Parinti si copii: Despre predestinare, asumare si libertate
Asumarea trecutului, inclusiv recunoasterea responsabilitatilor politice ale unor oameni apropiati, este intodeauna o operatiune dificila din punct de vedere psihologic. Nu este un lucru usor sa faci distinctia intre familia biologica si cea politica. Dar a nu recunoaste lucruri ce tin de ordinea evidentei, a idealiza niste oameni numai pentru ca s-a intamplat sa-ti fie rude ori cunostinte apropiate, situatii in care vor fi fost cat se poate de normali, ori chiar tandri si generosi, ignorand rolul lor in miscarile totalitare (mai important ori mai putin important, acest lucru il evalueaza istoricii) tine de un subiectivism incurabil.
Svetlana Allilueva a scris “20 de scrisori catre un prieten” in care a povestit lucruri ingrozitoare despre tatal ei, Iosif Vissarionovici Djugasvili-Stalin. Marturia ei ramane proba irefutabila a implicarii lui Stalin in asasinarea marelui actor Solomon Mikhoels. Baiatul guvernatorului nazist al Poloniei, Frank, a agonizat in textele sale privind responsabiltatea familiei sale. Cartea istoricului de la Berkeley, Yuri Slezkine, “The Jewish Century” investigheaza tocmai aceste relatii conflictuale, tensiunile pe care el le aseaza sub semnul unui paricid simbolic.
Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alti copii ai magnatilor stalinisti au fost mai putin dispusi sa se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de externe stalinist din anii 30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, “Whisperers” aflam ce rol important joaca azi, in miscarea “Memorial” fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul si care, in anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolita” (adica antisemita), spre stupoarea prietenilor si rudelor sale (ulterior a scris romane relativ non-conformiste, intre care „Vii si morti”).
Exista, de asemenea, o intreaga literatura despre rupturile morale si intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului si parintii ori rudele lor. Convingerile si/sau actiunile reprobabile ale parintilor nu trebuie sa fie un albatros legat de gatul copiilor, nepotilor ori altor rude. A crede opusul ar insemna prelungirea logicii aberante a totalitarismului. Am spus acest lucru in legatura cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceausescu, il repet apasat aici.
Definirea libera a propriei identitati
Nu exista niciun fel de obligatie genetica de a impartasi crezurile unei generatii anterioare, mai ales atunci cand acestea s-au probat a fi catastrofice. Pentru cei care cred in responsabilitate, obligatia consta in asumarea adevarului si in definirea libera a propriei identitati. Cand, in momentul condamnarii regimului comunist, un cunoscut ziarist (Cristian Tudor Popescu) ma asemuia pionierului-delator Pavlik Morozov, nu ma jignea doar pe mine, schilodea adevarul istoric.
Ar fi spus oare acelasi lucru despre un fost disident, membru al Comisiei Prezidentiale, care a semnat si el acel Raport in care o ruda a sa relativ apropiata, dr Petru Groza, era departe de fi fi fost elogiat? Chiar mai grava mi se pare utilizarea aceleiasi nefericite analogii de catre un cunoscut istoric in paginile publicatiei „Dosarele istoriei”. Nu i-am raspuns atunci, in 2007, d-lui Florin Constantiniu, nu o voi face nici acum.
Tot ce pot spune este: he should know better.
Fiul lui Zygmunt Modzelewski, ministrul de externe al Poloniei stalinistului Boleslaw Bierut, istoricul Karol Modzelewski, a scris, in 1964, impreuna cu Jacek Kuron, unul dintre primele manifeste anti-totalitare din Europa de Est post-stalinista, un text care ataca exact regimul pentru care luptase si pe care il servise parintele sau, a fost arestat si condamnat de regimul Gomulka.
Ulterior, a fost unul dintre consilierii lui Lech Walesa si senator pe lista Solidaritatii. Arhitectul Laszlo Rajk, fiul protagonistului procesului-spectacol de la Budapesta din 1949, a fost un lider al Opozitiei Democratice din Ungaria, apoi parlamentar din partea Liberilor Democrat (in mai 2000, la Varsovia, am stat indelung de vorba despre parintii sai, despre Imre Nagy, Janos Kadar si Noel Field, despre relatia dintre biografie, optiuni politice si libertate).
Fiul lui Rudolf Slansky, un inalt demnitar stalinist ucis de colegii sai stalinisti in marea inscenare antisemita numita “procesul de la Praga” din octombrie 1952, a fost membru al Cartei 77 si a fost numit de Vaclav Havel primul ambasador al Cehoslovaciei libere si democratice la Moscova (la scurt timp dupa revolutia de catifea), a fost apoi ambasador al Republicii Cehe la Bratislava.
Ginerele Anei Pauker, doctorul Gh. Bratescu, a scris lucrari excelente de analiza a terorii staliniste. Fiul lui Matei Socor, autorul muzicii imnului de stat al RPR, istoricul Vladimir Socor, a lucrat la sectia de cercetare a postului de radio “Radio Europa Libera”, a scris studii remarcabile despre comunismul romanesc, est european si sovietic, si este in prezent un respectat analist al spatiului post-sovietic.
Tatal poetului disident lituanian Tomas Venclova a scris imnul de stat al RSS Lituaniene, fiul sau a sfidat birocratia profitocratica. Mama lui Adam Michnik a fost autoarea unui manual stalinist de istorie pentru tinerii polonezi.
Am analizat pe larg propria mea relatie cu parintii mei, cu alte rude apropiate, in volumul de dialoguri “Ghilotina de scrum” aparut intr-o editie revazuta la Polirom acum cativa ani (tema este explorata in adancime in dialogul purtat cu Adriana Babeti, el insusi inspirat de o lunga conversatie intre Laszlo Rajk-Jr si Anna Losonczy, fiica unuia dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Imre Nagy, ministru de stat in guvernul revolutionar, mort in timpul deportarii din Romania).
Ma grabesc sa adaug doua lucruri: mai intai, faptul ca tatal meu nu a facut parte niciodata din CC, nu a fost membru al aparatului suprem, nu a fost ministru, nici ministru-adjunct, nu a lucrat in si pentru Securitate. A crezut in comunism, a propagat ideologia comunista, a fost un idealist, un “true believer”. Dar nu voi nega niciodata ca a facut parte din structurile care au impus indoctrinarea comunista.
Doi, am considerat abuzurile comuniste abominabile, nu am detinut proprietati in Romania comunista, nu detin asemenea proprietati nici in cea post-comunista. Analiza pe care o fac totalitarismelor secolului al XX-lea este inspirata de ratiuni profesionale si morale. Daca ar exista un fel de predestinare, ori o maledictiune care ar interzice diferentele de viziuni dintre generatii, omenirea ar fi ramas pe veci osandita sa repete gestul lui Cain fata de fratele sau Abel (scria Victor Hugo: “Un éternel Cain tue à jamais Abel”).
Ivan Turgheniev n-ar mai fi scris “Parinti si copii”.
Asumare, amnezie si mistificare in Romania
Prea putini dintre copiii nomenklaturii (de partid, guvernamentale ori securiste) din Romania au urmat aceasta cale si ma intreb de ce. O exceptie despre care am scris o reprezinta romanciera Cela Varlam, fiica unui important membru al conducerii comuniste, candva prim secretar al Comitetului Municipal Bucuresti si primar general al Capitalei, membru al CEPEX pana in ultima clipa a regimului.
As mai da un exemplu revelator. Nascut intr-o familie de faimosi ilegalisti, diplomatul Mircea Raceanu a rupt cu sistemul, a fost arestat sub acuzatii absurde, a fost condamnat la moarte, a supravietuit si a scris carti extrem de necesare despre teroare, abuzuri si minciuna in Romania comunista. Cu un pret imens, Mircea raceanu a ales sa fie liber. Prin 1991, fiul lui Virgil Trofin, Mircea, a scris un text in „Dreptatea” in care vorbea despre finalul tragic al tatalui sau.
Nu stiu sa fi fi revenit cu alte contributii la intelegerea a ce a fost regimul comunist. In rest, tacere ori chiar romantizare. Exista chiar un fel de reactie ultragiata cand vorbesti despre rolul lui Valter Roman (impingand devotiunea filiala in directia mistificarii istorice, Petre Roman continua sa-l priveasca drept un “anti-stalinist”, cand documentele arata ca Valter Roman a fost de fapt instrumentul sovieticilor si al lui Gheorghiu-Dej in eforturile de a distruge vointa de rezistenta a lui Imre Nagy in timpul deportarii din Romania, la Snagov); fata lui Pantiuşa si a Anei Toma da interviuri din Israel, aparute la Bucuresti in “Jurnalul National”, in care vorbeste despre “omenia” tortionarului suprem din epoca stalinismului dezlantuit in Romania; Serghei Niculescu-Mizil si Oana Mizil, fiul si nepoata fostului propagandist de frunte al regimului comunist, sunt ofuscati cand se spune cine a fost tatal respectiv bunicul lor, un activist care a stat pana la capat langa Ceausescu, a votat tot ceea ce a cerut dictatorul.
Pe langa acestia, mai sunt si locuitorii subteranei, gata sa azvarle cu noroi in cei care indraznesc sa lumineze paginile tenebroase din trecut. Nu este vorba de oameni care isi exprima informat, rational si coerent opiniile. Ma gandesc la acei indivizi imorali, autodesemnatii procurori colerici, poluind cyberspatiul cu productii mereu indignate, perorand in numele unei stranii corectitiduni istorice, care (des)considera anticomunismul ca fiind, in oricare dintre ipostazele sale, inclusiv aceea civic-liberala, un alibi pentru extrema dreapta.
Ca si cum faptul ca Stalin a manipulat si a instrumentalizat cinic antifascismul ar compromite opozitia democratica fata de ambele totalitarisme. O simptomatologie si o taxonomie a acestor reactii ar fi extrem de instructive si de benefice.
INTERVIURILE HotNews.ro