune semne de întrebare în fața întrebării „ce e bine, ce e rău?”. Va intui foarte bine ce e bine și ce e rău.