[P] De la Almodóvar la noile voci, pe ARTE.tv/ro: cum reușește cinematografia spaniolă să rămână în atenția internațională

Joi, 22 ianuarie, au avut loc nominalizările la ediția cu numărul 98 a Premiilor Oscar, cele mai importante premii din industria filmului la nivel internațional. Lista scurtă pentru cele 12 categorii a fost anunțată pe 16 decembrie, iar de atunci, publicații mari din SUA, precum The New York Times, Variety, Hollywood Reporter se întrec în predicții, pariuri și calcule matematice despre cine vor fi nominalizații. 

Pe lista scurtă a acestei ediții a Premiilor Oscar se află și filmul spaniol Sirât, r. Oliver Laxe, (distribuit în România de Transilvania Film) la nu mai puțin de 5 categorii: cel mai bun film internațional, cinematografie, sunet, distribuție și coloană sonoră originală.

Sirât, care spune povestea unui tată care pleacă împreună cu fiul său în căutarea fiicei dispărute în deșertul din Africa de Nord, și care invită spectatorii la o meditație asupra morții, a readus în atenția publicului cinematografia spaniolă.

„Cinematografia spaniolă a avut un rol esențial în redefinirea filmului european modern, prin libertatea de expresie și prin modul direct în care a abordat teme sociale, personale și intime”, spune Katharina Kloss, șefa departamentului European Offers la ARTE.

Publicul din România are acum ocazia să aprofundeze cinematografia iberică gratuit, de acasă. Platforma de streaming ARTE.tv, care a început să transmită în limba română în iulie 2025, propune publicului din România și Republica Moldova o serie dedicată cinematografiei spaniole, ce reunește 8 filme reprezentative realizate între anii 1980 și începutul anilor 2000, de regizori importanți precum Pedro Almodóvar, Icíar Bollaín sau Julio Medem. 

Selecția Cinematografia spaniolă este disponibilă gratuit, cu subtitrate în română, până pe 28 februarie 2026, pe arte.tv/ro și în aplicația ARTE.tv. Filmele din colecție explorează transformările sociale și culturale ale Spaniei contemporane și teme recurente ale cinematografiei europene, precum dorința, violența, identitatea sexuală și relația dintre individ și societate.

„Prin această serie, ARTE.tv își continuă misiunea de a facilita accesul publicului vorbitor de română la opere cinematografice europene relevante, dincolo de granițe și bariere lingvistice”, adaugă Katharina Kloss, șefa departamentului European Offers la ARTE.

Am vorbit cu Adina Mocanu, cadru didactic la Departamentul Arte și Media al Universității din Craiova și cercetătoare în studii vizuale în cadrul ADHUC – Theory, Gender, Sexuality Research Center și al programului UNESCO Chair Women, Development and Cultures, la Universitatea din Barcelona, despre ce definește cinematografia spaniolă contemporană și cum reușește aceasta să se mențină constant în atenția internațională printr-un amestec de memorie istorică, emoție și forță senzorială.

Cinematografia spaniolă e din nou în atenția internațională acum, cu filmul Sirât, r. Oliver Laxe, care se află pe lista scurtă pentru premiile Oscar la 5 categorii: cel mai bun film internațional, cinematografie, sunet, distribuție și coloană sonoră originală. Cum crezi că reușește Spania să fie atât de des prezentă la Premiile Oscar și la alte competiții internaționale? Ce e particular la această industrie? 

Cinematografia spaniolă a fost mereu vizibilă pe plan internațional, lucru datorat și legăturilor istorice și culturale cu America Latină. După tranziția post-franchistă, regizorii și regizoarele au început să vorbească despre recuperarea memoriei, despre subiecte mult timp nespuse, dar au avut și capacitatea de a transforma experiențe locale în teme universale, astfel încât să atragă publicul și să problematizeze, în același timp, aspecte sociale pertinente.  

