Politica şi natura umană : împotriva fanatismului utopic

Natura umană a fost privită de toţi fanaticii utopiei ca o  materie ce se cere  aşezată  geometric  în  făgaşul perfecţiunii. Ţinta fanatismului utopic, cel din care se hrăneşte vocaţia totalitară, a fost una  prometeică: omul eliberat din cătuşele făurite de trecut şi de exploatare va  fi binecuvântat cu  fericirea  pe care i-o conferă  saltul în viitor pur şi senin al lumii ideale. Fericirea a fost, pentru toţi aceşti  adepţi ai  liniilor  impecabile, o chestiune de planificare colectivă. Omul trebuie încadrat, reeducat, pregătit să accepte salvarea  pe care statul atotputernic este gata să i-o dăruiască.

Secolul XX a fost, la stânga ca şi la dreapta  radicală, un secol al crimelor comise în numele acestei căutări utopice. De la  leninism la naţional- socialism şi la maoism, exterminarea a fost privită ca modalitatea legitimă prin care inamicul de  rasă sau de clasă trebuie eliminat.  Şi nu este întâmplător că, dintre toate pasiunile sângeroase ale nemăsurii totalitare, antisemitismul   revine, după  tragedia din 7 octombrie 2023, spre a  bântui umanitatea. Ura este raţionalizată, în numele aceluiaşi deziderat utopic. Marşul  fanatismului  islamist, progresist  sau etnocratic este semnul acestei continuităţi istorice funeste: căutarea perfecţiunii  grăbeşte nemăsura criminală. Puritatea se ridică pe ruinele unei lumi devastate.

Împotriva utopiei

          În cele din urmă, ceea ce afirmă o linie ilustră a gândirii occidentale, de la   Sir Isaiah Berlin şi  Michael Oakeshott până la  Roger Scruton şi Wilhelm  Röpke, este necesitatea regândirii  politicii la scară umană: opusă implacabil utopiei şi despotismului statal,  această politică   acceptă imperfecţiunea omenească şi  nu  nutreşte visul  zidirii unei cetăţi cu linii  impecabile în majestatea  lor. Politica la scară umană redescoperă limitele  acţiunii  colective şi invită la îmbrăţişarea condiţiei care ne defineşte. Moderaţia sceptică pe care o  recomandă nu este laşitate, ci elementară şi salutară prudenţă.

          Căci, indiferent de formele în care se întrupează, vocaţia utopică tinde să  submineze liberul-arbitru,  supunând individul  unei tiranii mai mult sau mai puţin sângeroase. Vocaţia utopică este, prin chiar esenţa ei, una  ascetică şi iacobină. Ea  priveşte drept suspecte detaliile cotidiene în care se exprimă omenescul şi recomandă, invariabil,înregimentarea în marşul fericirii cazone. Vocaţia utopică caută să  lichideze, prin coerciţie şi prin reeducare, tot ceea ce îi apare ca  inacceptabil şi deviant. Asemeni  milenariştilor de secol XVI, evocaţi de Edmund  Burke în   paginile sale  clasice, ea arde şi distruge, cu gândul la universul care se va ridica pe terenul astfel eliberat.

          Vocea fanatismului utopic se distinge  prin siguranţa cu  care rosteşte adevărurile ultime: străină de scepticism şi de îndoială, ea este fidelă viziunii ce evocă  monolitismul religiilor politce ale veacului trecut. Dezacordul este denunţat ca trădare, îndepărtarea de la linia trasată  profetic este sancţionată ca deviaţionism.Universul este dominat de pasiunea maniacală pentru certitrudinea dincolo de care nu se mai află nimic decât  vastul imperiu al raţiunii inumane.

          Este aceasta politica teribilă despre care a scris, în pagini memorabile, Sir Isaiah Berlin în “ The pursuit of the ideal”. Este aceasta politica monomaniei ideologice, aşezate pe soclul  venerării unei singure idei. Este  aceasta politica care, în numele eliberării şi al emancipării colective, îl  condamnă pe om la sclavie. Este  aceasta politica ce încredinţează statului despotic  puterea absolută. Este aceasta politica ce, cu gândul la viitorul de aur al omenirii,  striveşte  prezentul nostru şi îl sufocă prin planificare. Este aceasta politica ce colonizează minţile şi se angajează în campanii de  stigmatizare inchizitorială. Citeste restul articolului pe Contributors.ro