Plecăm o singură dată, dar rămânem în fiecare zi

Cerul și ai lui sfinți se leagănă cu capul în jos pe fundul ceștii de cafea, acolo unde străbunica vede viitorul. Îl strigă pe nume, îl ține de vorbă, îl curtează, orice, doar să-l îmblânzească. „O să-ți iasă om în drum, linia vieții te duce departe.” Din ușa casei în care curățenia ține mizeria lumii departe, drumul meu se întinde cu fiecare cuvânt al ei. Această amintire atât de vie încât aproape evit să o pun în cuvinte nu este adevărată, chiar dacă mă odihnesc în lumina ei zi de zi. Cum a fost, de fapt, cea din urmă zi cu străbunica, nu știu – de fiecare dată când ne-am despărțit, a fost pentru ultima dată.

Moartea ei m-a inundat cu forța tuturor speranțelor pe care le așezase în mine, un prim semn al unei puteri secrete. Trăise o noapte de veghe lungă cât o viață, și mă obișnuisem să fiu ochii ei departe de suferința care o locuia, îndepărtând-o și apropiindu-mi-o în același timp, mutându-i privirea în ecou și viitorul în prezent. Plângea doar în somn, iar când își așeza mâna pe genunchiul meu nu mai exista loc pe pământ unde să mă pot ascunde de preaplinul pe care îl simțeam. După trecerea ei, extraordinarul a început să se rărească, așa că am continuat să plec, să o păstrez vie. Încă nu m-am iertat pentru că i-am îndeplinit visul.

M-am îndepărtat treptat de locul unde rochiile de mireasă rămân strălucitoare pentru că timpul le rătăcește între straturile de hârtie albastră cu care au fost acoperite. Nu aveam vârsta la care să fiu sedusă de liniște, și mi-am negociat frenetic tinerețea. Neliniștea mi-a fost mascată adesea în nemulțumire, o bufonerie pseudointelectuală menită să hrănească luarea de la capăt, când, în fapt, visam să disimulez realitatea felului în care mă legasem de viață. Iar eu mă legasem de viață în casa cu rame ovale, acolo unde străbunica mi-a legănat viitorul, expunându-mă unei forme de atașament a cărei intensitate continuă să fie forța ce mă ține pe drum.

Primele zile într-o altă țară ar fi fost primele zile ale normalizării extraordinarului, primele de odihnă. Aș fi preferat să fiu un emigrant emancipat, și am fost, în felul acela în care dăm vieții de rând o aură de abundență doar pentru că se întâmplă într-un alt loc. A fost un exercițiu care m-a obosit înzecit. Tot atunci am bănuit că urmează să devin cumva mai mare, suficient de mare cât să pot cuprinde două realități dintr-o dată, și așa s-a și întâmplat. Totuși, când m-am putut raporta la o altă realitate ca la ceva independent de mine, când am putut-o observa fără să mă îndatorez, nu-mi amintesc să mă fi simțit mai mare ci, în sfârșit, mică.

Citeste mai departe pe Contributors.ro