Palma din Epoca de Aur (de Cristian Tudor Popescu)

Gabita statea in camera de hotel ceausist si astepta sa avorteze sau sa navaleasca militia peste ea si s-o ridice.

Poate ca meritul cel mai mare al lui „432“, filmul lui Cristian Mungiu, este reconstituirea, in anumite momente, a starii de spaima fara obiect, de anxietate continua asteptand sa vina cineva sa te acuze de ceva, de completa lipsa de aparare in fata unui mecanism monstruos. Starea de noapte in plina zi.

Sub Ceausescu, fiecare cetatean roman era dator sa se simta vinovat de ceva si sa fie recunoscator organelor pentru ca vor sa-i salveze sufletul pacatos. Occidentul s-a declarat profund emotionat de filmul lui Mungiu si l-a rasplatit cu distinctia suprema a cinematografului european, Palme d’Or.

S-au scris cronici miscatoare, s-au pronuntat cuvinte mari. Mai sa crezi ca noi, romanii, am fost, prin recunoasterea suferintei, ridicati deasupra conditiei de cetateni de rangul doi sau chiar trei ai Europei.

Carabinierii italieni au fortat usa, au perchezitionat camera si au fost pe punctul de a o aresta pe Laura.

Au renuntat in ultimul moment, lamurindu-se ca au confundat nenorocita de romanca cu o alta nenorocita de romanca. Pardon, scuzati, moarte buna. Domnii carabinieri nu vor pati nimic pentru ca au socat o femeie, care putea sa avorteze sau sa faca stop cardiac, actionand pe principiul la moda acum in Italia: roman, deci, vinovat.

Consulatul roman din Torino e ocupat sa ne acuze pe noi, cei de la Gandul, ca inflamam situatia. Ministrul Cioroianu, dupa ce a predicat in desert despre lagare, acum tace ca o dropie.

Laura Vasiliu a fost aruncata, intr-o citadela a civilizatiei europene, in cosmarul ceausist pe care nu l-a trait decat in film. Dupa palma de aur, Occidentul, cel visat de romani in alt film al lui Mungiu, tranteste in obrazul Romaniei o palma in manusa neagra din Epoca de Aur.