Aș menționa aici și sprijinul instituțional al statului spaniol, prin organisme precum Instituto de la Cinematografía y de las Artes Audiovisuales (ICAA), susținând coproducțiile și exportul de film, dar și o rețea de festivaluri care funcționează ca rampe de lansare pentru cineaștii și cineastele noi. În Spania, aproape fiecare comunitate autonomă are cel puțin un festival internațional de film (Festivalul de film de la San Sebastián, de la Sevilla, Malaga, Valladolid (Seminci), Sitges în Catalonia și altele). Această vizibilitate este importantă, este adevărat. În plus, cu toate acestea, am auzit frecvent, în interviuri, regizori și regizoare spunând că își fac filmele, înainte de toate, pentru publicul din propria țară. Pedro Almodóvar, de pildă, a declarat de multe ori că nu își gândește filmele în funcție de festivaluri sau de prestigiul internațional, ci pornește de la o nevoie personală, de la ceva care îl macină. Pentru el, este mult mai important ca spectatorii să se regăsească afectiv în filmele sale decât recunoașterea critică, deși, desigur, un anumit orgoliu personal sigur că există.  

Dar mă întorc puțin la succesul filmului Sirât. Și pe spanioli i-a prins pe nepregătite. Nu foarte mulți auziseră înainte de Oliver Laxe. Anul trecut, pe lista scurtă la Premiile Oscar, a fost nominalizat La sociedad de la nieve (Societatea zăpezii), filmul lui Juan Antonio Bayona, care reconstituie tragedia prăbușirii avionului uruguyan în Anzi, în 1972. Ce este interesant aici e că nu avem de-a face cu o poveste de supraviețuire eroică, ci mai degrabă cu o narațiune corală despre comunitate, prietenie, solidaritate și existența în condiții aprige. Într-un fel, regăsim această idee și în filmul lui Laxe, o comunitate fragilă, provizorie, expusă dispariției. În fine, aș putea vorbi o săptămână întreagă despre filmele spaniole, dar ce mai vreau să spun e că, în ultima vreme, parcă se simte o pulsație spre senzorial, spre o materialitate afectivă. Poate că tocmai aici se află succesul lor, nu știu, dar cu siguranță te fac să te gândești la ele mult timp după ce le-ai văzut.  

Cum putem caracteriza cinematografia spaniolă, stilistic? Cu ce se diferențiază de alte limbaje cinematografice din Europa? 

Câteodată îmi este greu să fac comparații, pentru că nu cunosc totul în detaliu. Fiecare vine cu ceva propriu, personal, chiar dacă temele se leagă de vremurile în care trăim sau de experiențe din trecut. Pe undeva, le cunoaștem cu toții, războaie, chestiuni identitare, traumă, memorie, corporalitate etc. Văd zilnic filme din țări diferite și aș spune, în linii mari, că filmele din Spania pun accent pe emoția directă, exprimată fără ocolișuri, chiar cu riscul de a îmbrățișa nițel patetismul (și nu o zic în sens rău!). Am văzut de curând Sentimental Value, în regia lui Joachim Trier, iar emoția acolo este interiorizată, controlată, personajele se abțin, trăiesc o traumă interioară pe care nu o expun explicit. 

Cred că, din acest punct de vedere, spaniolii sunt mai apropiați de italieni sau chiar de francezi, tocmai pentru că vorbim despre un spirit latin, care se reflectă și în limbajul cinematografic. Au existat mereu diferențe între nord și sud, uneori duse până la clișeu, sudul se evidențiază prin apropiere, conexiune și comunitate, în timp ce nordul prin distanță, reținere sau manifestări discrete. Iar eu, personal, prefer sudul, cu dinamica lui, cu ciocnirile frontale, replicile directe și acide.   

Pedro Almodóvar e cel mai cunoscut regizor spaniol la nivel internațional, celebru pentru filmele sale cu accent pe melodramă, în care construiește personaje feminine și din comunitatea LGBTQ+ complexe și explorează teme precum dorința, identitatea și familia. Cum reușește să rămână un regizor atât de relevant? 

Pedro Almodóvar rămâne relevant pentru că cinemaul său funcționează ca o formă de rezistență afectivă. De la exuberanța anarhică a anilor ’80 la melancolia și introspecția din filme precum Durere și glorie sau Camera alăturată, Almodóvar abordează teme legate de memorie, timp, identitate, corp vulnerabil și moarte, subiecte care rămân centrale pentru publicul de astăzi. Personal, prefer filmele lui din tinerețe (vorba vine, să-i zicem a doua tinerețe), Matador, Todo sobre mi madre, Hable con ella, La piel que habito, pentru că acolo regizorul își asumă cele mai mari riscuri. Vorbește direct despre lucruri care, la momentul respectiv, nu erau spuse pe șleau, chiar performative, și nu se rușinează nici de melodramă, ba din contră o consideră ceva firesc.  

Antonio Banderas, Penélope Cruz (doi actori cu care Almodóvar a lucrat des), Javier Bardem și Carmen Maura sunt poate cei mai faimoși actori spanioli pentru publicul larg. Ce e particular la jocul lor actoricesc?

Cred că particularitatea ține mult de cultura în care trăiesc. Antonio Banderas, Penélope Cruz și Javier Bardem au jucat în numeroase filme în SUA, dar au ales să locuiască în continuare în Spania. Indiferent de ce s-ar spune, cu hibele ei, e vorba de o cultură solară, deschisă contactului și proximității. Consider că jocul lor actoricesc are ceva din asta, cucerește prin forța emoțională pregnantă, spontaneitate și prospețime. Antonio Banderas în filmele lui Almodóvar e un bun vrăjitor, ludic și senzual în același timp. Penélope Cruz este o actriță cu o versatilitate discretă, aproape hipnotică, vizibilă în Volver, unde trece cu naturalețe de la furie la tandrețe, de la fragilitate la forță. Javier Bardem interpretează o gamă largă de roluri, de la bărbatul seducător din Vicky Cristina Barcelona la macho-ul nesuferit din Jamón Jamón, sau ticălosul hipnotic Anton Chigurh din No Country for Old Men, un personaj greu de uitat. Ei bine, interpretează și roluri existențiale în care suferința este exprimată fără patetism, ca în Mar adentro sau Biutiful. Iar Carmen Maura e o prezență magnetică, expansivă. Este seducătoare și imprevizibilă, uneori înșelătoare, mereu extrem de inteligentă scenic, magistrală în filmul Comunitatea.  

În colecția Cinematografia Spaniolă de pe platforma de streaming ARTE.tv/ro sunt 8 filme realizate între anii ‘80 și 2000 de Pedro Almodóvar,  Icíar Bollaín, Julio Medem, Carlos Saura, Juan Carlos Fresnadillo, Alberto Rodrigues Librero, Álex de la Iglesia și Vicente Aranda. Care sunt top 3 regizori care trebuie urmăriți din punctul tău de vedere și de ce?  

Selecția filmelor de pe ARTE este o bijuterie. Practic, reunește unii dintre cei mai importanți regizori ai cinematografiei spaniole. Dincolo de Pedro Almodóvar sau Carlos Saura, două nume care sunt, cu siguranță, cunoscute și în România, aș vrea să menționez alți trei cineaști care merită atenție. 

Trebuie să recunosc că o ador pe Icíar Bollaín, pentru filmele ei sociale, cu povești care te provoacă emoțional și protagoniste care nu sunt nici eroine, nici simple victime; chiar și figurile negative sunt tratate cu complexitate. Icíar Bollaín este și actriță, a jucat în filmul lui Ken Loach, Land and Freedom, și este partenera scenaristului Paul Laverty, iar aceste legături se simt în cinemaul ei realist-social. Pe lângă Detectivele, filmul inclus în selecție, aș mai recomanda Te doy mis ojos și También la lluvia, ambele multiplu premiate. 

Un alt regizor pe care l-aș include pe listă este Álex de la Iglesia, un cineast cu o viziune punk, apocaliptică, care a debutat în anii ’90 cu Acción mutante, un SF grotesc, produs de Pedro Almodóvar. De atunci, a continuat să facă filme de gen, comedii negre, horror, thrillere sau SF, prin care tratează obsesii sociale precum religia transformată în spectacol, lăcomia, isteria colectivă sau o masculinitate construită pe violență și control.  

Tot aici l-aș menționa și pe Alberto Rodríguez Librero, un regizor care s-a impus puternic odată cu 7 fecioare și care și-a construit, în timp, o carieră cinematografică solidă. Născut la Sevilla, Rodríguez este interesat să aducă pe ecran fragmente din comunitatea andaluză, în special povești din cartierele periferice, unde oamenii se zbat pentru supraviețuire, iar solidaritatea apare ca gest necesar. Acest lucru se observă la adolescenții din 7 fecioare (filmul din selecție) sau la adulții din La isla mínima, care par să se miște într-un cerc închis, indiferent de direcția aleasă, dar cumva reușesc să se sprijine reciproc. 

Cu care dintre cele 8 filme (Comunitatea, Detectivele, Juana, regina nebună, Matador, Veverița roșie, Nuntă însângerată, Intact, 7 fecioare) le-ai recomanda oamenilor care nu au văzut niciunul să înceapă? 

Eu am început cu Detectivele, pe care nu-l mai văzusem de multă vreme, un film excelent construit din punct de vedere narativ, care spune povestea a trei femei detective particulare, a cazurilor lor profesionale și a vieții lor personale. De fapt, profesia (care servește drept pretext pentru a arăta o societate bazată pe suspiciune și supraveghere) este doar o scuză pentru a analiza, în realitate, situația personală a fiecăreia dintre ele. O surpriză plăcută a fost și reîntâlnirea cu Matador, al lui Almodóvar, o piesă de colecție, un film îndrăzneț pentru anii ’80 și grozav de ironic față de societatea spaniolă, văzută aici ca fiind impregnată de obsesia religioasă și de o pioșenie aparentă, dar care, în fond, îți arată cât de ipocrită este. 

În ce măsură contextul socio-politic al Spaniei (tranziția post-franchistă, tensiunile regionale, schimbările sociale recente) a influențat temele și formele cinematografiei spaniole? Se mai simte acest lucru și în filmele contemporane? 

Da, contextul socio-politic este important în aproape fiecare producție cinematografică actuală, pentru că se simte direct în ce povești ajung pe ecran și cine are voce. Ce observ clar în cazul Spaniei este apariția a tot mai multor regizoare, lucru care nu mi se pare deloc întâmplător. Politicile de sprijin și criteriile de gen au creat un spațiu prielnic pentru cineaste, iar acest lucru se vede în diversitatea și forța filmelor apărute în ultimii ani. De exemplu, dacă o producție are cel puțin 40% femei în echipa de creație, poate beneficia de finanțări mai consistente. Asta încurajează formarea unor echipe mai incluzive, care țin cont și de aportul femeilor în industria cinematografică. 

Această măsură s-a concretizat în apariția unor regizoare excepționale, precum Carla Simón (fac aici o mică paranteză, în curând, noul ei film, Romería, va ajunge și în cinematografele din România), Paula Ortiz, Alauda Ruiz de Azúa (o revelație pentru mine!), Arantxa Echevarría, Belén Funes sau Clara Roquet, printre altele. Filmele lor pun accent pe cotidian, pe relații, imigrație și spații marginale și fac vizibil ceea ce mult timp a fost considerat „minor”. Este vorba despre viața domestică, munca invizibilă, maternitatea, dependența emoțională sau fragilitatea. Sunt teme care au existat și înainte în cinema, dar care acum sunt tratate din alte perspective. Deci, în acest context, subiectele sunt relevante pentru societatea contemporană, inclusiv chestiuni tabu despre care mult timp nu s-a vorbit, cu un miez social în care te poți regăsi, și cu personaje care par desprinse din viața de zi cu zi, dar care te surprind și te pun pe gânduri.