Pledoarie pentru imaginar Perspective noi în brâncușiologie
Cu câteva decenii în urmă, o disciplină relativ nouă, psihologia cognitivă, asuma sarcina unei reorganizări strategice a explorării și exploatării valorilor culturii. „Deschizând o nouă eră în știință – nota Roger Sperry –, revoluția din psihologia cognitivă respinge doctrina conform căreia știința nu are nevoie de conștiință pentru a explica funcționarea creierului. (…) Ceea ce inițial se anunța ca o revoluție în psihologie devine o revoluție pentru întreaga știință. (…) Răsturnând doctrina anterioară, noua paradigmă afirmă că lumea în care trăim nu este condusă doar de forțe fizice neutre (obiective, perceptibile logic – n.n.), ci, în mod crucial, de valori umane subiective. Istoria revoluției cognitive este legată de descoperirea unei logici alternative prin care să respingem ideea aparent irefutabilă care pretindea ca știința să marginalizeze subiectivitatea și conștiința. (…) În mare măsură, «bătălia pentru salvarea planetei» devine acum o bătălie pentru valori“[1].
În 1981, neuropsihologului Roger Sperry i se decerna premiul Nobel pentru contribuții asupra lateralizării cerebrale. Cercetările respective au definit cele două regimuri specifice de operare ale creierului uman: gândirea de tip rațional, parțial asociată cu emisfera stângă, și gândirea de tip simbolic – în care se includ producțiile de imaginar, nucleu al artelor – parțial asociată cu emisfera dreaptă (Cercetările în acest domeniu sunt în plină evoluție. Pentru claritatea discursului, simplific deliberat referințele la cele două regimuri de judecare. Descoperirile recente din neurofiziologie sunt coroborate de reflecții ce însumează secole de observații datorate unor filosofi sau culturologi).
Aidoma ochiului adaptat pentru a percepe imagini proxime și imagini situate la distanță, creierul, în faze primare de evoluție a umanității, dezvoltă gândire rațională pentru a satisface nevoi raportate la un orizont temporal scurt sau mediu și gândire simbolică înscrisă într-un orizont temporal de lungă durată, potențial extins pe milenii. Dacă frescele de la Lascaux sau Altamira își conservă impactul artistic după zeci de mii de ani, uneltele contemporane lor – producții ale rațiunii – sunt complet ieșite din uz.
Exemplul naturii duale a luminii, definită simultan drept corpuscul și undă, poate deasemeni ușura înțelegerea celor două regimuri de funcționare ale minții. Gândirea umană interferează inextricabil două spații de operare: primul, spațiulrațional, populat de entități discrete, bine circumscrise; cel de al doilea, spațiulsimbolic, un spațiu continuu, fluid, propice oricăror transformări și metamorfoze. Judecata rațională își fundamentează rigoarea logică pe structura ordonată a spațiului discret; judecata simbolică profită de libertatea infinită de mișcare a spațiului continuu. Se mai cere adăugat, despre cunoașterea rațională, că se construiește progresiv, etapă cu etapă, în vreme ce cunoașterea simbolică operează prin salt.
„Simbolul, notează Gilbert Durand, își compensează imprecizia fundamentală prin repetare. Dar repetarea nu este tautologică: ea conduce la afinări (de semnificație) prin cumul de aproximări. O putem asemui unei spirale, mai precis unui electromagnet care, cu fiecare nouă spiră, își sporește forța”[2]. Prin repetare pe durate de secole sau milenii, marile simboluri, aidoma unor supermagneți, dezvoltă câmpuri de semnificație, de energii identitare ce polarizează o întreagă cultură, sau cluster-e de culturi, în jurul unor repere de imaginar cu substrat etic. De pildă, vechii egipteni credeau că soarele este un zeu, iar această credință a polarizat timp de secole și milenii comportamentul moral al comunității.
Așa cum în matematică numerele imaginare facilitează operații cu numere reale, sistemul de imaginar al culturii este organ indispensabil de solidarizare a unei comunități în jurul unor valori simbolice cu matrice etică, asigură coerența în spațiu și timp a cunoașterii și a acțiunii guvernate de rațiune.
„Rațiunea, notează Ernst Cassirer, este un termen foarte nepotrivit pentru a înțelege formele vieții culturale a omului în toată bogăția și varietatea lor. Căci toate aceste forme sunt forme simbolice. De aceea, în loc de a defini omul ca animal rationale, ar trebui să îl definim ca animal symbolicum”[3]. Ecuației raționale a cunoașterii, scrisă de Descartes – Dubito ergo cogito, Cogito ergo sum – i se cere de aceea adăugată o ecuație echivalentă ca importanță, aptă să definească cunoașterea simbolică în toată complexitatea și amploarea ei – Credo ergo cogito, Cogito ergo sum –, operantă în domeniul religiilor și, nu mai puțin, al artelor: literatura, dramaturgia, filmul, plastica, muzica, dansul, arhitectura, implicit designul.
De pildă, în versurile, „De-ar fi inima-mi o piatră nestemată, // Un rubin din cale-afară greu, // Piatră însă, care să nu bată // Pururi rece, limpede, mereu, (…) // S-ar cresta răboj în vremea pământească // Piatra unei fete dar când i-aș zvârli.” (Același cântec), Vasile Voiculescu crede, deci cugetăcă inima-i poate fi un rubin. Iar aceasta credință îl mobilizează, poate în egală măsură, dar cu totul altfel decât o fac descoperirile unui fizician care studiază proprietățile rubinului.
Astfel, raționalitatea se clădește logic, dar are nevoie să fie polarizată de un ideal teleologic de armonie definit în registrul simbolic. În acest sens, normele de etică simbolică sunt echivalentul unor magistrale ale spiritului. Dar, când reperele simbolice se erodează grav, raționalitatea își epuizează și ea proporțional dimensiunea teleologică și intră în implozie.
Procesul de erodare în timp a simbolurilor, un fenomen ce ține de fiziologia culturii, a fost descris cu acuratețe de René Girard: „De fiecare dată când triumful științei (cunoașterii raționale n.n) este incontesatbil, se repetă același proces. Se ia un mister foarte vechi, redutabil, obscur, și se transformă în enigmă. Nu există enigmă, oricât de complicată , care să nu fie în cele din urmă lămurită. Religiosul se retrage de secole”[4].
De-a lungul întregii deveniri a speciei umane, viața a împletit inextricabil ceea ce numim perspectivă simbolică și perspectivă rațională. O privire retrospectivă asupra istoriei fabuloase a acestei bipolarități între simbol și rațiune, între simțiri ale inimii vs. gânduri ale minții, evidențiază caracterul non-singular al avatarurilor instituționale pe care le-a generat. Astfel, culturologia semnalează co-existența de binomuri instituționale simbiotice, deseori fățiș conflictuale, frați de cruce vs. frați vrăjmași, ursiți să trăiască sau să moară împreună: de pildă, artă și știință; dar, deopotrivă, etică și estetică; sau structură și antistructură (Durkheim); sau, în proiecție imanentă, Dumnezeu și Diavol; sau, în plan politic, ideologii de dreapta și ideologii de stânga etc.
Perspectiva macrodiacronică – o perspectivă temporală ce acoperă câteva milenii – facilitează identificarea de mecanisme specifice ale progresului cultural în istorie, uneori greu identificabile fiindcă scapă controlului uman. Se configurează astfel, dincolo de orice alte argumente, regula de vitalitate și prosperitate culturală pentru orice colectivitate umană: aceea a echilibrului dintre modul cum sunt gestionate producțiile celor două facultăți de cunoaștere, simbolică vs. rațională. „Axele poeziei și științei – notează Gaston Bachelard – sunt inițial opuse. Tot ceea ce filosofia poate spera este să menajeze complementaritatea poeziei și științei; să le îmbine ca două contrarii bine făcute” [5].
Suntem, totuși, departe de acest ideal. Aparținem unei epoci și unei civilizații profund marcate, pe de o parte, de decalajul dintre gradul înalt de eficiență în asimilarea și diseminarea progreselor în cunoașterea rațională și, pe de altă parte, stadiul inacceptabil de precaritate al instrumentelor de generare, utilizare și evaluare a cunoașterii simbolice.
*
Patrimoniul gigantic de artă abstractă de secol XX-XXI nu poate fi cartografiat cu privire la imaginarul subicent, cât timp nu se instituționalizează cercetarea în ritm continuu a gramaticii limbajelor abstracte – condiție sine qua non de accedere la un corpus de discursuri identitare de valoare inestimabilă despre civilizația contemporană.
Cazul Brâncuși, fondator al sculpturii moderne, cotat până în prezent de critică drept ermetic, nu are nimic special. În contextul modern și contemporan, arta abstractă este un produs cultural relativ nou. Ea reflectă imaginea polarizată a unei civilizații hiper-complexe și reclamă dezvoltarea de instrumente de evaluare culturologică deopotrivă de complexe – până recent, practic indisponibile.
Raportat la acest context problematic, cercetări asupra sculpturii brâncușiene (1985-2020), efectuate în cadrul Institutului de Antropologie Francisc Rainer, au condus la dezvoltarea unei metode de evaluare culturologică, hermeneutica endogenă [6], ce permite citirea informației culturale încifrate în arta abstractă ca text coerent [7]. Metoda este explicată prin aplicații asupra sculpturii brâncușiene. Opera brâncușiană, timp de un secol considerată inanalizabilă și inclasificabilă, conferă acestui exercițiu hermeneutic valoare exemplară. Demersul de hermeneutică endogenă rezolvă în bloc cele patru probleme aparent insolvabile ale brâncușiologiei: identificarea izvoarelor de inspirație, reconstrucția discursului alegoric subiacent celor patruzeci de motive ale operei, definirea principiilor de compoziție, poziționarea creației în istoria artei.
Brâncuși, se demonstrează, aparține unei suite de cinci generații de artiști angajați într-o mișcare de reabilitare a statutului gândirii simbolice ca focar de valoare culturală. Contribuțiile sale, concretizate prin descoperiri epocale, precis identificabile, îl desemnează ca fondator. Am numit acest curent simbolism hylesic (material)(1985) [8]. Hylesismul reabilitează axa macrodiacronică a discursului simbolic. Prin Brâncuși și artiștii de filiație brâncușiană, civilizația contemporană se deschide către o cultură globală 3D, aptă să gestioneze confluențe structurale între diversele sisteme de valori, o înfrățire a civilizațiilor terrei fundamentată pe o nouă treaptă de evoluție a cunoașterii simbolice [9].
Rămânem încrezători cu privire la provocările viitorului. Două secole de pozitivism în care s-a proclamat caracterul anacronic al gândirii simbolice nu antrenează declinul unei funcții cerebrale, rezultat al evoluției speciei umane pe durate de sute de mii de ani. Dezinstituționalizarea progresivă a recursului la gândire simbolică a condus inevitabil la o atrofiere a limbajelor simbolice și, în consecință, la o contracție a imaginarului. Formele de cunoaștere neexploatate virează spre niveluri inferioare de manifestare. Nu există sfârșit al narațiunilor – cum susține Lyotard –, de vreme ce creierul este special conceput să le genereze. Sfârșitul narațiunilor devine însă inevitabil dacă dezinstituționalizăm cercetarea lor. În același mod se poate ajunge la un sfârșit al matematicii sau al geneticii dacă cercetarea în disciplinele respective se blochează.
Suntem, așadar, în situația în care diverși factori au contribuit la o treptată marginalizare sau chiar dezinstituționalizare a cercetării gândirii simbolice, considerată anacronică. Nu este anacronică! Narativitatea creației lui Brâncuși, așa cum o expune demersul endogen, furnizează probe exemplare în acest sens. Exegeze endogene consacrate de autor unor artiști contemporani precum Horia Bernea, Constantin Popovici, Ovidiu Maitec, Ion Nicodim, Napoleon Tiron, Simona Runcan, Paul Neagu demonstrează posibilitatea reconstrucției discursului abstract ca discurs verbal și evidențiază narativitatea acestor creații.
Rezultatele expuse sunt mostre ale unui unei provocări asumate și ale unui pionierat ce reclamă susținere și solidarizare. Miza de a depăși criza brâncușiologiei și criza imaginarului este enormă.
La întrebarea „Ce este arta?“, se poate răspunde succint și clar: în perspectivă macrodiacronică, arta este una dintre cele mai importante instituții de cunoaștere simbolică despre om în spațiul și timpul oricărei civilizații. Cu cât o civilizație este mai complexă, cu atât recircularea și reevaluarea în regim continuu a valorilor culturii de extracție artistică devine mai necesară. Sunt consolidate astfel axele de coeziune ale acțiunii culturale, sociale și economice, polarizarea axiologică a aspirațiilor. În orice epocă, prin marea artă se generează și se diseminează valori identitare, elemente constitutive ale eticii instaurative (simbolice). Orizontul de aspirații (sistemul de valori) astfel configurat anticipează secole de evoluție.
„Dacă în capitolele succesive ale acestei cărți se sugerează ceva – notează Zygmund Bauman – este faptul că problemele morale nu pot fi «rezolvate», nici viața morală a omenirii garantată de eforturile rațiunii de a calcula și de a legitima. Moralitatea nu este sigură în mâinile rațiunii (s.n.), deși asta este exact ce promit purtătorii de cuvânt ai rațiunii. Rațiunea nu poate ajuta eul moral fără a priva eul de ceea ce îl face moral: impulsul altruist (expresie a gândirii simbolice – n.n.) neîntemeiat, irațional, indiscutabil și incalculabil de a se îndrepta către alții, de a mângîia, de a fi pentru, de a trăi pentru, fie ce-o fi. (…) Astfel, moralitatea poate fi «raționalizată» doar cu prețul renunțării la autodăruire. Din această renunțare întemeiată pe rațiune, eul iese dezarmat moral, incapabil să înfrunte multitudinea de provocări morale și vacarmul de prescripții etice. La capătul îndepărtat al lungului drum al rațiunii așteaptă nihilismul moral, care, în esența sa, nu înseamnă refuzul codului etic obligatoriu și erorile teoriei relativiste, ci pierderea capacității de a fi moral”[10].
Homo sapiens sapiens este o specie agresivă. De elevația și vitalitatea reperelor etice instaurative depinde dacă în societate prevalează dimensiunea sociocentrică simbolicăsau dimensiunea egocentrică rațională. Religiilor și marii arte le-a revenit istoric menirea de a promova valori etice instaurative în cadrul comunității. Lianți naturali prin excelență, responsabili de constituirea fiecărei etnii sau fiecărui popor, valorile etice instaurative permit agregarea, pe durate de secole și milenii, a unor comunități umane oricât de mari. Soluțiile politice, ca mijloace artificiale de a coagula comunități, au durate mai scurte de viață. De aceea, pentru contextul prezent la care se referă Bauman, între mijloacele fiabile de a stabiliza o planetă de șapte miliarde de indivizi se cere reinclus discursul despre reperele etice instaurative, pilonul constitutiv al marii arte.
Magistralele spiritului odată distruse nu se recompun automat din petice multicolore. Gândirea simbolică funcționează eficient doar ancorată în macrodiacronia fiecărui spațiu, căci puterea de reverberare a unui simbol depinde de câmpul de conotații dezvoltat timp de secole prin repetare. Studiile de macrodiacronie sunt utile pentru că evidențiază dinamici ale sistemelor de valori greu observabile și al căror impact social scăpă deciziei umane conștiente. Așa cum arată Northrop Frye sau Jacques Attali, religiile și artele furnizează de-a lungul istoriei repere perene, coloana vertebrală a imaginarului și, prin extensie, a judecății etice macrodiacronice. A fractura prin deconstrucție sau a marginaliza axele imaginarului, implicit judecata etică instaurativă, poate conduce la implozia culturii.
Economiștii avertizează că actualul model consumerist de dezvoltare a încetat să mai fie o opțiune realistă, a devenit anacronic. Iar faptul acesta se conjugă în prezent cu absența unui model alternativ. Altfel spus, înaintăm pentru moment în derivă, până la conturarea unui nou ideal care nu poate fi altul decât cel al armoniei regăsite, al unei civilizații a plenitudinii spirituale, deci nonconcurențiale. La conturarea acestui ideal, contribuția artelor contemporane ca instituții de gestionare a cunoașterii simbolice, ca instituții generatoare de valori și repere culturale, se anunță a fi una cardinală.
INTERVIURILE HotNews.ro