Pastila de muzică. Noica, plictiseala, muzica

Într-un articolaș de tinerețe, dedicat plictiselii, maestrul tuturor filosofilor români încă-n viață observa că cine habar n-are despre cele sfinte îi jignește pe îngeri zicând că se plictisesc. (Nu chiar așa zicea maestrul, însă o trag și eu înspre alte turte. [Dar vai, enervanți mai pot fi unii cititori! De nu le dai un citat și-o sursă exacte… Ei bine, voilà: „Cînd necredincioșii vor să calomnieze pe îngeri, nu găsesc nimic mai ofensator de spus decît că se plictisesc” – C. Noica, Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, 1992, p. 102. Ei bine nr. 2: dacă tot ajunserăm acolo, hai că mai trag o frază tare de-a maestrului: „Și dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă vă plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sînteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură – veți întîlni cîndva filosofia”; idem: 164-65.])

Orișicât, dacă cu filosofarea chiar o termini în veci pururea după ce dai colțul, căci chiar nimic dintr-ale tuturor/oricăror religii nu zice c-ar mai fi cazul de-așa ceva în vreunul din ceruri, singura treabă subțire rămâne muzica.

Totuși-totuși – grăiește vulgul –, ce poate fi mai plicticos decât să cânți și să cânți și să tot cânți (și nimic altceva) ad aeternum…

Este comun superficialilor să vorbească despre meseria celor pe care nu-i cunosc, ca și despre profesiile de care n-au habar, ca și cum ar fi, sau doar li s-ar părea lor, plicticoase, ca și cum cu totul altceva ar fi mult mai onorabil. Cine n-a cântat niciodată crede că-i plicticos să (tot) cânți – vezi celebrele exerciții numite generic, pentru instrumentiști „game”, pentru guriști „vocalize”. Iar cine-a cântat un pic (și i s-a înfundat) e convins că nici n-ar fi putut cânta mult și bine, darmite tot timpul.

Opinia „plictiselii” provine întâi de toate din necunoașterea faptului că numai limitele mădularelor atât de intime și delicate ale muzicirii aduc oboseala și nevoia de a tăcea, pauzá, trage sufletul, termina (muzicarea). Când cântă, dacă nu e obsedat de tehnica și calitatea glasului, vocalistul cântă cu plăcere. Chiar și cântatul neartistic, fals și afon, mormăitul și urletul, toate generează secreții de endorfine, de adrenaline, de euforie, entuziasm, expandare, libido, extăzel, fericire. Fără îndoială, pe lumea cealaltă, decorporalizați, cine cântă (îngeri sau oameni) n-au nici problema oboselii, nici a desăvârșirii corzilor vocale (și a altor mecanici/concatenări neurofiziologice), așa că plăcerea de-a cânta e chiar formă de autoerotism fără margini.

Uitați-vă, deja în lumea asta, cu câtă exaltare (psihică, nu doar neuro-motrice și transpirațională) răpăie și mitraliază bateristul poliritmic. Bate și bate și iar bate, tot bate! Bătaie ruptă din niciun rai, însă a cărei rupere atot-tunătoare chiar îl suie pe dânsul (ca și pe-ascultători, mă rog, doar pe unii, deloc puțini) spre varii raiuri sau măcar electrizări variate. Un suflător în tubă (dar nu numai el, majoritatea celor ce cântă-n fanfare) e fără îndoială un bubuitor fălos, triumfalist, euforic. Un ludic marcat de ceea ce psihanaliștii numesc fixație anală, juissând la bombele de joasă frecvență hertziană și de mare intensitate decibelică, totodată în ritmurile pompos sacadate – în grav și constant sus-jos, sus-jos de cvintă perfect banală, dar de impedanță răzbătând kilometric. Între muștiucul crâncen al alamei și sfincterul strâns al buzelor se naște constant un mic ego grosier, sadic, ghidușind ca un mărunt însă pervers demon.

Cu totul alta e natura glissandourilor la trombon față de cele produse pe corzi de vioară sau cello. Primele, rafinând maximal fineți de bizon, elefant, vacă, măgar, sinecdoce pentru purcei cu scufițe roz (și aripi, desigur), ultimele, filigramând super-eleganțe de păsări și păsăruici. Dar atât momentele în care (muzicanți) le producem, cât și în momentele în care (melomani) le-auzim, simplu zis: plac. (Dumnezeule, nu vedeți că absolut orice onomatopee produsă/auzită – plac! plac! – face plăcere?)

Contrabasistul… la fel. Provine (psihanalitic) tot din jocul instrumentului său asociabil sonor catacombelor sau canalelor de viscere inferioare/joase. Doar că, fiind un violist exmatriculat sau un cellist ratat, uneori se răzbună. Atunci când iese din fundul/fosa orchestrelor și din subordonata (jos-nică) funcție de acompaniator de fundal, el se străduie și de poate chiar ajunge să melodizeze în flagiolete care imită bine viola, altista, pasărea. Complexat, compensează tocmai de rușine și supracompensează cu feminină trufie, cum deseori încearcă și reușește și braciul.

Revenind însă la îngeri, ca și la oamenii care poate c-avea-vor parte de primirea-n sân de Avraam, unii urmând a fi repartizați în cetele corurilor sau orchestrelor paradisiace, e sigur că vor produce muzici dincolo de orice concept, educație și profesionalism pământean, material, biologic. „Dincolo” nu negreșit în sensul esteticilor noastre actuale și nicidecum în comparație cu tehnicile, experiențele și expertizele de care știm antum. Ajunge să știm/vedem/auzim cât de biologice, cât de senzorial-senzuale sunt instrumentele, vocile și stilurile muzicilor pe care le producem și de care ne bucurăm „pe lumea asta”, ca să încercăm (fie și nereușind) să ne imaginăm că fără toate elementele sau dimensiunile (bio-psiho-senzoriale) actuale, „muzica paradisiacă” este, poate fi, fi-va… cu totul altceva. Ceva trans-… Încă neconceptualizat/neconceptualizabil.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro