Piața Victoriei, regulile și instituțiile

Piața este unul dintre locurile definitorii ale civilizației occidentale. Geografia oricărei așezări europene pune în evidență cel puțin o piață. Putem spune că civilizația însăși s-a născut în piață. Navigatorii greci se întâlneau înagora pentru a povesti ce lucruri extraordinare au văzut prin lume. În piață ei își prezentau produsele și le însoțeau cu descrieri atât de colorate încât obiectul în sine devenea insignifiant față de povestea din spatele său. Socrate însuși a surprins energiile colosale care se manifestau în piață și a fost primul filosof care a coborât printre oameni pentru a învăța din experiențele acestora. Piața este, așadar, un loc al ideilor și al schimbului de opinii.

Ideile vehiculate în piață merită să fie ascultate și discutate. Ele nu sunt neapărat valoroase (și cu atât mai puțin adevărate) pentru că sunt rostite în piață, dar capătă o aură de relevanță pentru că sunt asumate în mod public. Ele nu mai circulă în mod subteran sau subversiv, ci sunt lansate în dezbatere publică. De aceea, publicul ar trebui să nu le ignore (și nici aleșii publicului).

S-a vorbit (scris) mult despre cele trei adunări de anul trecut din Piața Victoriei și despre ideile vehiculate acolo. Nu țin să comentez nici despre contextul politic, nici despre tehnicile de manipulare a maselor și nici despre legitimitatea uneia sau alteia dintre întruniri. Cred că este important să ne uităm cu atenție la ideile vehiculate (nu la lozinci, nu la atacuri la persoană, nu la violență, ci doar la idei). Distanțarea (în timp) față de acele întruniri poate permite o discuție din care patima să fie disipată.

Am menționat trei adunări (aș fi putut să îmi intitulez articolul „Cele trei Piețe ale Victoriei”, dar pentru motive ce vor deveni evidente am preferat un titlu mai „rece”), dar voi analiza doar două curente de opinie (sau două idei). Adunările avute în vedere au avut contexte, durate și participări diferite. Prima mișcare #rezist a venit după ce o situație extremă (folosirea excesivă a unei încadrări juridice neclare) a încercat să fie dusă în cealaltă extremă (abuzurile funcționarilor să nu mai fie pedepsite). Mitingul diasporei a fost o reacție la mitingul PSD care a fost o reacție la #rezist. Voi pleca de la premisa că fiecare dintre cele trei mișcări (#rezist, PSD, diaspora) s-au coagulat în jurul unor idei. Fără a ignora rolul de catalizator al unor mesaje (esențial în organizarea oricărei acțiuni colective) voi prefera să reduc până la irelevanță (din perspectiva cercetării de față) factorul de manipulare a maselor care a fost evocat pentru fiecare dintre aceste mișcări. Nu este o dovadă de naivitate, ci doar o credință intimă a faptului că mișcări de o asemenea amploare nu pot fi doar rezultatul unei manipulări. De asemenea, participanții păreau a fi solidari cu un set de idei comune și asupra acestora (de fapt asupra uneia singure) vreau să mă concentrez: raportarea oamenilor la reguli, mai exact atitudinea oamenilor față de respectarea regulilor.

Conflictul dintre diferitele adunări ce au avut loc în 2018 în Piața Victoriei este între cei care vor respectarea regulilor (sau a statului de drept) și cei care vor ocolirea lor (inclusiv prin adaptarea regulilor în folos propriu). De aceea am preferat să evit folosirea terenului de „lege”, tocmai pentru a nu intra în dezbaterea fără sfârșit legată de sursa normei legale (unii susțin că legea este ceea ce autoritatea legiuitoare spune că este, alții pretind că legea transcende puterea umană de creație și că provine din exterior, fiind doar „descoperită” de om). Când mă refer la reguli, am în vedere un set de norme care se impun la nivel social ca un cod de conduită prescris. Față de acest sistem, fiecare membru al societății este liber să se raporteze în mod individual: unii le pot respecta pentru că le consideră în acord cu propriile valori, alții le pot respecta pentru că le este teamă de consecințele neplăcute ale unei încălcări, alții le pot nesocoti pentru că le consideră contrare propriilor valori, în sfârșit, alții le pot ignora complet pentru că nu consideră că ar trebui să existe reguli. Reguli nu există numai în zona actelor normative (legi), ci și în zona familiei (regulile casei), a comunității (regulile de politețe, practicile religioase) și chiar și la nivel individual (celebrele decizii luate de Anul Nou).

Poate că prima întrebare care se naște în legătură cu regulile este în ce măsură ele pot exista (în mod eficient) în societate. O poveste spusă de Plutarh în Vieți paralele evocă un astfel de paradox plasat în vremea lui Solon (celebrul legislator al Atenei din secolul al VI-lea a.Chr.). Se spune că la Solon ar fi sosit un scit (din nordul Mării Negre, deci de prin zona noastră!) pe nume Anaharsis care, aflând că Solon lucra la un cod de legi pentru atenieni ar fi spus că demersul este unul nebunesc pentru că nimeni nu poate stăvili nedreptățile prin legi scrise. Șase secole mai târziu, în celebra-i Epistolă către romani, Sfântul Apostol Pavel aducea o critică dură Legii pe care o considera anchilozată în proiect și ajunsă literă moartă (nemaifiind respectată în spiritul său) și cerea înlocuirea legii scrise cu o lege a bunului simț (iubește-ți aproapele ca pe tine însuți) suficientă pentru a reglementa raporturile din cadrul comunității creștine. (În același timp, însă, avea grijă să precizeze că față de autoritățile romane trebuiau în continuare respectate legile Imperiului). Pentru a ajunge în zilele noastre, ca un pandant al lui „Pentru că putem!” (care nu este o traducere a lui „Yes, we can!”), Ronald Dworkin își deschide cartea Law’s Empire cu fraza: „Trăim în și prin intermediul legii. Legea ne face ceea ce suntem”.

Iată, deci, două raportări la reguli. Pe de o parte, o înțelegere a faptului că fără reguli societatea umană (dar nu numai, căci și haita de lupi are reguli) nu poate supraviețui (cel puțin, nu ca societate), iar regulile nu-și au rostul decât dacă sunt respectate de toată lumea. De cealaltă parte, o neîncredere funciară în reguli și în puterea lor de a organiza natura umană. Nu știu, filosofic vorbind, care dintre abordări este cea justă. Dar istoria a demonstrat că (de cele mai multe ori și, în orice caz, pe termen lung) societățile care au conștientizat importanța respectării regulilor au evoluat (cel puțin în plan material) mai repede decât cele care au preferat să evite această aplicare. (Există studii care compară decalajul economic dintre America de Sud și America de Nord din această perspectivă sau calitatea vieții dintre Nordul și Sudul Europei.)

Revenind la Piața Victoriei, am impresia că mișcările #rezist și diaspora par a împărtăși o idee comună: respectarea regulilor; în timp ce mișcarea de la mitingul PSD aprobă ideea „adaptările” regulilor în funcție de necesitățile de moment ale unei minorități. Aici trebuie să precizez că o regulă își merită acest nume doar în măsura în care are o aplicabilitate generală (inclusiv pentru cei care au edictat-o) și o stabilitate (relativă) care nu permite modificarea ei (sau acceptarea de excepții particularizate) în funcție de nevoile unei persoane. Constituția pare să sugereze același lucru atunci când spune că nimeni nu este mai presus de lege. Aici sunt de acord cu afirmația atribuită lui Anaharsis cum că legile sunt inutile (pentru că – spunea el) câte vreme (aș spune eu) sunt ca pânzele de păianjen: pe cei slabi îi prind, dar cei puternici le rup, iar cei care au influență politică le ocolesc. Prin urmare, respectarea regulilor se vădește mai ales atunci când această respectare presupune o renunțare (un cost de oportunitate) din partea celui căruia regula urmează să i se aplice.

Dacă observație mea este corectă, și eu cred că este, atunci cum se explică faptul că societatea românească reunește aceste categorii. (Evit să mă refer la o faliere în sânul populației și cred mai degrabă că este vorba despre o problemă de educație civică, sau de lipsa ei, ce poate fi remediată dacă se dorește.) Primii (cei care aleg să respecte regulile) au avut contact cu lumea occidentală (a regulilor protestante care acționează în afara familiei), ceilalți (care preferă să le ocolească) au rămas blocați în lumea satului în care doar familia contează, dar cu pierderea regulilor de bun simț și cooperare o dată ce au părăsit comunitatea. Ceva similar a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când cei școliți în Vest au adus cu ei regulile de acolo și au încercat să le impună celor de aici – formele fără fond. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu pretind că ar exista o corespondență între nivelul de instruire sau mediul de proveniență socială și raportarea la reguli. De altfel, mitingul diasporei a reunit oameni de toate categoriile sociale, dar care s-au identificat printr-o idee comună: știu să aplice regulile. Ei lucrează în societăți unde respectarea regulilor este un dat și au văzut că toată lumea poate să profite de pe urma unei asemenea organizări. Majoritatea celor din diaspora cu care m-am întâlnit în diferite contexte mi-au spus cam același lucru: își doresc să se întoarcă în țară (ei văd emigrația ca pe o situație tranzitorie), dar își doresc să găsească aici aceleași condiții (în special servicii publice, infrastructură etc.) pe care le-au văzut funcționând afară. De asemenea, trebuie să fim conștienți de faptul că societatea românească a fost (până la mijlocul secolului trecut) una preponderent rurală. Majoritatea dintre noi, dacă ne uităm în urmă, vom găsi măcar un bunic de „la țară”. Și acea societatea funcționa pe baza unor reguli, doar că regulile erau nescrise și se puneau în aplicare de către „gura satului”. Atunci când urbanizarea a dislocat într-un termen scurt mase mari de oameni, unul dintre efectele negative a fost acela al „eliberării” de regulile patriarhale fără însă ca acestea să fi fost înlocuite cu alt set de reguli. „Etica și echitatea socialiste” au fost doar o lozincă fără un conținut care să fi fost (măcar) acceptat (nicidecum internalizat) de noua populație urbanizată. Iar politica evitării și păcălirii „sistemului” ajunsese un fel de artă în anii ’80. La oraș s-a pierdut (mare parte din) bunul simț al omului care are cei 7 ani de acasă (ceea ce englezul numește common sense).

Nevoia de a te remarca (naturală pentru orice individ) face ca fiecare să caute un mod de a se detașa din mulțime. Din păcate, această detașare poate semnifica și o ignorare a conștiinței colective, a înțelepciunii depozitate de mentalul colectiv, a ceea ce am numit „bun simț” (nu în sens de politețe, deși ea face parte din același concept, ci de a acționa în așa fel încât să nu îi deranjezi pe ceilalți – neninem laedere, cum spuneau romanii). Nu înseamnă că orice „ieșire din rând” este de nedorit. Problema este de a deosebi atitudinile care se depărtează de mulțime: unele sunt dezirabile (geniile), altele sunt reprobabile (șmecherii). Atunci când majoritatea stau în coloană în trafic și se uită cum unul trece pe linia de tramvai (sau pe banda de refugiu de pe autostradă) pe lângă coloană, în trombă, pentru a se băga apoi în fața coloanei (și a încetini astfel și mai mult un ambuteiaj) nu mai este vorba despre o „ieșire din rând” care să fie lăudabilă. La noi, însă, șmecherul este admirat social. În Vest, el este admirat doar în lumea interlopă (wise men = mafioți). La noi și termenul „mafiot” a dobândit o conotație pozitivă (dacă este să ne amintim declarațiile lui Giovanni Becali din penitenciar).

Atitudinea respectivă are o anumită explicație istorică: pentru o perioadă destul de lungă, regulile din această regiune au fost făcute (date) de alte puteri. În consecință (așa cum spunea profesorul Alfred Bulai), legea a ajuns să fie identificată cu Străinul în psihologia românului. Prin urmare, ea trebuie combătută. Haiducul (hoțul la drumul mare, adică) a devenit eroul care se luptă cu această lege străină. (Legenda lui Robin Hood cu care se mai face câte o dată paralela era o poveste de secol XII a rezistenței anglo-saxone în fața noii stăpâniri normande.) S-a reproșat uneori României, din aceste cauze, că se scufundă într-o zonă de lipsă a regulilor, de anomie. Eu nu cred că la noi este vorba despre anomie ci, mai degrabă, despre antinomie: oamenii percep legea ca pe un dușman cu care trebuie să se lupte. Ca în celebra afirmație din Epistola către romani a Sfântului Pavel, legea este văzută ca o limită ce trebuie ocolită, ea nefiind considerată ceva normal, ci o constrângere nefirească.

Până și termenii au cunoscut o evoluție ciudată în acest sens. „Drept” ar veni de la „dreptate”, dar în limbaj comun românul spune „să-i dai dreptul” atunci când vorbește despre mită. Oricum, limbajul juridic românesc a fost aproape total împrumutat din limba franceză. De aceea mulți termeni nu sunt înțeleși pe deplin, chiar dacă sorgintea lor este latină. Dreptul vechi utiliza termeni grecești sau slavi care s-au pierdut aproape integral. Or, de peste 150 de ani, ne facem singuri legile. (Faptul că unele sunt „copiate” din alte sisteme este irelevant de vreme ce noi am ales să le copiem.) A face legi nu înseamnă totuși să le facem după bunul plac al unuia sau altuia, ci să respectăm o serie de criterii de eficiență, utilitate, echitate și stabilitate. În definitiv, regulile sunt necesare pentru un anumit scop: menținerea coeziunii sociale. De aceea periodicele inflamări contra „dictatului” Uniunii Europene care ar atinge fibra noastră națională sunt simple efuziuni populiste. Chiar noi am vrut să intrăm în Uniunea Europeană (și am făcut ceva eforturi în acest sens), acceptând regulile acestei structuri. Dar când vine vorba să le și respectăm ne gândim că poate le putem evita…

Îmi amintesc că, acum 20 de ani, reprezentantul din România al unei societăți sârbești de trading îmi spunea că vesticii nu au nicio șansă să facă afaceri profitabile în România, pentru că ei nu pot înțelege modul în care funcționează economia locală. Era perioada de blocaj financiar în industrie, în care mare parte din operațiuni se făceau fără numerar, prin diferite forme de barter. Era epoca în care tabla zincată de la Sidex Galați era o formă de valută forte… Ceea ce sugera el era tocmai faptul că aici nu respectăm regulile, ci le modificăm după cum ni se pare avantajos (pe termen scurt). Integrarea în NATO și Uniunea Europeană a adus însă o schimbare de paradigmă: acum trebuie să jucăm după reguli. De aceea există reacții din partea ambasadelor acestor state când observă cum încercăm să evităm aplicarea unor reguli.

O problemă care derivă din această tensiune între respectarea și evitarea aplicării regulilor este și incapacitatea construcției instituționale. La noi, neexistând o tradiție a instituțiilor, ne raportăm mai degrabă la persoane. Atunci când criticăm o funcție, criticăm persoana care o deține (eventual cu cat mai multe prenume, pentru a fi mai clar ca este vorba de acea persoană determinată). Unii sociologi văd aici o falie adusă de evoluția bisericii creștine: biserica catolică a pus accentul pe biserică văzută ca o instituție; în ortodoxie isichasmul a pus accentul pe omul providențial. Azi vedem efectele: în Vest există instituții, în Est omul sfințește locul.

Culmea este că la noi și instituțiile sunt create parcă pentru persoane. Când, în 1996-2000, ministrul justiției și-a extins prerogativele, cei din justiție au aplaudat, pentru că astfel s-au putut face reforme importante. Când alt ministru, cu aceleași prerogative, a încercat o restaurație în 2001-2004, toți au țipat. Tiparul s-a reluat când în 2005 iar au fost sporite atribuțiile aceluiași ministru și s-a spus că era necesar numai că peste foarte puțin timp, când o altă persoană deținea funcția, să se critice utilizarea acelor prerogative. Uneori, o întreagă instituție se schimbă pentru a da preeminență persoanei. Este de notorietate schimbarea IGCT în IGCTI și ANCTI și apoi ANCOM, pentru a scăpa de anumite persoane. Sau fuziunea între CNVM și CNPP pentru a pune capăt unor mandate. Sau chiar zvonul modificării configurației Președinției în 2003 pentru a pregăti locul pentru o anumită persoană (urmat de lamentații publice când altă persoană a beneficiat de noile atribuții).

Problema este generalizată și niciun guvern nu a dorit cu adevărat să o atace. Faptul că fiscul încă lucrează cu dosare de hârtie și fără date corelate, că nu poate urmări evaziunea și când o descoperă nu știe ce să facă cu ea este un efect al lipsei de voință politică de a ridica regula la rang de obișnuință cotidiană. Reforma lui Funeriu a determinat un oprobiu public imens din același motiv. Românii nu sunt însă incompatibili cu regulile. Cei din multinaționale sau cei din străinătate sunt foarte buni tocmai pentru că respectă regulile.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro