Orient: Razboiul sfarsitului lumii

Orientul Mijlociu este în haos. Primăvara arabă a lăsat în urmă războaie civile în Siria, Libia și, într-o anumită măsură, în Irak. Yemenul este la un pas de implozie după ce șiiții Houthi, sprijiniți de Iran, au preluat puterea, ceea ce nemulțumește profund triburile sunnite, preferate de Arabia Saudită și aliații săi din Golf. Al Qaida și afiliații săi poartă campanii sângeroase în Siria, Yemen, Maghreb și Cornul Africii; Statul Islamic controlează o treime din Siria și Irak și a reușit să-și extindă influența din vestul Africii – unde Boko Haram a anunțat că i se alătură – până în Pakistan și Afghanistan, trecând prin Algeria, Libia și Egipt, țări în care au avut loc atacuri revendicate în numele grupării jihadiste. Inima acestui conflict este în Irak și în Siria, unde asistăm și la un război indirect între puterile din regiune – Iran, Turcia și monarhiile sunnite din Golful Persic – care înarmează și finanțează diferite grupări din teren. Dincolo de Orient, Rusia a pariat pe regimul lui Bashar al-Assad, iar Occidentul pe opoziția moderată siriană și pe kurzii aflați în conflict cu Statul Islamic, care este și ținta unei campanii aeriene coordonate de Statele Unite. Pentru o parte dintre cei implicați, însă, războiul este mult mai mult decât o luptă pentru supraviețuirea sau răsturnarea unui regim ori pentru influență regională, mai mult decât un război sfânt – jihad – în numele lui Dumnezeu. Este bătălia finală între forțele binelui și cele ale răului: Armaghedonul musulman.

Întoarcerea lui Mahdi

Primăvara lui 2004 a marcat o nouă etapă în războiul din Irak: cea a insurecțiilor ample. În primul an de după ocuparea țării, insurgenții s-au limitat la atacuri relativ izolate – dar tot mai frecvente – împotriva forțelor Coaliției. În aprilie, după o serie de proteste ale șiiților, Armata Mahdi, o miliție loială clericului Muqtada al-Sadr, a declanșat o revoltă armată în sudul șiit al Iraqului și în Sadr City, cartier al Baghdadului numit în onoarea tatălui lui Muqtada, marele ayatollah Muhammad Muhammad Saadiq al-Sadr, ucis în 1999 din ordinul lui Saddam Hussein. Numele grupării lui al-Sadr este relevant: în escatologia musulmană, Mahdi va conduce armatele credincioșilor în lupta finală împotriva răului. Șiiții cred că Mahdi s-a născut deja: el ar fi cel de-al 12-lea imam, care a fost ascuns de Dumnezeu în urmă cu mai bine de o mie de ani și urmează să se întoarcă pentru a instaura domnia Islamului. Primul imam a fost vărul lui Muhammad, Ali, cel de-al patrulea dintre califii bine-ghidați ai perioadei de aur a Islamului și prototipul războinicului musulman ideal; ceilalți 11 au fost descendenții direcți, pe linie paternă, ai lui Ali și ai fiicei favorite a Profetului, Fatima. Șiiții consideră că acești urmași ai lui Muhammad ar fi fost succesorii săi de drept, iar califii dinastiilor Umayyadă și Abbasidă – uzurpatori.

În plin război între Armata Mahdi și forțele Coaliției, m-am întâlnit, la Baghdad, cu un oficial al aripii politice a mișcării. Nu îmi mai amintesc exact tot ce am vorbit cu el – presupun că am început cu veșnica discuție despre dificultățile traiului de zi cu zi, cu blocajele traficului, întreruperile de curent electric, cozile uriașe la benzină, probabil că am comentat și valul de violențe și m-a asigurat că irakienii, șiiți sau sunniți, nu se luptă între ei pentru că sunt un singur popor. Acestea erau temele zilei și apăreau în fiecare conversație, fie că o aveai cu un taximetrist, pe stradă, fie, la un ceai, ca încălzire pentru un interviu. Îmi amintesc, însă, că, la un moment dat, mi-a zis că el și ai lui cred că se apropie venirea lui Mahdi. Când i-am cerut să-mi explice, mi-a răspuns că și americanii știu lucrul ăsta și tocmai de aceea au invadat Irakul și și-au făcut baze militare în apropierea tuturor locurilor sfinte ale șiiților. Evident că existența bazelor avea de-a face cu rațiuni strategice legate de locație, densitatea populației, traficul mare generat de pelerinaje și riscul unor atacuri ale insurgenților, însă mi-am dat seama că această credință în revenirea iminentă a lui Mahdi putea da naștere unui fanatism similar cu cel al extremiștilor din gruparea lui Abu Musab al-Zarqawi (viitoarea Al Qaida din Irak) care se aruncau în aer în număr tot mai mare pe străzile Baghdadului și ale altor orașe irakiene. Nu știu câți dintre membrii grupării lui Muqtada al-Sadr chiar îl așteptau pe Mahdi, cert este că au fost mii care au murit în lupte cu forțele Coaliției – net superioare numeric și ca dotare – armata irakiană, insurgenți sunniți sau chiar și miliția șiită rivală Badr. Armata Mahdi, în ansamblul ei, nu s-a comportat ca o grupare mesianică, lucru demonstrat de numeroasele armistiții acceptate de Muqtada al-Sadr și de implicarea în procesul politic de la Baghdad, unde Sadriștii au de ani de zile unul dintre cele mai puternice grupuri parlamentare; totuși, numele miliției și militantismul acesteia arată că germenii fanatismului au existat de la bun început. Tot legat de Mahdi, în zona șiită a Irakului a apărut și un cult despre care se știu destul de puține, Soldații Cerului, care în 2007 și 2008 a fost implicat în lupte violente cu forțele Coaliției și armata irakiană; membrii cultului credeau în iminența sosirii lui Mahdi sau chiar, potrivit unor relatări din acea perioadă, că liderul sectei, Dia Abdul Zahra, ar fi fost Mahdi.

