Planul fără cadru. Politicianul față în față cu educația

Una dintre marile probleme ale învățământului preuniversitar românesc se referă la gândirea din spatele planurilor-cadru existente, pe care le vom defini succint ca materiile sau obiectele de studiu obligatorii din învățământul de stat.

Dacă ne-am aștepta să avem acces public la studiile savant și la disputele înalt-academice care au dus la stabilirea planurilor-cadru în vigoare, am rămâne cel mai probabil surprinși de ce vom constata: suportul științific din spatele propunerilor care au devenit literă de lege (și care normează locurile de muncă ale celor puțin peste 200,000 de profesori, dar și viața zilnică a orarului unui elev, de la clasa pregătitoare până la ultima clasă de liceu) este firav, iar, în multe momente de răscruce și de reforme ale sistemului de învățământ de stat, acesta lipsește cu desăvârșire. În afara unui galimatias politicianist, obositor prin redundanța unor cuvinte cheie ca flexibilitate, schimbare sau oportunități de dezvoltare, suficient de vagi încât să tolereze orice conținut real (sau chiar nici unul), putem găsi capriciile unui politician care a ajuns la un moment dat să impună în planurile-cadru școlare ce a crezut de cuviință în funcție de propriile umori și frustrări din vremea copilăriei și învățământului mediu. Nu i-a plăcut matematica. Soluția emerge spontan, de la sine: ,,Propun scăderea numărului de ore la liceu la toate profilurile tehnice” sau ,,Diversificăm tipurile de examen de bacalaureat pentru că nu toți suntem în stare să înțelegem matematică și este și inutilă cu asemenea cerințe nerealiste”. În fișa matricolă a celui care își proclamă nefericirile astfel dăm de obicei peste note mici, alarmante la matematică. E Domnul Goe ajuns reprezentantul politic al națiunii.

Dacă, în schimb, se merge pe ideea că elevii patriei pot petrece și jumătate de zi realizând ore de Educație fizică și sport, identificăm imediat motivația: domnul deputat sau senator a petrecut o parte semnificativă din timpul alocat orarului școlar în curtea unității de învățământ, jucând tovărășește fotbal ,,cu băieții” și acumulând absențe și nervi la celelalte ore de curs. Ce contează că școlile și liceele românești nu dețin toate săli de sport sau, când se laudă cu asemenea minuni ale tehnicii moderne, acestea arată deja ponosite, fiind dotate slab la nivelul anului 2005, când au fost ridicate în majoritatea lor? Avem cumva bazine de înot, stadioane de atletism, săli de gimnastică gratuite, puse la dispoziția elevilor din țara noastră? Desigur că nu, doar acestea sunt mine de aur pentru câțiva dintre noi, cei care le păstorim. Unde să mai pui la socoteală că sunt atât de rare încât valoarea lor crește pe măsura cererii de asemenea spații de agrement și de păstrare în formă a sănătății? Nu contează nici un argument rațional în tăvălungul deciziilor inspirate de astuția politicianistă.

Domnul Goe s-a săturat să-și refuleze nemulțumirile psihologice: nu doar că nu este nimic problematic în a fuma în tren și a trage ,,semnalul de alarmă” când te lovește cheful, dar cine nu a făcut cel puțin o dată treaba asta în viață, mai ales în România, nu este politician adevărat. A face tâmpenii este o virtute. A rămâne repetent o realizare de carnasier în devenire. Încorsetarea și corectitudinea germană strică la gabarit și la scrupule în carieră. A încălca regulile și a disprețui suveran legea calmează răni sufletești adânci, dar ne lasă să bănuim și ce soi de lighioane ies din aceeași cutie a fetei babei.

Cum a contribuit mediul academic la clarificarea cerințelor sociale reale atunci când s-au modificat planurile-cadru în România ultimelor decade? Pesemne că au fost voci care s-au manifestat critic sau au articulat opinii alternative celor dominante, dar cine le-a luat în seamă? Nu credem să fi fost prea multe păreri argumentate științific în favoarea sau contra planurilor-cadru în exericițiu. Uitați-vă cu atenție la simulacrul dezbaterii publice din jurul propunerii noii legi a educației din ultimul an și completați mental restul peisajului lipsă. Societatea civilă s-a redus la culoarele ministerului și la activitatea celor câtorva ONG-uri din zona educației care au acumulat suficient impact simbolic și relațional pentru a-și spune cuvântul. Au fost cumva consultate public sindicatele? S-au efectuat sondaje relevante în rândurile cadrelor didactice? Nici vorbă, mon cher, căci așa merge democrația la marginea Europei, gard în gard cu regimuri războinice, nu tocmai democratice. Noi decidem, eventual cu ușile închise și un microfon plătit la intrare, dar poporul e de vină.

Cum reacționează elevii și profesorii României la aceste imixtiuni politice cu rol coercitiv? Există, totuși, o opoziție mută, dar și o acceptare resemnată a contextului. Protestul din surdină se manifestă în formule alarmante: nu am luat toți la cunoștință fondul de absenteism uriaș și nesupravegheat în ultimii ani de liceu în România. Materiile ,,neimportante”, adică cele fără examen de final, din punctul de vedere al elevului român, stimulat doar de contrângeri și nimic altceva, devin cele la care se lipsește sau nu se lucrează la standarde de calitate și exigență decente. Aceste materii nu sunt opționale, dar liceanul român le tratează ca mijloace de a absenta și a primi note mari, suficiente pentru a compensa corigențele sau rezultatele submediocre de la materiile de examen, ca de pildă Limba și literatura română sau Matematica, singurele discipline care mai pot intimida elevii, dar mai cu seamă părinții, prin cerințe și consecințe. Cum altfel să explicăm consumul ridicat de droguri și alte activități similare dacă nu prin dezinteresul liceanului român pentru cel puțin jumătate din orele incluse în planurile-cadru existente? Când lipsești nejustificat de la ore (sau găsești o justificare legală facilă, nu neapărat și adevărată, dar în litera și spiritul permisiv al ultimului Regulament de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar), fără îndoială că un tânăr de 17 sau 18 ani trebuie să-și consume timpul și energia într-un fel care să-i aducă satisfacții, dintre care libidoul nu mai constituie în sine o grijă stresantă (frații Tate, eroii multor adolescenți români, ne pot explica de ce).

Cei mai mulți adolescenți se lasă în voia tentațiilor din cartier, din oraș, din comuna cea mai apropiată și devin ași în materie de pariuri sportive, biliard, prețuri competitive la băuturi spirtoase, jocuri mecanice și alte ocupații ce țin de cel mai matur divertisment. De ce nu protestează liceenii serioși, harnici, aplicați în legătură cu irelevanța materiilor școlare, irelevanță care pornește și din felul în care se predau aceste obiecte de studiu? Se știe că avem și dintre aceștia, indiferent că sunt o minoritate, numai că ei consideră sistemul existent – așa disfuncțional cum se prezintă – convenabil din multe puncte de vedere. Dacă am asista la toate orele și ar trebui să ne pregătim serios la fiecare în parte, când am mai avea timp de pregătirea pentru cele două examene de limbi străine sau pentru multele meditații în vederea admiterii la medicină, drept sau politehnică? Când am executa orele de exerciții fizice dacă vrem să devenim polițiști sau jandarmi într-o bună zi? Răspunsul nu este deloc greu de bănuit. Până și absolvenții de Bacalaureat care pleacă la studii în superioara străinătate nu frecventează întregul orar școlar din ultimii ani de liceu, dar practica este atât de împământenită încât nimeni nu mai resimte nefirescul și anomalia planului-cadru. În ciuda faptului că inspectoratele din teritoriu pot controla și monitoriza aceste cutume alarmante, care, de multe ori, pun în primejdie sănătatea și siguranța fizică a elevului român, nimic nu se întâmplă în acest sens. În felul acesta, iar practica s-a extins de mult și în cazul elevilor de clasa a VIII-a, nu-i de mirare că absenteismul intenționat contribuie apreciabil de mult la ,,industria meditaților”, la prosperitatea cluburilor sportive private, la bunăstarea sălilor de gimnastică, la numărul de vânzari de băuturi alcoolice și tutun etc. Visul politicianului român, frustrat de posibilitatea de a se distra cum dorea pe vremea adolescenței jucăușe, s-a împlinit: planul-cadru s-a aerisit pe hârtie și s-a pulverizat aproape complet în realitate. Acum orice adolescent se poate bucura liniștit, relaxat, metaforic vorbind, de beneficiile unei lambade în timpul orarului școlar, iar cel mai indicat loc unde se poate desfășura asta nu este, naturalmente, la școală. Adevărul rămâne că nu avem baza materială în școală pentru a pune la dispoziția elevilor români alte activități decât cele din planul-cadru. Ce să mai zici când spațiile și dotările nu permit nici cele cuprinse în curriculum școlar?Citeste intregul artciol si comenteaza pe Contributors.ro