Petru de Dacia și-ai lui, niște influenceri avant la lettre

Dacă până acum n-ați auzit de Petru de Dacia, un popă dominican de prin secolul al XIII-lea, stați liniștiți, nu ați ratat mare lucru. Adică puteți merge liniștiți la muncă, la piață, la bufet etc., fără să vă fie rușine că ați ratat cine știe ce mare savant, și că or să râdă colegii de voi din cauza asta.

De altfel, dacă e să fim onești (și suntem), îl pomenim azi din două motive. Primo, că am scris în articolul precedent (cel numit Et tu… Fibonacci?), despre… Fibonacci, dar și despre alți băieți talentați din vremea aia, care ar fi avut un aport cel puțin la fel de important în promovarea cifrelor indo-arabe în Europa. Ce treabă avea Petru de Dacia cu toată tevatura asta veți afla numaidecât.

Al doilea motiv este tocmai apelativul său „De Dacia”, pe care îl împarte cu un pomelnic întreg de alți gânditori medievali de care n-ați auzit neam. Cum spuneam, nu e vreo mare sfârâială că nu ați auzit de ei. Bine că n-au auzit dacii liberi, că nu mai scăpați de ei. Și mai bine este că le-am luat noi fața și vă punem la zi cu informația, ca să nu vă păcălească oamenii răi cu toate prostiile.

Buun! Să începem cu Petrică al nostru! El s-ar fi născut undeva pe la 1235, pe insula suedeză Gotland. Asta e cea mai mare insulă a Suediei, și se află în Marea Baltică. Nu știm prea multe despre el, decât că a intrat în ordinul dominicanilor încă din primii ani ai tinereții, ca apoi să ajungă să studieze prin Köln (asta între 1266 și 1269). Apoi, prin 1270, a devenit elev al Sfântului Albert cel Mare la Paris. Ca o mică doză de cultură generală, Albert i-a fost profesor și lui Toma D`Aquino, că ăsta e mai cunoscut, deci nu lucra chiar cu oricine.

Pe când era el student la Köln, Petru al nostru a aflat de o tipă, Christina de Stommeln, care avea stigmate, viziuni, și alte chestii din astea. Petru a fost entuziasmat de ce-a văzut și și-a dedicat mai toată energia ca să scrie despre virtuțile fetei, fată care avea să fie sanctificată prin secolul al XX-lea. În fine, am spus toată treaba asta ca să știți cu cine avem de-a face, și de ce nu ați pierdut mare lucru că nu știați de el. Opera lui cam în asta a constat. Dar mai e un aspect interesant, și pe ăsta îl vom menționa noi azi.

Dacă ați fost atenți la ce scriam în urmă cu fix trei zile, în articolul ăla cu Fibonacci, ați reținut că a existat un profesor universitar la Paris, Johannes de Sacrobosco, care ar fi avut o influență ceva mai mare în răspândirea cifrelor arabe decât a avut Fibonacci. Ei bine, Petru de Dacia a fost unul dintre oamenii la care a ajuns opera lui Sacrobosco. Și Petrică nu doar că a citit-o, ba a mai și înțeles-o și a făcut multiple comentarii pe baza ei. A mai scris el și despre Alexander de Villa Dei, plus alți autori, toți având în comun că promovau cifrele arabe.

Astfel, pe la 1291, Petru a scris unele dintre cele mai circulate comentarii pe text, devenind un promotor acerb al cifrelor indo-arabe în Scandinavia, că între timp se întorsese acolo și devenise lector la un centru din ăla teologic. Ah, și încă ceva. Nu doar că omul le-a pus pe tavă vikingilor cifrele alea, dar a mai dat și dovadă de cunoștințe aprofundate, subliniind că ele, de fapt, vin de la indieni. Apoi, pentru cultura voastră generală, și știți că Petru este considerat primul autor suedez, deși a scris doar în latină și deși Suedia nu exista ca stat la vremea aia. Treaba lor, eu doar am spus ce e oficial, nu am dat cu apă fiartă.

Acum, să ajungem la partea interesantă, aia cu Dacia! După cum vă spusesem, Petru nu era singurul care să poarte apelativul ăsta. Spre exemplu, a existat și un Martin de Dacia (1240-1.304), un Johannes de Dacia (1280-1305), Simon de Dacia (1280-?), Petrus Philomena de Dacia (sec. al XIII-lea) și, cel mai important dintre toți, Boetius de Dacia (tot secolul al XIII-lea). Ei bine, toți ăștia aveau niște lucruri în comun, pe lângă poreclă. Toți s-au școlit la Paris și absolut toți au excelat în varii domenii ale științei. Că era vorba de gramatică, de matematică, de filosofie, astronomie sau, simplu, de teologie, ei erau băieții cel mai influenți din nordul Europei. Cum ar veni, niște influenceri, de unde și titlul introducerii.

Ce-aveau ăștia cu Dacia pe care o știm noi? Adică aia antică? Absolut nicio treabă, mai ales că, excepție făcând Petru de Dacia care era suedez, restul era danezi. Vă explicăm imediat cum a stat treaba.

Pe la anul 1228, ordinul dominicanilor înființa o arhidieceză la Lund (Suedia), asta cuprinzând cam tot ce însemna Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, plus Țările Baltice. Câțiva ani mai târziu, mai precis pe la 1231, s-au băgat și franciscanii acolo, că era treaba bună. Tot teritoriul ăla definit pe precepte religioase a primit denumirea de Dacia. De ce așa? Păi, se pare că a fost un fel de termen comun care să includă denumirile Dania și Suecia de la vremea respectivă. Asta a fost! Apelativul „de Dacia” a mai fost folosit apoi, pe măsură ce s-a răspândit, pentru a-i defini doar pe danezi (de Dania/de Dacia, tot un drac).

Fericirea cu arhidieceza asta nu a durat prea mult, că ea a fost dizolvată în urma scandalurilor din timpul Reformei Protestante. Asta ca să știți. De fapt, cred că am și terminat, că altceva nu prea mai aveam de spus.

Ah, să nu uit! Când or afla „dacii liberi” de arhidieceza asta și când or sări ca disperații cu tot felul de enormități, voi să fiți bine informați și să le dați peste nas! Vă ajutăm noi cu bibliografia.

Bibliografie:

Bagge S., 2016, Cross and Scepter: The Rise of the Scandinavian Kingdoms from the Vikings to the Reformation, Ed. Princeton University Press, 336 p.

Gallén J., 1946, La Province de Dacie de L’Ordre des Frères Prêcheurs. I, Histoire Générale Jusqu’au Grand Schisme, Ed. L’Université de Helsingfors, 288 p.

Jaritz G., Szende K., 2016, Medieval East Central Europe in a Comparative Perspective: From Frontier Zones to Lands in Focus, Ed. Routledge, 266 p.

Johansson K.G., Hardarson G., 2021, Dominican Resonances in Medieval Iceland The Legacy of Bishop Jón Halldórsson of Skálholt (Northern World), Ed. BRILL, 348 p.

Marenbon J., 1987, Later Medieval Philosophy (1150–1350): An Introduction, Ed. Psychology Press, 232 p.

Smith D. E., Karpinski L. C., 1911, The Hindu-arabic numerals, Ed. Cornell University Library, 176 p.