Piticul sovietic
Este cel mai mare pitic din lume, după cum se știe de pe vremea lui Petru cel Mare. Narativul neamurilor ne-evoluate – din care, din păcare, și românii fac parte – conține hiperbola auto-gratificatoare ca element definitoriu. Rusia, pe vremea când constituia nucleul Uniunii Sovietice era, incontestabil, o putere tehnologică și militară.
Pe vremea U.R.S.S., piticul sovietic era mult mai puțin prezent în propagandă, sovieticii preferând să-i pună pe adversarii occidentali în fața evidențelor de necontestat: primul satelit artificial, primul om în spațiul circumterestru, cea mai puternică bombă termonucleară (bomba “Țar”), cea mai bună echipă de gimnastică, cei mai buni patinatori sau balerini. Odată cu prăbușirea Cortinei de Fier, după degringolada anilor 1990 și instituirea unui nou regim autoritar, pe fondul prăbușirii complete a oricărei aspirații la supremație tehnologică a Rusiei în fața Occidentului și, mai nou, în fața Chinei – autoritățile au resuscitat mitul piticului sovietic, exagerând propaganda în detrimentul evidențelor. Această propagandă de multe ori contrazice legile fizicii sau chiar ale bunului simț, însă acest lucru nu pare să deranjeze o populație în care studiul științelor exacte a fost trecut pe planul al șaptelea – iar aici nu vorbesc de Rusia, ci mai ales de România.
Avem în primul rând propaganda militară. Țara în care se rup închizătorile de la cabinele autocamioanelor Armatei în prezența comandantului suprem se laudă cu cele mai sofisticate și imbatabile arme, cum ar fi planorul hipersonic Avangard sau torpila nucleară Kanyon. Ambele ultrarapide și care ar putea lovi orice țintă, fără vreo posibilitate de a fi interceptate de inamic. Să le luăm pe rând.
Planorul hipersonic Avangard atinge viteza maximă de Mach 20 (de 20 de ori viteza sunetului, adică cca. 6900 m/s, aproape de prima viteză cosmică) și, beneficiind de această viteză, va putea lovi orice țintă fără vreo posibilitate de a fi interceptată (“ca un meteorit”, dixit Vladimir Putin), deci: românilor, puteți să puneți moț pe gunoi scutul de la Deveselu sau rachetele Patriot. Ce a uitat să ne spună domnul Putin este că marea majoritate a meteoriților ard complet în atmosferă. Mai pe înțelesul celor care știu să înmulțească niște numere, puterea consumată (transformată în căldură) pe unitatea de arie este aproximativ (până la un coeficient care nu variază enorm) densitatea mediului în care evoluează obiectul înmulțită cu cubul vitezei de deplasare. Densitatea aerului la sol este de cca. 1,2 kilograme pe metru cub. Rezultă că Avangard, la o viteză de Mach 20, trebuie să suporte un șoc termic de cam 400 GW pe metru pătrat, atunci când ajunge aproximativ la nivelul solului (plus minus un kilometru nu contează). Puterea a mie de reactoare nucleare de la Cernavodă folosită să încălzească o suprafață de un metru pătrat. Iată de ce meteoriții ard în atmosferă.
În realitate, planorul Avangard este un fel de vehicul aproape orbital, el poate evolua cu viteza sus-amintită în spațiu, în vid, urmând ca apoi să reintre în atmosferă și să fie frânat după modelul navetei spațiale, până la o viteză la care să nu fie distrus de frecarea cu aerul, probabil Mach 2 sau Mach 2,5 la nivelul solului, unde se poate calcula că temperatura generată de frecare nu depășește temperatura de topire a unor materiale refractare (maxim 3000 de grade C). Ceea ce nu-l face foarte diferit pe acest planor hipersonic de rachetele intercontinentale obișnuite. După părerea mea, punerea semnului de egalitate între viteza maximă atinsă pe orbită, în vid, și viteza cu care obiectul respectiv își atinge ținta este o inexactitate impardonabilă și este păcat că escrocheria aceasta nu este demascată în mediile largi de informare. Cred că există și un mic interes al americanilor sau NATO să nu demonteze genul acesta de minciuni, pentru că existența piticului sovietic le alimentează și lor conturile.
Torpila Kanyon este de fapt un fel de submarin nuclear fără echipaj, care evoluează la 1000 m profunzime, se deplasează cu 100 de noduri (50 de metri pe secundă, 180 km/h), are rază de acțiune 10 mii de km pe care îi parcurge în 2 zile și ceva la viteza amintită, poate purta încărcături de 100 megatone TNT (dublu față de bomba “Țar”) și poate atinge orice port din lume, pulverizându-l instantaneu și declanșând și un tsunami fără precedent plin de izotopi radioactivi. Cel mai mare pitic din lume face și cel mai mare caca din lume. Iarăși, cîteva calcule de rezistența la înaintarea prin fluid dau o putere disipată de cca. 125 MW pe metru pătrat. Dat fiind că are propulsie nucleară, torpila aceasta nu poate fi prea mititică, măcar o secțiune transversală de 10 metri pătrați tot are, ceea ce ne duce la o putere instalată de peste două unități de la Cernavodă într-un vehicul de câteva zeci de metri lungime. Cam greu de făcut, dar nu imposibil. Ar costa probabil o fracțiune semnificativă din prețul unui submarin nuclear (cca. un miliard de dolari) și ar fi de unică utilizare. Nu cred că Rusia, în stare de colaps economic după prăbușirea prețului petrolului, își poate permite așa ceva. Mai rămâne, totuși, faptul că în general mările și oceanele din preajma porturilor nu au adâncimi de 1000 de metri, deci torpila va fi nevoită să navigheze la adâncimi mai mici când se apropie de țintă și, în consecință, ar putea fi detectată și neutralizată.