Stindardele negre din Khorasan și bătălia de la Dabiq

Și extremiștii sunniți care fac parte din grupări jihadiste ca Al Qaida și Statul Islamic cred în iminența sosirii lui Mahdi, pe care nu îl identifică, însă, cu cel de-al 12-lea imam al adversarilor lor șiiți. În cercurile jihadiste se vorbește de ani de zile despre o profeție atribuită lui Muhammad cu privire la stindardele negre din Khorasan, o veche provincie aflată în Asia Centrală, pe o parte din teritoriul de astăzi al Afghanistanului și al unor țări vecine acestuia: „Dacă vedeți stindardele negre venind din Khorasan, alăturați-vă acelei armate chiar dacă va trebui să vă târâți pe gheață, pentru că aceea este armata Califului, Mahdiul, și nimeni nu poate opri acea armată până când nu va ajunge la Ierusalim”.

Profețiile despre Mahdi nu apar în Coran ci într-o serie de hadithuri similare cu cel citat mai sus. Hadithurile, care, alături de Coran, sunt sursa jurisprudenței musulmane, șaria, reprezintă corpul tradițiilor musulmane, culegeri de învățături, spuse și fapte ale lui Muhammad transmise pe cale orală, din generație în generație, și compilate în mai multe culegeri de-a lungul timpului. Un hadith este format din două părți – conținutul propriu-zis și lanțul, reprezentându-i pe cei care l-au transmis, începând, în general, cu un contemporan al lui Muhammad (am aflat de la cutare, care a auzit de la cutare, care știa de la cutare etc.). În funcție de credibilitatea surselor, apropierea sursei primare de Profet, etc., un astfel de lanț este considerat puternic (ceea ce dă autenticitate hadithului) sau slab; este și cazul hadithurilor cu privire la stindardele negre, a căror autenticitate a fost contestată. Acest lucru nu i-a împiedicat pe jihadiști, însă, să le acorde importanță și să le folosească în propaganda lor, cum este acest film care sugerează că armata din Khorasan ar putea fi cea a talibanilor, care poartă turbane negre. Mai mult, Al Qaida, Statul Islamic și alte grupări jihadiste folosesc stindarde negre și însuși Usama bin Laden a făcut aluzie la acest hadith atunci când a proclamat jihadul, în 1996: chemarea musulmanilor la războiul sfânt a fost lansată „din înalţii munţi Hindukush din Khorasan unde, cu voia lui Dumnezeu, cea mai mare putere a necredincioşilor din lume a fost distrusă […] de strigătele deAllahalAkbar ale mujahedinilor”, iar bătălia avea să fie purtată de „tineri ce luptă zâmbind şi se întorc cu lancea înroşită […] cavaleri, oameni în timp de pace, demoni în timp de război, Lei în junglă însă colţii lor sunt lăncile şi săbiile indiene”. Ar mai fi de notat că grupul format din membri ai nucleului Al Qaida care, după izbucnirea războiului civil din Siria, s-au mutat în acea țară pentru pregăti atentate în Europa, este cunoscut sub numele de „Khorasan”. Grupul Khorasan este cea de-a doua țintă, mai puțin cunoscută, a campaniei aeriene pe care americanii și o parte din aliații lor au declanșat-o, în Siria, împotriva Statului Islamic.

