Paradoxul sapiențial, capcana bârfelor și unele schimbări climatice

Ultimele cinci milioane de ani acoperă linia evolutivă de la maimuțele primitive la genul Australopithecus („maimuțele sudice”), ajungând apoi la genul nostru, Homo (circa 2 milioane ani în urmă), și, în cele din urmă, la specia noastră, Homo sapiens, care a apărut acum 300.000 – 200.000.[1] După ce strămoșii noștri (H. habilis, H. erectus, H. heidelbergensis, H. neanderthalensis) au adoptat în mod predominant mersul biped și au început să folosească/să producă unelte de piatră, volumul creierului s-a triplat, de la 400 – 500 cm³ la valori maxime de 1.100 – 1.500 cm³. (Fig. 1).

Cu circa 60-70.000 ani în urmă, Homo sapiens a început expansiunea sa teritorială, migrând din habitatul său inițial de tip savană africană către regiuni mai reci și oceanice. Aproximativ în același timp, Homo sapiens a început brusc să creeze artefacte simbolice (de exemplu, picturi, statui și accesorii) împreună cu o varietate mai mare de unelte.

Pe baza cercetărilor arheologice putem urmări migrațiile în afara Africii ale speciei noastre și activitățile sale. În afară unui episod de artă rupestră, care s-a limitat foarte mult la Europa (Franța, Spania) și puțin mai departe în Asia, nu s-au întâmplat prea multe lucruri intelectuale până acum aproximativ 10.000 de ani. Pe de altă parte, genetica modernă a clarificat faptul că codul nostru genetic, este, în general vorbind, foarte asemănător cu codul genetic al strămoșilor noștri din Africa de acum circa 70.000 de ani.

Prin urmare, dimensiunea creierului și complexitatea comportamentului par să fie corelate doar până la un anumit punct în timp. Discrepanța dintre apariția speciei Homo sapiens și manifestarea mult mai târzie a capacităților sale cognitive este cunoscută sub numele de Paradoxul sapiențial, denumire propusă de profesorul Colin Renfrew, University of Cambridge, în 1996.[2]

Paradoxul este formulat sub forma unor întrebări de tipul:

Dacă oamenii moderni din punct de vedere genetic și fizic au existat în ultimii, să spunem, 100.000 de ani, având aceleași abilități cognitive care ne permit nouă astăzi să construim avioane, trenuri, rachete și alte tehnologii complexe, de ce a fost nevoie de circa 90.000 de ani pentru ca ei să construiască ceva asemănător cu o civilizație, precum cea de la Göbekli Tepe? Cu alte cuvinte, de ce a existat un decalaj atât de mare între apariția oamenilor moderni din punct de vedere genetic și anatomic, asemenea nouă, și dezvoltarea comportamentelor complexe? De ce oamenii au rămas „încremeniți în proiectul” evoluției cognitive zeci de mii de ani?

De la formularea lui în 1996, Paradoxul sapiențial a declanșat o avalanșă de răspunsuri și contra-întrebări.

Unii cercetători au încercat să îl respingă, invocând existența unei evoluții umane lente, dar continui. Numai că aceste schimbări evolutive recente sunt legate de diversificarea alimentelor și, foarte probabil, semenii noștri de acum 100.000 nu aveau atâtea cazuri de obezitate cum avem noi astăzi. Dar punctul central al Paradoxului sapiențial are în vederea evoluția cognitivă a lui H. sapiens. Cercetătorii care au studiat această problemă (d. ex., Jared Diamond, Steven Pinker, Peter J. Richerson, Yuval Noah Harari, David Graeber, David Wengrow) sunt de acord că abilitățile cognitive nu au apărut acum 10.000 – 12.000 ani. Harari, de exemplu, în best-seller-ul Sapiens: A Brief History of Humankind, descrie existența unei revoluții cognitive, desfășurate în perioada 70.000 – 30.000 î.e.n., și având trei direcții majore de dezvoltare intelectuală a lui Sapiens: limbajul flexibil, comunicările despre alții (bârfele) și ficțiunile colective (mituri, legende, zeii, religii). În plus, trebuie precizat că primii Homo sapiens de acum 300.000 de ani aveau creierul la fel de mare ca al nostru![3]

O explicație recentă a Paradoxului sapiențial, invocând elemente din domeniile științelor cognitive, arheologiei, antropologiei și neuro-biologiei, propune un mecanism alternativ pentru accelerarea evoluției cognitive: interacțiunea reciprocă dintre nișele neuronale, cognitive și ecologice într-o buclă cu feedback pozitiv.²

Tot recent, profesorul Erik Hoel (Tufts University) a preluat ideea „comunicărilor despre alții” din cartea lui Harari și a publicat eseul Capcana bârfelor (The Gossip Trap). Hoel speculează că „blocarea în istorie” de-a lungul a multor zeci de mii de ani a fost legată de așa-numitul numărul lui Dunbar, o relație liniară între mărimea cortexului raportat la restul creierului și mărimea media a grupului social din care face parte individul.[4] Conform acestui număr, un om poate menține relații sociale stabile cu 150 persoane. Un astfel de număr, relativ mic, nu ar fi permis prea multe interacțiuni sociale, schimburi de informații, cunoștințe, experiențe etc. Doar uneori, în anumite perioade ale anului, densitatea interacțiunilor umane se presupune că a crescut radical, generând astfel explozii remarcabile de expresie culturală. În concluzie, încălcarea numărului lui Dunbar ar fi reprezentat un pas important spre civilizație. De ce? Pentru că, potrivit unei butade formulate de Eleanor Roosvelt,

Marile minți discută idei. Mințile medii discută despre evenimente. Mințile mici discută despre oameni.

Hoel explică apoi:

O „capcană a bârfelor” funcționează atunci când întreaga ta lume nu depășește numărul lui Dunbar și, pentru a-ți organiza societatea, ești obligat să discuți mai ales despre oameni [adică să bârfești]…Și da, bârfa poate acționa ca un mecanism de nivelare…Așa că ne-am nivelat singuri în pământ timp de 90.000 de ani. A trăi în capcana bârfelor înseamnă că managementul reputației impune o pantă atât de abruptă încât nu mai poți ieși din ea, împiedicând dezvoltarea a ceva interesant, cum ar fi arta sau cultura sau idei noi sau noi evoluții sau orice altceva.

Aș dori să adaug aici o precizare: același Robin Dunbar, al cărui număr „magic” ar fi controlat mărimea relațiilor sociale primitive, a publicat în 1998 cartea Grooming, Gossip, and the Evolution of Language, în care privește bârfa ca pe un instrument de ordine și coeziune socială – la fel ca îngrijirea nesfârșită cu care rudele noastre, primatele, își îngrijesc relațiile sociale. Mai mult, Dunbar sugerează că oamenii au dezvoltat limbajul pentru a servi aceluiași scop, dar mult mai eficient. Se pare că nu este nimic zadarnic în legătură cu pălăvrăgeala sau bârfa, care țin împreună un grup divers și dinamic – fie că este vorba de vânători-culegători, soldați sau colegi de muncă.

Paradoxul sapiențial și schimbările climei

O explicație alternativă a „blocării în istorie”, a „tăcerii cognitive” de zeci de mii de ani, poate și trebuie să includă factorii climatici ale căror variații au condus, în cele din urmă, la inventarea agriculturii și începutului civilizației actuale.

Atâta timp cât oamenii erau vânători-culegători, migrând permanent în grupuri controlate de numărul lui Dunbar, este greu de imaginat cum ar fi putut avea loc diverse experimente politice și culturale care au apărut numai după inventarea și practicarea agriculturii în Neoliticul superior.

Precedenta interglaciație, numită Eemian, în multe privințe similară celei actuale, s-a produs în intervalul 130.000 – 115.000 ani î.e.n. A urmat ultima glaciație, care a culminat acum 21.000 ani. După care, o dată cu topirea ghețarilor, aprox. 11.500 ani în urmă, a început actuala interglaciație, epoca Holocenului.

O primă întrebare: Dacă H. sapiens a apărut acum 200.000 ani, de ce nu a inventat agricultura în Eemian? Era interglaciație ca acum, temperaturile erau cu 1°-2°C mai mari decât acum, iar în zona Arctică depășeau cu 2° – 4°C pe cele de astăzi (fără Acordul de la Paris ), pe când concentrația de CO₂ era 0,028%, precum cea din perioada preindustrială.

Răspunsurile la această întrebare sunt speculative din lipsa datelor legate de populațiile umane la vremea respectivă, activitățile lor și urmele (artefactele) acelor activități. Nu există nicio dovadă arheologică despre eventualele tehnologii pe care oamenii trăind în Eemian le-ar fi putut folosi în scopuri agricole (de ex., colectarea intensivă a plantelor). Este probabil că fauna era abundentă și nevoia de a domestica animale nu apăruse. Să mai reținem că pe atunci nu exista un limbaj și un vocabular adecvat pentru a discuta concepte noi precum o sămânță cade pe pământ și tu trebuie să aștepți până aceasta va deveni un copac cu fructe sau o altă plantă comestibilă. Ideea că semințele EXISTĂ ar fi fost o descoperire culturală importantă, al cărei timp nu venise însă.

Agricultura a fost imposibilă în timpul ultimei glaciații (115.000 – 11.500 î.e.n.). Clima era variabilă și foarte secetoasă pe suprafețe mari. Nivelurile atmosferice de CO₂ (0,015%) erau scăzute, defavorizând vegetația. Probabil cel mai important, clima din ultima glaciație a fost caracterizată de fluctuații de o mare amplitudine a frecvenței la scări temporale de la un deceniu sau mai puțin până la un mileniu. Pentru că sistemele de subzistență agricolă sunt vulnerabile la fenomenele meteorologice extreme și pentru că evoluția cognitivă a sistemelor de subzistență care utilizează intensiv și specializat plantele se produce relativ încet, agricultura nu putea să se dezvolte.[5]

După maximul glaciar de acum 21.000, clima începuse un proces de încălzire, ghețarii se retrăgeau, noi zone erau cutreierate de grupurile de vânători-culegători, lucrurile păreau a merge spre o încălzire mai pronunțată. Dar clima s-a schimbat din nou. Pe fondul încălzirii generale, s-a declanșat un episod de răcire globală, când lumea s-a întors din nou în „casa de gheață” (icehouse). Episodul se numește Younger Dryas și avut loc între 13.000 – 11.700 î.e.n. (Fig. 2).Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro