One World Romania: "aici.., adica acolo" – un nou film despre copiii care isi asteapta parintii sa se intoarca din strainatate

​​Intr-un documentar aflat spre finalul montajului si prezentat in ultima zi a Festivalului One World, Laura Capatana-Juller abordeaza problematica famiilor cu parinti plecati la munca in strainatate si cu copii care stau si-i asteapta printre jucarii si alte cadouri. Ce impresioneaza e lipsa unei drame vizibile – acesta a fost elementul comun al unei discutii cu psihologi, antropologi si cineasti desfasurate la MTR, si unde parerile contrare n-au lipsit.

„Pentru ca, fiind din Brasov, am facut Liceul Pedagogic in germana la Sibiu si mi-am petrecut adolescenta fara parinti -lucru traumatizant pentru mine -, m-au interesat de mult timp copiii ai caror parinti sunt plecati in strainatate, si m-au interesat atat de mult incat am decis sa fac un film despre ei”, a povestit debutanta Laura Capatana-Juller care a lucrat patru ani la acest film. A cautat timp de un an de zile unul din cele 350.000 de cazuri care sa fie aparent normal si fara drame, dar si „niste copii in care sa ma regasesc si care sa se deschida in fata mea”.

A gasit aceasta familie la Sighetu Marmatiei. Parintii lucreaza de 11 ani in Spania si vin acasa in vacante, incarcati de cadouri, cadouri pe care le trimit si prin cunoscuti. Vorbesc regulat pe mobil sau skype cu cele doua fiice ale lor, Anisoara – de 16 ani, si Sanda – de 12 ani, care sunt crescute de bunici.

Motivul pentru care parintii au plecat in Spania e ca vor sa construiasca o casa noua. Au ridicat-o deja langa cea veche, dar lucrurile inainteaza greu si dupa 11 ani casa e inca in santier. Cele 35 de minute proiectate ieri la Studioul Horia Bernea de la Muzeul Taranului Roman si care reprezinta cam o treime din film ni le arata mai ales pe fete – caci despre ele e filmul – cum traiesc in lipsa parintilor si cum se comporta cand acestia vin in vacanta.

Tonul filmului e neutru. Regizoarea nu intervine si abia daca o simti (de altfel, a spus ca a reusit sa se imprieteneasca cu personajele). Fetele vorbesc des cu parintii, iar cand acestia vin in tara se bucura de cadouri si de momentele petrecute impreuna – fie si de o emisiune la televizor pe care o urmaresc stand unul langa altul, ca sardelele in cutie, si razand la aceleasi poante, fie iesind in Sighet – la McDonald’s sau prin magazine. (Altfel, va spune ulterior regizoarea, „fetele traiesc ca intr-o inchisoare; se mai duc la scoala, dar in rest se invart in curtea lor si atat.”).

Dar o vedem la un moment dat pe Sanda desenand pe piatra casei in constructie o inima inconjurata de numele surorii si parintilor, apoi pe Anisoara izbucnind in plans cand tatal vede in carnet ca are note mici la scoala. In spatele acestei situatii aparent normale „balteste” ceva, cum avea sa spuna antropologul Ioana Popescu.

Discutiile de dupa proiectie au aratat ca fiecare vede filmul lui. Aurora Liiceanu a vorbit despre „o familie de balene” (pentru ca trei dintre membrii ei sunt supraponderali si pentru ca intr-o secventa toti mananca la McDonald’s), despre „mixtura dintre traditie si jucariile care sunt o oroare”, despre faptul ca romanii care vin din strainatate „vorbesc foarte urat despre romani sau ca unii special nu mai vorbesc bine romaneste”.

Psihologul a sesizat la personaje un „interes extraordinar pentru partea materiala, dar nu pentru ca au plecat – daca ar fi ramas, la fel ar fi judecat”, adaugand ca a auzit ca exista copii care nici nu mai vor sa li se intoarca parintii, ci doar sa li se trimita pachete.” „Sunt mai cinica, as vrea sa stiu ce s-ar intampla daca parintii nu vin cu vreun pachet?”, a mai spus Aurora Liiceanu.

O tanara din sala – probabil tot psiholog, dar cu un alt filtru de gandire -, a spus ca cei care muncesc in strainatate aduc in tara si valori noi si ca ei nu sunt neaparat critici cu Romania, ci ca vor mai mult de la ea. Iar o alta spectatoare a contrazis-o pe Aurora Liiceanu care vedea o familie „explodata”, spunand ca, din contra, i s-a parut ca familia de pe ecran e in continuare omogena – dovada scena de la televizor, in care membrii comunica atat de bine.

De altfel, am putea adauga, multitudinea de jucarii de plus care inunda camera buna din casa veche poate fi si un semn ca parintii aflati de 11 ani in alta tara isi infantilizeaza involuntar fetele, nerealizand ca timpul a trecut si ca ele au crescut. In plus, cadourile pot fi modul lor de a-si exprima sentimentele si de a-si mai domoli sentimentul de vina fata de fete.

Criticul de film Adina Bradeanu a completat in acest context: „Eu nu i-as condamna, circula si sentimente intre ei, dar se intampla si o relatie de putere pentru ca unii trimit pachete, iar altii stau acasa si asteapta.” Criticul a mai remarcat ca filmul aduce un discurs nuantat despre situatia copiilor ramasi acasa si care e „infiorator simplificata in presa din Romania”, amintind de documentarul „Singur acasa” de Ionut Carpatorea (prezentat anul trecut la Festivalul ASTRA) care prezenta in maniera jurnalistica trei cazuri de copii care s-au sinucis cand parintii erau la munca in strainatate si care, desi important in felul lui, ii invinuia pe parinti, aducandu-i in fata camerei.

Antropologului Ioana Popescu i s-a parut interesant ca regizoarea a ales „o solutie absolut medie”. „Iti vine aproape sa intrebi: Da, si? Si totusi ceva se simte aici, ceva balteste. E un permanent balans intre o situatie normala si un dedesubt pe care il simti anormal.”

Psihologul Andreea Biji de la Asociatia „Salvati copiii Romania” a spus ca, daca ar fi sa aduca o mica critica, aceasta s-ar referi la faptul ca fetele au o situatie scolara slaba, dar a apreciat ca, spre deosebire de alte situatii unde parintii isi refac familiile in tara unde se stabilesc, „cei din film sunt totusi un nucleu”.

Documentaristul si profesorul Laurentiu Damian, caruia i s-a dat cuvantul ca sa nu mai deranjeze din public discutia, a spus ca „dat fiind ca pana acum fiecare a vorbit cam despre ce stia”, el considera ca filmul prezinta „niste povesti de viata” in care camera aproape ca nu e vizibila. „Eu cred ca miza filmului e casa. Cand casa va fi gata, acea familie nu va mai exista”, a punctat Damian, in aplauzele salii.

Din public a vorbit si Petre Raileanu, jurnalist la Radio France International, care a plecat de la termenul ireverentios de „capsunari”: „Acesti oameni care muncesc in strainatate si care au livrat Romaniei o buna parte din PIB sunt numiti in presa din tara ‘capsunari’, ceea ce implica un enorm dispret si o marginalizare. (…) Totuşi, ei nu reprezinta un fenomen nou”. Jurnalistul a deviat discutia spre partea sociala, spunand ca e nevoie de proiecte sociale din partea autoritatilor romane.

Altcineva din public a preconizat ca situatia se va schimba, pentru ca Spania va trimite romanii acasa. In mod cu totul inedit, producatorul Alexandru Solomon (care a produs filmul prin HiFilm) a initiat la inceputul intalnirii primul „crowd raising” facut in Romania pentru un film, spunand ca mai e nevoie de bani pentru terminarea acestui documentar si lasand pe scena o sapca. Multi spectatori nu au sesizat ironia/comicul situatiei si, inainte sa plece, au lasat pe rand bancnote in acea sapca.