Pe mișcătoarele nisipuri ale capodoperei

La finele anului 2017 aveam surpriza de a citi romanul Dincolo de farmecul nopții, apărut la editura Vremea. Surpriza venea doar în parte de la persoana autorului- Andi Ștefănescu. Actor de profesie, mult mai cunoscut mie grație pseudonimului Horia Costescu, pseudonim sub care l-am ascultat vreme de vreo 16 ani adresăndu-ni- se de la microfonul Europei Libere.

Acolo unde a lucrat mai întâi în calitate de crainic (a fost nu doar una dintre cele mai frumoase, ci și una dintre cele mai personale, mai penetrante voci ale postului) apoi în aceea de redactor la Serviciul de știri . Dincolo de farmecul nopții era ceea ce se cheamă un roman bun, ferit de stângăciile debutului. Romanul lui Andi Ștefănescu era, este literatură în toată legea, creația cuiva căruia îi erau perfect cunoscute absolut toate legile policier-ului cult, de factură superioară.

Nu, Andi Ștefănescu nu debuta în literatura română printr-o carte autobiografică, nu ne împărtășea în cartea lui nimic din experiența exilului, nu se răfuia retroactiv cu lumea comunistă, nu făcea nici o dezvăluire senzațională din culisele Europei Libere. Dincolo de farmecul nopții era ficțiune pură cu toate că ceva-ceva din scriitură nu putea să nu te ducă cu gândul la profesia inițială a autorului. Scriam atunci în însemnările nu degeaba intitulate Romanul unui om de teatru că “Dincolo de farmecul nopții este o bună, o notabilă carte de ficțiune pură, un roman de aventuri nocturne, o pătrundere cu pași fermi și siguri în lumea vieții de noapte și în universul interlopilor bucureșteni. Amestecați cu traficanții ucraineni de mașini furate, cu falsificatorii de valută, cu cei ce o plasează pe piața neagră”.

Iată că în 2021 a venit și vremea autoficțiunii. Edward, roman apărut tot la editura Vremea, este ceea ce aș numi o discretă, o bine, inteligent temperată și, mai ales, o savuros -delicată autobiografie. Scrisă însă nu la persoana întâi, ci la persoana a treia. Același autor omniscient, perfect cunoscător al legilor narației, al modului în care se introduc ori se anunță introducerea unor noi personaje și al altor și altor întâmplări care mai de care mai pline de umor și de vervă (un umor stimulat de o fabuloasă, inepuizabilă autoironie) ne împărtășește povestea vieții celui numit în acte Edward, dar pe care mai toată lumea l-a apelat Edi. O poveste care începe la câțiva ani de la instaurarea comunismului. Familia lui Edi a fost jefuită cu doar câteva luni înainte de nașterea protagonistului cărții de tot ceea ce avea, adică „de fabrică, de moșie, de case, automobil, cal de curse și de ce mai agonisise după o viață de muncă ”. Familiei nu i-a mai rămas decât speranța. Dar și iluzia. Iluzia că…vor veni americanii. Așa se face că cel născut la doar câteva luni după naționalizare a fost botezat Edward. Copilul trebuia să fie pregătit pentru mult așteptata întâlnire cu eliberatorii. Cu americanii. Care erau așteptați să descindă din cer mâine, poimâine. Însă respectivii și-au tot amânat sosirea din motive politice, geo-strategice, de menținere a coexistenței pașnice, etc, etc așa că Edward nu avea să-i întâlnească decât câțiva zeci de ani mai încolo, atunci când, odată ajuns în Germania, avea să lucreze într-o redacție în care își va începe muncă în fiecare zi fix la ora 5 și 2 minute. Naratorul se dovedește, hélas, din cale afară de discret atunci când poate că am fi dorit să ne ofere amănunte despre respectiva redacție. O vor recunoaște doar cunoscătorii, adică cei ce știu ce înseamnă Englischer Garten, șeful securității postului de radio ce se afla acolo, șef care a trebuit să găsească soluții pentru ghinioanele, pierderile și necazurile de început în noua lume ale lui Edward și o vor identifica și cei care mai știu și cine se ascunde în spatele prenumelui Armand. Nimeni altul decât Armand Gurian, adică Ion Turcu, de fapt Armekian Kurdîghian, și el actor de meserie, devenit vocea de identificare a redacției, voce ce a putut fi auzită zilnic chiar înainte de a fi ora 5 și 2 minute. Discret, aș zice chiar parcimonios, e vorba însă despre o parcimonie muiată în cerneala bunului simț, se dovedește naratorul și atunci când vine vorba despre colegii de teatru ai lui Edi. Și uite așa iar e nevoie să fii ceea ce se cheamă un connaisseur pentru a ști cine au fost sau cine sunr Goange, Toca sau extraordinarul Vasilică. Acesta din urmă un mare, un imens regizor, creator de școală de teatru, director de companie, desenator și pianist extrem de talentat, chiar dacă numai unul de ocaziei.

Roman aubiografic, bildungsroman ar putea să îl numească unii, Edward rezumă toate etapele vieții protagonistului. E alcătuit dintr-o succesiune de capitole care pot fi lesne citite și ca micro-povestiri de sine stătătoare. În care ne întâlnim nu doar cu succesivele vârste și peripețiile, adică cu ghinioanele, pagubele, episoadele mai mult sau mai puțin hazlii din viața lui Edward pe care Edward a avut, pesemne, înțelepciunea să nu le ia drept catastrofe iremediabile, cu ce a fost bine și cu ce a fost rău. Ci și cu sânii Claudiei Cardinale, cu cea cu mare tandrețe supranumită Sfânta Vineri, cu tot felul de cerberi mai mult sau mai puțin fioroși de la intrarea pe stadioane, Ateneu sau Sala Palatului, cu suedeze și cu înotătoare, cu olteni care rivalizează în felul lor propriu cu cei din clanul sicilienilor, cu povestea celor trei sandale, cu locotenentul Gheorghiță și cu colonelul Gologan, zis și Moș Trotil, cu fomista Beatrice. Iarăși, un indiciu autobiografic nedeghizat în șuvoiul povestirii. Povestire care e de o fluență cuceritoare. Ne întâlnim și cu restaurantul El Rectoret, cu pisici, dar și cu la început enigmaticul, deconcertantul Jurnal de grădinită. Adică cu Itzuki, cu Tiger și Otzi. Interstiții din ce în ce mai simpatice și pline de schepsis.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro