Cifrele oficiale publicate de Institutul Național de Statistică nu aduc vești proaste spectaculoase. Rata sărăciei a scăzut. Numărul persoanelor excluse social s-a micșorat. Dacă te uiți strict la direcție, totul pare în regulă. Problema este însă viteza și faptul că, sub media națională, se ascund realități mult mai dure.
- 5,2 milioane de oameni. Atât reprezentau, în România anului 2025, cei aflați în risc de sărăcie sau excludere socială.
- E aproape populația unui oraș de mărimea Danemarcei. Sau a întregii Norvegii.
- Totuși, este o scădere față de 2024.
- Riscul de sărăcie este un indicator european care combină trei situații: venituri prea mici, lipsuri materiale serioase sau gospodării în care puțini au un loc de muncă.
Ce înseamnă, de fapt, sărac în România
Pragul oficial de sărăcie relativă a fost în 2025 de 24.435 lei pe an – adică puțin sub 2.000 de lei pe lună pentru o persoană singură. Sub această linie trăiau 3,47 de milioane de români, reprezentând 18,4% din populație.
Față de 2024, sunt cu 127.000 mai puțini. E o scădere reală, nu o iluzie statistică. Dar contextul contează: la media UE de 16,3%, România rămâne cu două puncte procentuale deasupra. Și față de Cehia (9,6%), Polonia (13,2%) sau Ungaria (14%), distanța e semnificativă pentru o economie care se laudă cu ani de creștere rapidă.
O prăpastie de 51 de puncte procentuale
Datele INS arată o geometrie a sărăciei care merită privită cu atenție:
Vârsta este primul factor. Aproape 1 din 4 tineri între 18 și 24 de ani (25,8%) trăiește în sărăcie relativă. La copiii sub 18 ani, rata este de 23,6%. Paradoxal, bătrânii stau comparativ mai bine – 15,5%. Dar asta, în principal pentru că pensiile funcționează ca o plasă de siguranță de bază.
Educația face diferența cea mai brutală. Rata riscului de sărăcie sau excludere socială ajunge la 54,7% în rândul celor cu educație scăzută. Față de doar 3% în rândul absolvenților de studii superioare. O prăpastie de 51 de puncte procentuale, care spune mai mult despre cât de mult contează diploma decât orice discurs despre mobilitate socială.
Tipul de gospodărie este al treilea factor. Doi adulți cu trei sau mai mulți copii: 50,2% risc de excludere socială. Familii monoparentale: 45,7%. Sunt cifre care nu lasă loc de interpretări optimiste.
Și județul și regiunea contează enorm. Bucureștiul și zona Ilfov afișează o rată de 13,6% – aproape jumătate față de media națională. La polul opus, Sud-Estul (Dobrogea, Buzău, Brăila, Vrancea, Galați) raportează 38%, iar Sud-Vestul Olteniei 36%. Aceeași țară, două lumi diferite.
Pensiile, ultima barieră
Există un calcul în raportul INS care merită scos în evidență: dacă am elimina toate transferurile sociale – inclusiv pensiile – rata sărăciei ar sări de la 18,4% la 44,2%. Aproape jumătate din populație.
La vârstnici, efectul e și mai dramatic: fără pensii, 87,9% din cei de 65 de ani și peste ar fi în sărăcie. Cu pensii, rata coboară la 15,5%.
Asta înseamnă că sistemul de pensii funcționează, în România, nu doar ca un drept câștigat după o viață de muncă, ci ca principalul mecanism care ține o parte importantă a populației în afara sărăciei. Orice reformă a pensiilor care ignoră această realitate e, înainte de a fi o dezbatere bugetară, o dezbatere despre câți oameni ajung în sărăcie.
Lipsuri concrete
Dincolo de venitul relativ, INS măsoară și deprivarea materială și socială severă – incapacitatea de a-și permite lucruri concrete: căldură iarna, o masă cu carne câteva zile pe săptămână, o vacanță anuală, o cheltuială neașteptată de câteva sute de euro. În 2025, 16,8% din români – adică 3,16 milioane de persoane – se aflau în această situație.
E un indicator care surprinde realitatea mai bine decât pragul relativ de venituri, mai ales pentru o țară cu economie informală și agricultură de subzistență. Și este un indicator care afectează mai ales copiii (21,1%) și bătrânii (19,2%).
Cealaltă față a pieței muncii
Un al treilea semnal de alarmă din datele INS e mai puțin discutat: 785.000 de persoane sub 65 de ani trăiau în 2025 în gospodării unde adulții lucrau mai puțin de 20% din potențialul lor de muncă. Comparativ cu 2024, această pondere a crescut cu 1,3 puncte procentuale – singura componentă majoră a excluderii sociale care a mers în direcția greșită.
E un indicator care nu descrie șomajul clasic, ci o formă de dezangajare structurală: oameni care nu muncesc suficient, din cauze variate – boală, îngrijirea unui membru al familiei, lipsă de transport sau de oportunități locale. Un semn că redresarea pieței muncii nu a ajuns uniform peste tot.
Unde se situează România în Europa
Comparația europeană plasează România în grup cu Italia (18,6%), Croația (19,5%), Spania (19,5%) sau Estonia (19,5%). Nu cu cei mai săraci membri ai UE. Lituania (22,6%), Letonia (22%) și Bulgaria (21,2%) au rate mai mari.
Dar contextul economic diferă semnificativ. România a crescut mai rapid decât majoritatea acestor țări în ultimul deceniu. Că în ciuda acestei creșteri a rămas cu o rată a sărăciei relative similară Spaniei – o țară care a trecut prin două crize severe – sugerează că distribuția câștigurilor creșterii lasă de dorit.
Altfel spus, PIB-ul a crescut, dar o parte semnificativă din populație nu a simțit-o.