Nu-i nimic, piticul sovetic a inventat de curând și leacul la Covid, leac care i-a fost administrat uneia din prea-iubitele fiice ale comandantului suprem. Narativul cavaleresc, medieval, iconoclastic al trimisului lui Dumnezeu pe Pământ a fost descris foarte bine și de Constantin Stere în romanul neterminat “În preajma Revoluției”. Eroul principal, pe drumul de întoarcere din exilul siberian, găzduit în taiga de doi țărani, deci într-un loc uitat de lume, asistă în discuția țăranilor la descrierea cu lux de amănunte a rolului dominant și dominator jucat de împăratul lor în decursul ultimelor tratative între Marile Puteri, în special despre cum acesta a pus-o la punct pe Regina Angliei sau pe nevolnicul de președinte francez. Iertată fie-mi divagația. Tătucul trebuie să dea exemplul personal. În loc ca acest nou leac pentru Covid să fi fost lansat cu documentația completă despre parcurgerea tuturor protocoalelor de testare, reacții adverse etc. (citiți prospectul unui banal medicament), argumentul suprem este faptul că a fost testat pe fiica președintelui!
Piticul sovietic va trimite și misiuni pe Venus cu scopul de a aduce eșantioane de sol de pe această planetă. Probabil aici se mizează pe faptul că misiunea cea mai de succes pe Venus a fost o misiune a U.R.S.S., Venera 13 (1981), care a asolizat și a reușit să transmită câteva fotografii chiar de pe suprafața planetei. Nu contează faptul că o misiune similară care avea în vederea aducerea de eșantioane de pe Marte nu a avut niciodată succes, nici faptul că este mult mai greu să lansezi un obiect de pe Venus decât de pe Marte înapoi spre Pământ (viteză necesară evaziunii de pe planetă 10,4 km/s de pe Venus față de 5 km/s de pe Marte), nici că, din cauza presiunii atmosferice și temperaturii extrem de ridicate (92 bar, 470 grade C), precum și a uraganelor și a ploilor acide, orice activitate la solul venusian ar fi serios îngreunată, iar cele mai longevive misiuni terestre au activat acolo numai vreo două ore.
Asemenea narative mizează pe (i) natura memoriei colective, care a devenit de scurtă durată în perioada contemporană; (ii) nivelul extrem de scăzut de cultură științifică și tehnică a publicului; (iii) scăderea puternică a capacității de analiză concomitent cu preluarea fără vreo analiză informații de oriunde, fără a le chestiona verificitatea, atâta vreme cât alimentează idei preconcepute. Sună cunoscut?
Pitici sovietici au existat – și există – și la noi, unii pe creier, alții în realitate. Din păcate, în unele cazuri s-a lăsat cu cheltuieli inadmisibile pentru un popor nevoiaș. Oare la ce ne-o fi trebuit Casa Poporului sau Catedrala Neamului? Palatul Parlamentului nu numai că este mare, dar este și hidos de-a dreptul, materialele din care este construit au început să-și dea obștescul sfârșit, înăuntru aerisirea este deficitară (miroase a caca de pitic sovietic). Am intrat o singură dată, mi-a ajuns. Vă promit că nu voi lucra niciodată acolo, în nicio calitate. În Catedrala Neamului n-am intrat, dar nu cred că poate afirma cineva că ar fi vorba de vreo bijuterie arhitecturală.
Ajungem și la ce ne doare mai tare, cel puțin în comunitatea științifică la momentul actual. Cel mai puternic laser din lume. Extreme Light Infrastructure, care deocamdată pare a-și merita numele de Extreme Dark Infrastructure. A tras sau nu a tras 10 Petawați? Și dacă a tras, unde i-a tras, pentru că nu există cameră pentru ținte? Sau există? Ce se întâmplă cu sursa de radiații gamma? Era soluția propusă de EuroGammaS funcțională și domnul fost director general al IFIN HH s-a încăpățînat să nu le permită “italienilor” să modifice clădirea? (Este ca la instalarea unui pian, spunea domnia sa.)
Să începem cu sfârșitul, adică finalitatea proiectului. Narativul oficial preluat până la exasperare este că “Laserul de la Măgurele va trata cancerul”, mai nou și Covidul, va neutraliza deșeurile nucleare, sau va preveni terorismul nuclear. Lăsăm la o parte teleportarea sau generarea de energie din nimic, idei care și ele au fost vehiculate în spațiul public.
În ceea ce privește tratarea cancerului, de fapt este vorba despre protonterapie, care este o metodă cunoscută și implementată în multe centre medicale mari (se vorbește despre deschiderea unui asemenea centru și lângă Spitalul Fundeni). Aceasta se realizează în mod tradițional cu acceleratoare de particule cu tehnologie bine verificată, validată de multe decenii de experiențe în centrele de acceleratori din lume. Aici ni se propune altceva: atunci când un laser extrem de puternic lovește o țintă suficient de subțire, există posibilitatea accelerării la energii foarte mari a tuturor protonilor din țintă, iar acest experiment este propus a fi efectuat și la ELI – NP, după cum se efectuează și la alte centre de laseri de mare putere din lume. Dar de aici până la a trata cancerul la Măgurele mai sunt mulți pași importanți de făcut. În primul rând, trebuie efectuate experimente încununate de succes. În al doilea rând, trebuie trecut la partea cantitativă, inginerească a studiului: ce flux de protoni se obține, la ce energii, cât de focalizați și, mai ales, care sunt costurile comparate cu acceleratoarele de protoni tradiționale? Apoi, fiind vorba de domeniul medical, trebuie obținute fel și fel de aprobări și acreditări. Spunea cineva că s-ar putea întâmpla așa ceva peste 20 de ani. Sunt sceptic.
Legat de neutralizarea deșeurilor radioactive, aceasta trebuia efectuată cu sursa de radiații gamma, care nu există, deocamdată. Era vorba să se inducă transmutații ale nucleelor dintr-un container cu deșeuri radioactive, astfel încât să fie transformate în alte nuclee cu durate de viață mult mai scurte, care să se dezexcite mult mai repede. Există mai multe evaluări bazate pe intensitatea fasciculului gamma prevăzut și pe secțiunile eficace tipice de interacțiune din fizica nucleară. Unii au avansat cifra de 60 de milioane de ani ca timpul necesar neutralizării materialului radioactiv dintr-un container, mie mi-a dat numai 30 de milioane de ani pentru un volum de 10 10 30 centimetri cubi. Da, se pot face studii privind reacții fotonucleare în vederea împlinirii acestui deziderat, dar partea inginerească a studiului încă este science fiction, dacă nu se inventează surse de radiații gamma de miliarde de ori mai intense decât ce se vrea la ELI. Deocamdată, fasciculul de radiații gamma prevăzut a scăzut cu un factor 100 între ce se afirma în primul “ELI white book” și ce se deducea din caietul de sarcini publicat pentru sursa gamma.
Terorismul nuclear poate fi prevăzut instalând câte o sursă de radiații gamma după modelul celei de la ELI în terminalele portuare sau aeroportuare, ceea ce ar permite detecția de material fisil chiar și dacă acesta este bine ecranat, de exemplu într-un container de plumb. Numai că aici nu este vorba propriu-zis de nicio descoperire științifică, ci, iarăși, de optimizarea procedeului și în special de reducerea costului, a dimensiunilor și a prețului surselor gamma, astfel încât să poată fi instalate în mai multe locuri, eventual chiar îmbarcate în autocamioane. Americanii au făcut și fac aceasta, pornind de la prototipul dezvoltat la laboratorul Livermore, pe care, de altfel, se bazează și procedeul virtualei surse gamma de la ELI, indiferent dacă va fi produsă de EuroGammaS sau de Lyncean Technologies, Inc.
Puse laolaltă, descoperirile de Premiu Nobel de la ELI–NP despre care se făcea la un moment dat vorbire nu prea pot fi intuite din narativul de mai sus. Este, mai ales, vorba despre dezvoltări experimentale. Se pare că piticul sovietic de la noi nu prea are imaginație, cel puțin nu în ultima vreme.
Marea realizare românească de la ELI–NP este deocamdată o clădire construită de Strabag (Austria) și un laser construit și pus în funcțiune de Thales (Franța), pe care se pare că tot cei de la Thales îl vor opera vreo câțiva ani în continuare, până când colegi de-ai lor români vor căpăta abilitățile necesare. Ce nu s-a spus în media de multă vreme este că proiectul ELI–NP i-a făcut atenți pe nucleariști pentru că o astfel de sursă gamma în Europa ar fi reprezentat o ustensilă foarte de folos pentru spectroscopia și spectrometria nucleară, mai pe românește pentru descoperirea de noi stări excitate ale nucleelor, sau analiza celor existente cu statistică sau rezoluție mai bună. Aceste studii erau de natură fundamentală și, da, ar fi putut contura un posibil premiu Nobel în fizica nucleară, dacă, vorba marxist-leninistului, acumularea cantitativă de date experimentale ar fi însoțită de un salt calitativ (de înțelegere). Numai că sursa gamma încă lipsește, deși tocmai am aflat că proiectul este 95% finalizat.
INTERVIURILE HotNews.ro