Statul Islamic a mai acordat importanță unei profeții atribuite lui Muhammad, privind bătălia finală dintre forțele musulmane și cele creștine (descrise, de ­hadith, ca „romani”, numele sub care erau cunoscuți, în epocă, bizantinii). Bătălia ar urma să aibă loc la Dabiq, un sat din Siria pe care Statul Islamic l-a capturat în urmă cu câțiva ani . Accentul pe care gruparea jihadistă îl pune pe acest hadith este demonstrat și de faptul că revista de propagandă a Statului Islamic este intitulată „Dabiq”.

Statul Islamic asociază profeția privind bătălia de la Dabiq cu o alta, în care musulmanii vor înfrunta armate reunite sub 80 de stindarde; faptul că un număr tot mai mare de țări s-au alăturat Coaliției internaționale împotriva Statului Islamic a fost interpretat de jihadiști ca un semn că se apropie împlinirea profeției. Bineînțeles că jihadiștii ignoră acele aspecte din profeție care nu le convin, de exemplu faptul că armata musulmană va veni din Medina (saudiții, cu atât mai mult cei originari din Medina, reprezintă o minoritate în armata Statului Islamic) sau că ținta finală a mujahedinilor – Constantinopole – este sub controlul musulmanilor de mai bine de 550 de ani. Nu în ultimul rând, un aspect trecut sub tăcere este că profeția spune că, la ceasul confruntării finale între forțele binelui și cele ale răului, Ad-Dajjal – varianta musulmană a Antichristului – va fi învins de Isus care apare, de altfel, tot în tabăra musulmanilor, și în profețiile legate de Mahdi.

Discuția despre Mahdi nu este nouă în lumea musulmană, unde s-a mai vorbit despre imienența sosirii acestuia și în trecut. De-a lungul istoriei au apărut cu regularitate mișcări mesianice care au dat naștere unor secte precum Ahmadiyya sau Bahai, sau chiar statului mahdist din Sudanul sfârșitului de secol 19, stat care, la fel ca și Statul Islamic, părea la un moment dat de neoprit și a fost distrus tocmai pentru că, din cauza intransigenței și fanatismului mișcării, a intrat în conflict cu prea mulți adversari.

De altfel, chiar și proclamarea califatului de către Statul Islamic arată viziunea apocaliptică a grupării. Odată cu dispariția instituției califatului, după primul Război Mondial, singura metodă prin care mai poate fi desemnat un calif este ca acesta să fie ales de un consiliu – Majlis al Shura – reprezentativ pentru întreaga comunitate musulmană. Odată ales, califul – în cazul jihadiștilor Abu Bakr al-Baghdadi – își exercită, teoretic, autoritatea asupra tuturor musulmanilor și a teritoriilor în care se află aceștia. Întrucât adepții Statului Islamic reprezintă o minoritate iar majoritatea musulmanilor nu l-au ales pe Abu Bakr al-Baghdadi și nu îi recunosc autoritatea, singura soluție pentru a putea justifica alegerea este ca jihadiștii să își închipuie că ei reprezintă întreaga comunitate – iar ceilalți, care li se opun, sunt apostați, iar aici este foarte convenabil un alt hadith popular printre extremiști: Muhammad ar fi spus că umma, comunitatea musulmană, se va împărți în 73 de secte și doar una va fi salvată când va veni Youm al-Qiyama, Ziua Judecății, adepții celorlalte 72 urmând să fie condamnați la infern. Secta care va fi salvată este cea care îşi însuşeşte cel mai bine învăţăturile Coranului şi ale sunnei, sau, în cuvintele lui Muhammad, “cei care vor fi ca mine şi însoţitorii mei”. Este o afirmație care le convine extremiștilor, care susțin că forma lor extremă de Islam reprezintă, de fapt, o întoarcere la fundamentele religiei. Muhammad ar mai fi precizat un criteriu care ar permite identificarea sectei alese: aceasta va fi cea mai numeroasă. Din motive lesne de înţeles, jihadiștii nu prea menţionează şi acest aspect.

Războiul dintre șiiți și sunniți

Samarra este un oraș aflat pe valea Tigrului, la 125 de kilometri nord de Baghdad. Cândva a fost capitala califilor Abbassizi, de la care a rămas și unul dintre cele mai celebre edificii ale Irakului – uriașul minaret spiralat al Marii Moschei construite de califul Al-Mutawakkil. Samarra se află în așa-numitul triunghi sunnit al Irakului, în provincia Salah ad-Din, care poartă numele celebrului Salah ad-Din al-Ayyubi, cuceritor al Ierusalimului, cunoscut în Europa ca Saladin; acesta s-a născut în capitala provinciei, Tikrit, localitate legată și de fostul dictator irakian, Saddam Hussein. Deși Samarra are o populație predominant sunnită, orașul prezintă o importanță enormă și pentru șiiți: acolo au murit, otrăviți din ordinul unui Abbassid, al 10-lea și al 11-lea imam, bunicul și, respectiv, tatăl lui Mahdi; tot la Sammarra a fost ocultat și acesta din urmă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro