Papa Francisc și filmele lui. Documentarul pentru care a dat un interviu de opt ore. „Nu are putere politică, are doar cuvintele”

Papa Francisc a avut o prezență importantă și în arta filmului, unde a găsit un alt loc în care să-și expună ideile. Cel mai important este documentarul numit „Papa Francisc: Un om de cuvânt“, realizat de Wim Wenders, pentru care Suveranul Pontif a dat un interviu de opt ore. Vă invit să ne amintim de cele mai importante lecții oferite de el prin „a șaptea artă” și să analizăm și filmele sale preferate, pentru că Papa Francisc a fost cinefil de mic.

În 13 martie 2013, cineastul german Wim Wenders aștepta în fața televizorului ca noul papă, Jorge Mario Bergoglio, să-și facă apariția în Piața Sfântul Petru din Roma. Când a văzut că acesta și-a luat numele Francisc, după Sfântul Francisc din Assisi – unul din eroii copilăriei cineastului, Wenders a exclamat: “Uau, oricine ar fi omul ăsta, are curaj să-și spună Francisc în secolul 21!”. 

Patru ani mai târziu, Vaticanul îi propunea lui Wenders să facă un documentar despre Sfântul Părinte, cu posibilitatea de a-l filma în persoană. A fost primul cineast care primea această invitație pentru că, i s-a spus, Papa vedea cinemaul ca pe un mijloc de comunicare, ori el dorea să ajungă la toți oamenii, nu doar la catolici.

„Papa Francisc – un om de cuvânt”

Wenders a primit zero finanțare de la Vatican, dar libertate artistică deplină, și l-a intervievat pe Papa Francisc timp de opt ore în clădirile și grădinile Vaticanului, dar sub radar – presupunând ulterior că din pricina adversarilor pe care Papa îi avea în interiorul Bisericii. 

Despre Sfântul Părinte, pe care îl vedea pentru prima dată în carne și oase, Wenders a spus pe urmă că i-a făcut impresia unui om “complet lipsit de frică“.

Ca să dea spectatorului senzația de apropiere de Sfântul Părinte, l-a pus pe acesta să vorbească cu un teleprompter în față, unde îl vedea pe cineast. Uitându-se în ochii regizorului, Papa se uita de fapt direct în cameră. Pe când asambla cele opt ore împreună cu imagini de arhivă și cu cadre alb-negru în care Wenders îl închipuise pe Sfântul Francisc de Assisi, monteurul a constatat: “Papa Francisc n-are putere politică, el are doar cu cuvintele”. Așa a apărut titlul – “Pope Francis: A Man of His Word”, adică “Papa Francisc: Un om de cuvânt“.

Filmul a fost lansat în 2018 la Festivalul de la Cannes, iar succesul ulterior, mai ales după ce a fost preluat de Netflix, i-a deschis Papei apetitul pentru alte producții care-i puteau promova misiunea și deveni în timp – cum deja le vedem azi -, un testament al ideilor sale.

Au urmat alte cinci filme 

Într-un program TV disponibil pe Apple TV+, “Conversation with Francesco on Vices and Virtues“(2021), Sfântul Părinte dialoga cu confesorul său personal, Marco Pozza, pe marginea provocărilor morale ale lumii de azi.

“The Letter: A Message for our Earth“ de Nicolas Brown (gratis, aici) e un documentar YouTube Originals care, după premiera de la Vatican, în 2022, a fost popularizat de Leonardo Di Caprio și Arnold Schwarzenegger. 

Filmul reface istoria scrisorii enciclice “Laudato Si’“ (în română, aici), unde Papa  vorbea despre criza ecologică globală, luând exemplul Sfântului Francisc din Assisi care „ne propune să recunoaștem natura ca pe o carte splendidă în care Dumnezeu ne vorbește și ne transmite ceva din frumusețea și bunătatea sa“.

Documentarul “In Viaggio: The Travels of Pope Francis“, prezentat în 2022 la Festivalul de la Veneția, e un film de montaj și fără dialog despre cele 37 de călătorii ale Papei în 53 de țări, regizorul Gianfranco Rosi însoțindu-l pe Papă în călătoria din Canada din 2022. Filmul se poate închiria aici.

Un alt documentar, “Amén: Francisco responde“ (“The Pope: Answers“, 2023) de Jordi Évole, și el disponibil pe Apple TV+ , îl punea pe Sfântul Părinte în fața a zece tineri, aleși reprezentativ, care-i puneau întrebări dificile despre societatea în care trăim.

 „Dumnezeu ne trimite acel papă de care avem nevoie”

Cum începem acum să derulăm ce a spus Papa Francisc de-a lungul anilor, încercând poate și să găsim sensuri ascunse, revederea documentarului lui Wenders la două zile după moartea Papei m-a făcut atentă la lucruri care devin treptat simbolice. Un fel de jaloane emoționale pentru ce a însemnat călătoria acestui om de o importanță care va fi probabil mai vizibilă odată cu trecerea timpului.

Cum ar fi momentul din 1999, când arhiepiscopul Jorge Maria Bergoglio i-a pus pe oamenii veniți să-l asculte în Plaza del Mayo, din Buenos Aires, să se îmbrățișeze pentru a simți iubirea frățească.

Sau cuvintele unei maici care îl știa de mai demult: “Dumnezeu ne trimite acel papă de care avem nevoie pentru fiecare stadiu al Pământului“.

„Nu sunt etern, nimeni nu e”

Sau chiar cuvintele Papei Francisc. În grădina de un verde luminos de la Vatican, Papa i-a povestit, cu voce blândă, lui Wenders: “Acum două săptămâni am primit o scrisoare de la mătușa unui băiat de 8 ani cu cancer terminal. Băiatul i-a spus mamei lui că ar vrea să vorbească cu Papa Francisc, mama m-a anunțat, iar eu l-am sunat pe mobil. Dormea, așa că i-am lăsat un mesaj. A doua zi nu m-a sunat înapoi – a crezut că m-am supărat că n-a răspuns, așa că l-am sunat din nou, dar iar dormea, și din nou i-am lăsat un mesaj care l-a făcut fericit. Am mai încercat ziua următoare, dar mama lui mi-a spus: ‘Se simte foarte rău, nu știu dacă poate vorbi’. A pus telefonul pe speaker și i-am vorbit, iar el a zis doar: ‘Mulțumesc, mulțumesc!’ Câteva ore mai târziu, a murit. Copilul știa că urma să moară, era înțelept. Aș vrea să subliniez că se împăcase cu moartea lui. E foarte chibzuit să ne împăcăm cu ideea că vom muri.”

Iar când Wenders îl întreabă cum își vede propriul sfârșit, camera îi urmărește mâinile prinzând crucea de la gât când spune: “Deci cum mă gândesc la propria moarte? Am ajuns la un moment dat foarte aproape de ea, eram tânăr. (N.red. La 21 de ani, în urma unei infecții respiratorii, i s-a scos o bucată de plămân.). Am scăpat de pericolul morții, dar știu că, prin micile morți de zi cu zi, într-o bună zi mă voi duce. Când? Când va vrea Dumnezeu, cum vrea Dumnezeu. Nu sunt etern, nimeni nu e. Doar Dumnezeu.”

De ce e remarcabil documentarul

 “Papa Francisc: Un om de cuvânt“ e un film remarcabil datorită eroului său, căci stilistica lui e nespectaculoasă, mai degrabă formală. Wenders, care la data premierei spunea că e cel mai reușit film al său, dar și că i-a dat mari bătăi de cap, din care l-au scos doar cuvintele soției: “Te-ai pregătit 50 de ani pentru el“, a ales (prin voință proprie sau copleșit de personalitatea eroului) să reducă la zero tot ce însemna ego sau orgoliu artistic. Avea dreptate, nu era doar un film, ci mijlocul prin care Papa Francisc se înfățișa lumii pentru prima dată pe un ecran de cinema. 

În 2018, după cinci ani în fruntea Sfântului Scaun, Papa Francisc era deja arhicunoscut. Vorbise la ONU despre schimbările climatice, spunând că “Abuzul și distrugerea mediului sunt însoțite de un continuu proces de excludere a celor săraci“, vizitase deja închisori unde le vorbea unor prizonieri în lacrimi, înainte de a le spăla picioarele, despre iertarea lui Dumnezeu, spunându-le ”rănile voastre sunt rănile unei întregi societăți”, se știa deja că dorește o societate incluzivă pentru persoanele LGBT, că decretase toleranță zero pentru pedofilie în sânul Bisericii Catolice și că dojenise vârfurile politicii americane: ”De ce armele letale sunt vândute celor care plănuiesc să provoace suferință? (…)  Pentru bani. E datoria noastră să oprim comerțul cu arme.” 

Filmul lui Wenders nu spunea ceva nou, dar strângea tot ce era reprezentiv pentru munca Sfântului Părinte, însoțind interviul în exclusivitate cu imagini ilustrative. Papa Francisc era invitat, astfel, să își argumenteze ideile și să le dea o formă care să reziste timpului. 

Lecțiile date de Papa Francisc 

Nu lipseau referirile directe la situația politică, văzută din perspectivă umanistă. La un moment dat, pe fundalul unor imagini cu Erdogan, Putin și Trump în vizitele lor la Vatican, Papa Francisc îi spune lui Wenders: ”Dați-mi voie să fiu franc. Cu cât ești mai puternic și cu cât mai mare e impactul acțiunilor tale asupra oamenilor, cu atât mai modest ar trebui să fii. Altfel, puterea te va ruina, iar tu îi vei ruina pe alții. ”

Dacă ar fi să alcătuim un decalog din tot ce a spus Papa Francisc în filmul lui Wenders, el ar putea suna așa:

1. Ce e diferit ne sperie întotdeauna, pentru că ne face să creștem.
2. Nu putem sluji la doi stăpâni. Ori îl slujim pe Dumnezeu, ori slujim banilor.
3. Trebuie să învățăm să ascultăm.
4. Blândețea nu e slăbiciune, ci forță.
5. Munca înseamnă să-L imiți pe Dumnezeu cu mâinile tale: să creezi.
6. Niciunul dintre noi nu e o insulă autonomă și independentă de ceilalți. Nu putem construi viitorul decât împreună, fără a exclude pe nimeni.
7. Avem atât de multe de făcut și trebuie să facem împreună.
8. Trebuie să fim frați unii cu alții.
9. Dacă El poate ierta, cine sunt eu să nu pot ierta? 
10. Dumnezeu nu vede cu ochii, ci cu inima. Iubirea lui Dumnezeu e la fel pentru fiecare om, indiferent de religie. Chiar și pentru atei e aceeași iubire.

„Filmul unei înfrângeri”

În 2022, când a ieșit documentarul “In Viaggio: The Travels of Pope Francis”, unii critici – inclusiv regizorul Gianfranco Rosi, l-au văzut și ca pe filmul unei înfrângeri, pentru că arăta că ideile Papei Francisc nu avuseseră ecou peste tot în lume. 

Că, așa cum a spus Rosi într-un interviu din The Guardian, „în ciuda cuvintelor și convingerilor curajoase”, papa e “un șef de stat protejat de gărzi înarmate, escortat de avioane de vânătoare și ghidat de diplomație (ca și de Sfântul Spirit) atunci când vorbește sau tace”. 

Rosi, care considera că Papa Francisc nu și-a asumat decât riscuri adesea calculate și sigure, a fost surprins când, la ultima lor întâlnire înaintea interviului din “The Guardian”, Suveranul Pontif i-a spus: “Să fii curajos și să-ți asumi riscuri. Sunt destui oameni conservatori în jurul nostru.”

Poate ține de natura umană să căutăm un țap ispășitor pentru toate greșelile oamenilor și, le fel, să așteptăm ca un singur om să rezolve toate problemele. Niciun om singur nu poate asta. Dar fiecare poate face ceea ce spunea Papa Francisc chiar în filmul lui Gianfranco Rosi: „Dacă dați tot ce e mai bun din voi, puteți ajuta ca lumea să fie mai bună”.

Și care sunt filmele care i-au plăcut Papei? 

Papa Francisc era el însuși cinefil, pasiune hrănită de părinții săi care în copilărie îl lăsau la cinema să vadă uneori trei filme unul după altul. Nu întâmplător, două din cele trei filme preferate ale celui născut în Argentina din părinți care fugiseră din Italia în 1929, sunt italiene – “La Strada” (1954) de Federico Fellini și “Roma, oraș deschis” (1945) de Roberto Rosselini. 

Dacă primele două opțiuni sunt ușor de înțeles, ambele având ecou în biografia și umanismul său, celălalt titlu e puțin surprinzător, deși are legătură cu religia. 

„Festinul lui Babette” (1987), de Gabriel Axel, e un film danez, adaptare după Karen Blixen și distins cu Oscar, care arată de ce credința e artificială când nu e însiropată cu bucuria de a trăi. Într-o mică comunitate protestantă din Iutlanda din secolul al XIX-lea, cele două fiice pioase ale pastorului – cu ajutorul tatălui sau din proprie inițiativă -, aleg să nu-și asculte inima la tinerețe. Una nu-l încurajează pe ofițerul de care e îndrăgostită, cealaltă refuză să-l urmeze pe artistul care-i profețea o carieră muzicală la Paris. 

Ani mai târziu, când fiicele sunt deja în vârstă și comunitatea e tot mai scindată, bucătăreasa franceză pe care au găzduit-o se oferă să gătească un vrai dinner français în memoria pastorului defunct. Dineul pe care Babette îl pregătește cu pasiune și ingrediente revoltătoare pentru localnici, stârnind o mică revoluție în comunitate, îi face pentru prima dată pe oameni să simtă iubire creștină reală unii față de alții.

Filmul nu e gastro-porn, ci o meditație senzuală despre negarea plăcerii de a trăi (surorile), sacrificiul de sine pentru comunitate (bucătăreasa) și nostalgia unui loc (dincolo) unde toate neîmplinirile ni se săvârșesc. 

E de presupus că Papei i-a plăcut personajul Babette, fost chef la Café Anglais, în Paris, care își cheltuie banii câștigați la loto pe ingrediente și băuturi de soi pentru dineu. Probabil că i-au plăcut și cuvintele uneia dintre fiice, la auzul că Babette n-are pentru cine se mai întoarce la Paris: “Nu e sfârșitul. În Paradis vei fi cea mai mare artistă, așa cum Dumnezeu a dorit. Oh, cum o să-i mai încânți pe îngeri!”

„Simt că mormântul nu e sfârșitul”, îi scrisese și tenorul francez celeilalte surori.

Ultimul cadru din film e o lumânare care se stinge la geam.

Puteți vedea “Festinul lui Babette” aici. E o altă tentativă de a descifra ingredientul secret al unui om consacrat lui Dumnezeu, care a încercat să ne arate că o viață sincer credincioasă nu poate fi desfăcută de ce aduce bucurie vieții de zi cu zi.

Fie că e vorba de mâncare, de fotbal sau de sex, pe care în documentarul “Amén: Francisco responde“ îl numea “unul dintre cele mai frumoase lucruri lăsate de Dumnezeu oamenilor”.