Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii pierdute

Deruta alarmantă a Occidentului ultimilor aproximativ 10 ani, în căutarea unui sens şi a unei încrederi în sine pierdute, precum şi asaltul aproape general împotriva democraţiei liberale, dincolo de numărul impresionant al analizelor şi comentarilor făcute deseori de pe poziţii partizane politic sau ideologic, ar trebui să motiveze, înainte de orice, eforturile de a răspunde la două întrebări urgente: cum s-a ajuns aici şi ce este de făcut pentru a preveni transformarea crizei în colaps?

Ce tulbură Occidentul într-atât de serios încât să-l determine să accepte, să tolereze sau chiar să susţină din interiorul propriilor societăţi, contestarea tot mai făţişă, deseori agresivă, a ordinii internaţionale chiar de el definită după 1945, şi redefinită parţial după 1989-1991? Răspunsul propus aici este că unul dintre motive, posibil cel principal, este scăparea suveranităţii de sub controlul elitelor politice din statele construite pe tradiţia democraţiei liberale.

Conceptul de “suveranitate”, distinct şi autonom politic faţă de cel de “suveran”, este unul modern, impus treptat din secolele 16 şi 17, influenţat de Renaştere şi de Pacea din Westphalia (1648), nu unul medieval. Naţiunile Occidentului au astăzi dificultăţi tot mai mari în a-şi reaminti că democraţia liberală modernă, care nu are prea multe în comun cu Grecia antică în afară de etimologie, este rezultanta fuziunii extrem de complicate a unui concept revoluţionar de secol 18 – suveranitatea naţională – cu o tradiţie europeană de peste 1000 de ani, bazată pe monarhie şi religie.

O rătăcire periculoasă a gândirii politice mainstream din ultimele 4 – 5 decenii a construit treptat în mentalul unor largi segmente ale societăţilor occidentale o opoziţie, în fapt inexistentă, între democraţie şi suveranitate. Este o confuzie nu doar periculoasă, dar şi cu potenţial letal, pentru ceea ce până nu demult se auto-intitula cu mândrie “lumea liberă”. Natura umană este intrinsec imperfectă şi, cum spune un dicton cu foarte mare notorietate, “dacă oamenii ar fi îngeri, guvernele n-ar mai fi necesare“. Prin urmare, suveranitatea politică nu va putea fi evacuată, vreodată, din organizaţiile de mari dimensiuni, în special din cele de tip statal. Din păcate, mulţi occidentali nu mai înţeleg astăzi că democraţiile liberale au nevoie de suveranitate chiar mai mult decât dictaturile sau regimurile autoritare. Acestea din urmă au de apărat interesele unei (unor) familii sau ale unui grup social foarte restrâns, care se menţin la conducere prin forţă şi pe bază de economii de tip “extractiv”, exploatând populaţii şi teritorii în total sau parţial dezinteres faţă de drepturile omului, pe când democraţiile au de apărat libertăţile politice şi drepturile fundamentale ale unor întregi societăţi. Cine are nevoie mai mare de suveranitate în aceste condiţii? Cum să aperi eficient libertatea unor naţiuni, fără instituţii care să reprezinte în modreal voinţa lor suverană?

Similar, scade numărul celor care mai înţeleg că suverantitatea nu dispare niciodată din istorie şi, dacă instituţiile occidentale actuale constituite pentru a o “proiecta”, în mod democratic, în cotidianul politic devin ineficiente, nefuncţionale sau pierd busola “legii egale pentru toţi“, atunci suveranitatea “migrează” treptat spre alte zone, mai puţin vizibile, printr-o mutaţie politică niciodată în favoarea corpului social. Suveranitatea dictaturilor sau regimurilor autoritare nu este singura “alternativă” nefericită la suverantitatea democraţiilor liberale. Mai există şi suveranităţi difuze, care se exercită “din umbră”, menţinând societăţi întregi în haos, violenţă şi subdezvoltare. Concepte precum “stat eşuat” sau “zone de non-drept” nu sunt, de altfel, de dată foarte recentă decât din punct de vedere lexical, şi se referă exact la suveranitatea care a “migrat” necontrolat şi s-a “întors” împotriva societăţii.

Ce înţelegem azi, totuşi, prin democraţie?

În campaniile electorale din primii 3 ani de după 1989, unii politicieni români care prizau cu nesaţ aerul libertăţii, explicau “doct” electoratului încă nedezmeticit din cei 45 de ani de dictatură, că “democraţia înseamnă puterea poporului“, de la cuvintele greceşti “demos” şi “kratos”, şi primeau şi aplauze pentru astfel de “lecţii”. Între timp, circulaţia informaţiei a făcut progrese majore, iar electoratul s-a (mai) dezmeticit şi înţelege bine că nici în cele mai avansate democraţii “naţiunile suverane” nu pot conduce, in corpore, statele respective, pentru că milioane de decizii egal valabile şi îndreptăţite ar provoca rapid haosul şi ruina. Cea mai inteligibilă politic încercare de definire este cea din unghi utilitar, nu sentimental, care conduce spre ideea că democraţia are puţin de-a face, în sine, cu puterea poporului, fiind în esenţă un set general acceptat de legi, reguli şi proceduri, care impune rotaţia non-violentă la putere a diferitelor grupări din cadrul elitei, pe baza voinţei majorităţii exprimate prin alegeri libere şi corecte, şi care fixează de asemenea separarea şi echilibrul puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, precum şi egalitatea în faţa legii, şi supremaţia acesteia, pe baza garanţiilor constituţionale.Problema principală aici ţine de tendinţa de supra-simplificare, vizibilă în majoritatea dicţionarelor, inclusiv cele ale unor universităţi occidentale de prestigiu, care plasează “alegerile” în poziţia de indicator principal, dacă nu chiar unic, al caracterului democratic al unui regim politic (ceva de genul “este democraţie dacă sunt organizate alegeri”, sau variaţii pe această temă). Or, alegerile, mai ales cele parlamentare, sunt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă în sine, pentru a avea o democraţie.

Democraţia de tradiţie occidentală, înţeleasă ca ansamblu de legi, reguli şi proceduri menite să asigure transpunerea corectă în cotidianul politic şi social a unui concept foarte volatil şi complicat – “suveranitatea naţională” – se bazează pe două principii fundamentale, caretrebuie săfuncţioneze simultan: principiul majorităţii şi principiul constituţionalismului. Cele două rezistă împreuna sau se prăbuşesc împreună.

Singurul criteriu identificat în secolul 18, valabil şi azi din lipsă de altul mai bun, este cel al majorităţii, astfel că suveranitatea este delegată prin vot unor reprezentanţi aleşi. O majoritate relevantă politic din perspectiva conceptului de “naţiune suverană” nu poate fi însă identificată decât într-un corp cetăţenesc relativ omogen valoric, altfel votul universal, chiar şi direct, egal şi secret, nu are implicaţii naţionale, ci identitar-tribale, sectare sau separatiste.

Aici trebuie amintită, în paranteză, expresia semantic-contorsionistă de “democraţie iliberală“, lansată în 1997 de Fareed Zakaria, probabil cel mai sofisticat politolog musulman american, şi “analist favorit” al unor vectori media mainstream, precum CNN şi Washington Post. Expresia a fost preluată şi utilizată insistent în ultimul deceniu, inclusiv de opinenţi care ignoră încrengătura de nuanţe asociată acesteia la lansare de “părintele” ei, şi, odată preluată din zona dezbaterilor academice de zona politică, a devenit inerent periculoasă, pentru că democraţia de tradiţie europeană nu poate fi decât liberală. Dacă nu mai e liberală, încetează automat să mai fie democraţia în discuţie aici, şi devine altă formă de guvernământ. Cei care insistă cu utilizarea expresiei “democraţie iliberală” fac mai degrabă deservicii eforturilor de apărare a democraţiei, pentru că astfel contribuie la acreditarea, inclusiv în Occident, a ideii că democraţia “poate fi şi de alt tip”.

Conceptul de “democraţie liberală”, nu trebuie înţeles în sensul preferinţei pentru una dintre orientările politice actuale care concurează electoral (în speţă, liberalismul, oricum foarte diferit astăzi de liberalismul clasic), ci prin raportare la sursa sa: o gândire care acordă prioritate libertatăţii indivizilor de a-şi apăra, promova şi menţine drepturile lor fundamentale dobândite în mod natural la naştere, şi nu justificării şi motivării voinţei statului. Democraţia liberală s-a construit dinspre indivizi spre stat şi este benefică, în primul rând, pentru indivizi, dar supravieţuirea ei are nevoie de state-gazdă puternice. Nu este vreun mare paradox aici, ci un simplu raţionament logic, înţeles până acum 50 de ani de oricine trecuse bacalaureatul, dar care astăzi, din păcate, este de neacceptat pentru foarte mulţi occidentali, care tind să plaseze în opoziţie democraţia liberală şi suveranitatea naţiunilor.

Principiul majorităţii presupune că, odată abolită monarhia de tip Ancien Regime, în care decizia ultimă era atributul unui suveran legitimat prin naştere şi religios, singura, unica modalitate de legitimare a conducerii politice şi a deciziilor adoptate de aceasta este voinţa majorităţii. Corolarul acestui principiu este că democraţiile au nevoie de majorităţi, dar nu strict electorale şi matematice, ci şi valorice, de apartenenţă. Semnificaţia sa este esenţială, pentru că defineşte unica sursă de legitimitate politică acceptabilă a vremurilor noastre – voinţa majorităţii naţiunii, care a înlocuit voinţa suveranului “uns de Dumnezeu”, fosta sursă de legitimitate politică, acceptată în Europa timp de peste 1000 de ani ca ceva perfect normal şi de la sine înţeles. Pentru a avea democraţie în sens occidental şi modern, este nevoie de naţiuni care să-şi asume suveranitatea, iar naţiunile nu pot exista fără delimitare politico-teritorială – frontiere sub control suveran şi reguli clare de acces în corpul cetăţenesc – şi fără delimitare axiologică – o matrice valorică aptă să dea sens axiomei iluministe de secol 18 conform căreia individul, odată eliberat din servitute şi transformat din supus în cetăţean, se va implica politic, cu bună credinţă, pentru binele general al societăţii din care face parte (“et pluribus unum” / “unul, dintre mulţi” – cum spune dictonul latin inspirat ales drept motto de către republica federală nord-americană). Democraţiile funcţionează cu cetăţeni, nu cu supuşi.

Principiul constituţionalismului recunoaşte faptul că democraţia trebuie protejată de propriile ei excese şi de inevitabilii ei demagogi, şi presupune în esenţă că, dacă majoritatea decide şi legiferează, asta nu înseamnă că poate legifera, sau face, orice vrea, prin folosirea abuzivă a primului principiu, odată ce a câştigat un scrutin. Corolarul acestui principiu este că democraţiile nu pot fi lăsate integral la dispoziţia majorităţilor simple, în unele domenii deciziile fiind rezervate super-majorităţilor sau referendumurilor. Constituţionalismul presupune o “Lege a legilor“, care să nu poată fi modificată de simple majorităţile rezultate la urne (se impun praguri minime de două treimi, sau chiar trei pătrimi din numărul parlamentarilor), şi care reglementează, în esenţă, două seturi de probleme: cum funcţionează şi cooperează puterile separate din stat (inclusiv care este “ordinea de precădere” a instituţiilor care derivă direct din votul popular), respectiv care sunt drepturile şi libertăţile fundamentale garantate cetăţenilor. Ca regulă generală, garantarea drepturilor şi libertăţilor prin simpla lor menţionare în textul constituţional nu ajută prea mult, dacă textul aceleiaşi Constituţii nu identifică “punctul magic” de echilibru şi control reciproc între instituţii, dar astfel încât funcţia executivă a statului să nu fie paralizată.

Astăzi, la aproape 30 de ani de la emblematicul an 1989, principiul majorităţii este ameninţat în Europa de Vest (fostă necomunistă), plus Canada, Australia, Noua Zeelendă etc., iar principiul constituţionalismului în Europa Central-Răsăriteană (în premieră absolută după 1989, Freedom House a clasificat în 2019 Ungaria ca ţară “parţial liberă“, o breşă semnificativă în spaţiul euro-atlantic). În SUA – piesa de rezistenţă a Occidentului post-1945 – avem o situaţie atipică, ambele principii fiind simulan sub asalt, mai ales după 2016 (denunţarea “anacronismului” Senatului şi Curţii Supreme de către stânga radicală şi contestarea sistemului electoral de esenţă federală, după alegerile prezidenţiale din 2016, sunt sugestive în sine).

Occidentul, între războiul “hibrid” şi coloana a 5-a

Din punct de vedere strict politic, linia de separaţie la începutul secolului 21, la nivel global, este între democraţiile reale, liberale, şi pseudo-democraţii, prezente într-un larg evantai de variante “tehnice”. Aproape nici un stat nu îşi mai asumă azi, explicit şi oficial, că are un regim dictatorial, nici măcar autoritar, şi aproape toate statele membre ale ONU au constituţii în vigoare şi organizează alegeri parlamentare. Pe de altă parte, Freedom House identifică în ultimul său raport – “Libertatea în lume în 2019” – doar 45% dintre statele lumii ca fiind libere (politic), reprezentând 39% din populaţia lumii (cifră care include şi populaţia Indiei). În Asia, studiul identifică 5 state libere din 48 (10%), iar în Africa – 8 din 54 (15%). Privit din perspectiva riscurilor migratorii pentru Europa, raportul constată că trăiesc în ţări libere doar 4% dintre cei aproape 500 de milioane de locuitori din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (aşa-numita zonă MENA), respectiv doar 11% dintre cei 1,2 miliarde ai Africii subsahariene. Tendinţa observată este la fel de îngrijorătoare: pentru al 13-lea an succesiv, libertăţile politice sunt în regres la nivel global.

Factorul determinant care plasează astăzi pseudo-democraţiile în avantaj şi ofensivă este erodarea suveranităţii corpurilor politico-cetăţeneşti, respectiv a suveranităţilor naţionale, care susţin democraţiile liberale. La originea acestei eroziuni nu se află (încă) vectori de agresiune externă directă, de tip clasic, ci confuzia axiologică, mai precis incapacitatea de dată istorică relativ recentă a democraţiilor liberale de “a trage linie” şi a legifera foarte clar ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil pentru modelele lor politice, societale şi valorice. Globalizarea, despre care se dezbate astăzi până la saturaţie, înseamnă, printre altele, că un corp politic naţional (o naţiune) constituit(ă) acum 2-3 secole, nu­-şi mai poate apăra suveranitatea, adică drepturile şi libertăţile fundamentale aşa cum au fost ele înţelese şi aplicate politic în istoria recentă, doar cu forţele armate, cu poliţia şi cu serviciile de informaţii/securitate, oricât ar fi ele de performante, dacă din punct de vedere axiologic şi identitar elitele politice şi/sau societatea o iau razna şi nu mai pot cădea de acord asupra unui set minim de valori care să ţină naţiunea împreună şi să îi dea consistenţă şi coeziune.

După “şocurile” electorale înregistrate în 2016 în cele mai mari democraţii de limbă engleză – alegerile prezidenţiale din SUA şi referendumul privind Brexit – o parte a elitelor politice occidentale a început să admită tot mai deschis existenţa unui “război hibrid” al Rusiei împotriva democraţiilor liberale din Occident (şi nu numai), război purtat cu “metode asimetrice”, adică evitând agresiunea militară deschisă de tip “clasic” în favoarea unor “procedee” mai puţin vizibile societăţilor din statele-ţintă. Unele capitale occidentale au lansat deja măsuri de contracarare dar, deşi “mai bine mai târziu, decât niciodată“, este evident că interpretarea evenimentelor din ziua de Crăciun a anului 1991 (“dizolvarea” URSS) ca o “victorie decisivă”, urmată de sentimentul intrării în Nirvana democraţiei globale au fost erori grave ale Occidentului, de judecată, politice şi strategice, a căror corectare, dacă va mai fi posibilă, va antrena un preţ foarte mare, care va trebui plătit exact într-un moment în care societăţile occidentale sunt afectate serios nu doar de hedonism “multi-cultural”, dar şi de efectele cumulate ale crizelor izbucnite în 2008 (financiară şi economică) şi 2011 (migraţie).

Elitele occidentale au ajuns în 1991 – foarte greu de înţeles cum – la concluzia că “Vestul a câştigat războiul rece“, ignorând una dintre legile fundamentale ale strategiei, care spune că, indiferent de tipul său (rece, cald, călduţ, hibrid etc.), un război se încheie atunci când unul dintre combatanţi rămâne fără mijloacele de a continua conflictul şi se supune voinţei politice a celuilalt combatant. Apare evident astăzi că Occidentul nu a “câştigat” în 1991 decât ceva timp, pe care – cu marea şi fericita excepţie a extinderii NATO şi UE în Europa Central-Răsăriteană – nu l-a folosit prea bine. Cei 8 ani şi 5 zile care au trecut între 26 decembrie 1991 (dizolvarea oficială a URSS) şi 31 decembrie 1999 (instalarea lui V. Putin la Kremlin) au însemnat doar o repliere tactică a elitelor post-sovietice, nicidecum motivată de “regrete” pentru dezastrele provocate propriei ţări şi omenirii în numele utopiei comuniste, ci de lipsa temporară a resurselor pentru a continua conflictul cu Occidentul în forma şi la intensitatea anterioară. Occidentul nu a obţinut o victorie decisivă în 1991, fie şi pentru simplul motiv că victoriile reale se obţin pe liniile de contact cu inamicul, oricare ar fi acestea, nu se proclamă de către analişti, scriitori sau comentatori de politică externă. Iar atunci când se obţin, marile victorii sunt evidente tuturor. În cuvintele lui Thomas Jefferson: “Doar minciuna are nevoie de sprijinul guvernelor. Adevărul se susţine singur“.

Datorită ochelarilor de eclipsă pe care elitele (civile) occidentale au ales de bunăvoie să-i poarte după 1991, există astăzi o oarecare stupoare, defel justificată, la constatarea succeselor operaţiunilor ruseşti de “penetrare în adâncime” a Occidentului. În fapt, nu este “nimic nou sub soare”: infiltrarea, subminarea, subversiunea, dezinformarea, demoralizarea etc. au fost practici de bază ale politicii URSS faţă de democraţiile occidentale pe tot parcursul “războiului rece”, iar “războiul hibrid” actual nu reprezintă nimic altceva decât “măsurile active” ex-sovietice aduse la zi, plus internet/social media şi efectele globalizării. Internetul permite astăzi operaţiuni de influenţare cu anvergură mult peste tot ce s-a putut face în epoca pre-digitală prin agenţii de influenţă sau “idioţii utili” din Occident, iar globalizarea, mai ales cea financiară, a permis multiplicarea “paradisurilor fiscale”, a companiilor şi a băncilor “paravan”, prin intermediul cărora banii “operativi” ai regimurilor autoritare sunt folosiţi la infiltrarea afacerilor legitime din Occident, întâmpinând din păcate rezistenţe legislative şi executive slabe din partea statelor democratice. Obiectivul este dublu: obţinerea de pârghii la nivelul decidenţilor, şi erodarea a ceea ce a mai rămas din încrederea opiniilor publice occidentale în modelele democratice şi liberale din ţările lor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe

Contributors.ro